Un thriller al lui Gala Galaction

Moara lui Călifar

În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de cînd se ţinea minte în bătrînii satului din cea­laltă margine a pădurii, şi Călifar era „moş Călifar" din vremi uitate. Moşnegii din Alăuteşti îşi aminteau de înfăţişarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprîncenilor şi de moara lui cu straşina de-un stînjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte pînă în celălalt capăt pădurea grămădită între Alăuteşti şi moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriştea: un pămînt pietros, scorburos şi plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă cu coarnele.

În Alăuteşti, în nopţile de vreme rea, torcătoarele spuneau, în­viind focul, că moş Călifar îşi vînduse sufletul Satanei pentru nu ştiu cîte veacuri şi viaţă; că Ucigă-l Crucea întinsese în iazul morii, sufletelor creştineşti, un laţ vrăjit; şi că morarul procopsea, cu bogăţiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea şi venea ca să le ceară. Dar laţul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată, că acesta îşi sărea din minţi. Bunătăţile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atît de multe, şi bucuria cu care îl gîdila era aşa de ascuţită, că nenorocitul îndrăzneţ, perpelindu-se ca un cîine încăierat de viespi şi rîzînd smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz, şi oticnea în el. Iazul şi moara lui Călifar erau o năs­cocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orişicare, pentru că pe faţa lui nu se iz­vodea, niciodată, nicio undă. De-a pururi, faţa lui sta linsă, lim­pede, îngheţată, ca un stei de sare străvezie, într-un ram de trestii şi de sălcii. Zăgazul, ce se înălţa în coasta morii, era — spuneau creş­tinii înfioraţi — întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei şi veniseră la Călifar ca să-i procop­sească. Moara sta, sub învelişul ei cu straşina de un stînjen, ca un cap cu gînduri rele, sub o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu vă­zuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpînu-său Nichipercea — şi cine ştie pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci cînd Călifar ridica stăvilarul şi slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluiera cum fluieră un şarpe încolţit de flăcări, iar de sub făcău se scurgea în spumegai de sînge... Şi cîte nu se mai spuneau! Cîţi îndrăzneţi, din sat şi de pe aiurea, furaţi de minţi, prostiţi de Naiba şi sorbiţi de iazul fermecat, nu erau de pomenire şezătorilor din Alăuteşti! Şi frica nevoiaşilor se înghesuia pe lîngă vatra pîlpîitoare ; iar curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar: nouros, gînditor şi pare că gata de-o încercare.

Printre cei voinici era şi Stoicea. Stejar în port, oţel în braţ, isteţ cît vreai; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească. Îl găsise răposatul popa Radu, în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei şi-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de şase ani şi popa Radu îşi urmase soţia în pămînt. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor — copil din flori şi de pripas. Şi azi era voi­nicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, cînd ai crescut din mila satului şi cînd păzeşti vitele celor cu fete de măritat? De aceea Stoicea vedea bine ca nu se putea căpătui în sat la el; şi de multă vreme gîndurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara lui  Călifar.

„Adicăte, ce ar fi să fac o încercare ?... Ce am şi ce-o să pierd ! Părinţi nu, rude nu, drag nu sînt nimănui... în lumea în­treagă, sînt eu de capul meu... De altă parte, slab de înger nu mă ştiu; stafii şi pricolici n-am văzut niciodată, de atîta vreme de cînd pasc eu cireada satului, pe la Saele, pe la Cimitirul Vechi, prin Cîmpul Pîrcălabului şi pe unde vrei... Ce vorbă! să te smin­teşti cînd ai vedea înainte-ţi prăpăd de comori şi de odoare. Numai să le simt în mînă, că ştiu eu cum să mă port şi cu Călifar şi cu stăpînu-său... M-am hotărît: mîine de dimineaţă slobod ci­reada în luncă şi-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar."

Şi Stoicea aşa a făcut. A doua zi, cînd soarele se învîrtea şi se suia, rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteştilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă ipingeaua pe umăr, ciomagul pe ipingea, şi pieri într-un fluier, pe sub goruni.

