O culme de netrecut

Nu-mi pot imagina ceva mai oribil decât înşelarea încrederii. Şi este singura lovitură pe care, odată ce mi-a fost aplicată, nu o pot ierta nicicum. Dacă vine cineva şi mă bate, sau mă fură, îl iert. Dar dacă înainte de a mă bate sau a îmi fura banii îmi spune că mă iubeşte, atunci s-a terminat. Poate că alţii sunt capabili să ierte şi asta, eu însă trebuie să recunosc că aici mi-am atins limitele. Mă gândesc la un individ care cheamă la el un căţel. Căţelul e cam fricos, dar omul se aşează pe vine, îşi bate genunchii cu palmele, vorbeşte pe un ton prietenos, până când căţelul capătă încredere şi se apropie. Iar individul, când căţelul a ajuns lângă el, se ridică brusc şi-i da un şut în cap, făcându-l să fugă schelălăind. Îmi închipui că eu sunt câinele ăla. Cum aş putea, după un timp, să simt că l-am iertat pe acel individ? Sincer, nu-mi pot imagina asta.
Când cineva mi-a înşelat încrederea, când eu mi-am pus sufletul în palmele lui şi el m-a lovit, totul s-a isprăvit. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dacă e normal sau nu, dar eu aşa simt. Şi aşa am făcut, inclusiv cu oameni la care am ţinut cândva. Dacă am greşit, probabil o să plătesc. Poate plătesc deja. Dar, vorba mamei lui Cioran: „orice-ar face omul, până la urmă tot va regreta”.