Prin pădure nu erau poteci. Stoica mergea de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrăţeau prea strîns şi-l încurcau, Stoicea scotea cuţitul. Punctul către care se îndrepta era miazănoapte. Din cîte auzise, dacă ţineai drept spre miazănoapte într-o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă şi anevoioasă cale, Stoicea ieşi într-un luminiş în mijlocul căruia un stejar lăsa braţe noduroase şi bătrîne peste un norod de dediţei. Ostenit şi pare că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea îşi muie mijlocul, îşi întinse ipin­geaua şi se culcă, cu soarele la sfîrcul opincilor : „Cînd mi-o veni pînă la ochi o să mă deştepte". Stoicea dormi un pui de somn cît se tîrăşte umbra de un stat de om, şi cînd razele îl înţepară în pleoape se deşteptă. Se sculă înviorat şi se afundă iar în întune­ricul pădurii şi printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. Cînd trecuse bine de amiază, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse şi moara i se făcu înainte. Moara — ca orice moară; dar iazul pare că sta sub ea prea luciu şi prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: barbă sivă, sprîncene de muşchi uscat, nasul — cioc de cucuvaie.

—  Mai bun lucru, moş Călifare !

—  Mulţumim dumitale, nepoate. Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure şi te-a dat de-a dura pînă la moară la mine ?

—  Moş Călifare, am auzit că eşti un vraci cum nu s-a do­vedit, ca unul care procopseşti pe oricine vine să te roage ca să-l procopseşti. Iată pentru una ca aiasta am venit şi eu.

—  Bine, fătule, să te procopsesc. Îngăduie-ma  să sfîrşesc de frecat  aiastă  piatră;  mai am  să-i dau cîteva  ciocane.  Dar  cum te cheamă ? Şi trebuie să-ţi fie foame... Te poftesc să mănînci cu mine, că nici eu n-am mîncat. Am ciorbă de ştiuca şi o mămăliga aproape întreagă. (Iată că am sfîrşit). Pînă una, alta,  fă de  te spală, căci ai scuturat pe tine toţi păinjinarii din pădure... Vezi, pe scara aceea. 
Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag şi intră in scara putredă, ispitind-o cu luare-aminte din vîrful ciomagului şi dintr-al opincii. „Moş Călifar — un unchiaş hîrbuit ! Îl scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr-o palmă!... Iazul care nu face unde — dar aistea ce-s ? Vorbe de babe! Să mă spăl şi să las copilăriile." — După ce se spălă pe mîini, îşi făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece şi scoţîndu-i plini de apă şi de murmur îi azvîrli în obraji...

A, ce vis întîrziat! Stoicea sare de pe ipingea şi înţelege cum că l-au deşteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neaşteptate din seninul minţitor al zilei. „M-am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc ca să-mi ajungă pînă la ochi şi să mă trezească, a tras peste mine ţolul ist greoi şi leorcăit. Ce te faci acum? Sub stejar nu stau că e rău de trăsnet. Încotro s-o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat?  Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frîng moşnegii pădurii. Să mă întorc spre sat şi să tai ziua de azi pe răbojul celor pierdute."

Dar Stoicea nu-şi mai găsi urmele în pădure şi se rătăci. Cu cît da să se îndepărteze, cu atît se pierdea mai mult, prin nişte curpeni încîlciţi, prin nişte viroage în care putrezeau copaci trăs­niţi şi printre nişte gropniţe din care ieşeau, cum ies coastele din stîrv, rădăcini nălbite şi întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oţerea în spinarea gorunilor, crîşnea, frîngea şi dădea chiote. Numai nişte picături mari şi rare fluierau prin frunze, ca gloanţele. Stoicea mergea grăbit, îngrijurat oleacă şi încotro îl mîna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, îm­preună cu el şi tot devale, mergea de zor, furişîndu-se pe după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar şi lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se şi scîncind, ca sub spaima unui bici de foc. Ereţii fugeau şi ei; hărţuiţi de vijelie, se dădeau în scrîncobul aripelor cîteva clipite şi cădeau — săgeţi. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie şi să urle cumplit. Lupii se reped devale nebuneşte, luînd vulpile în picioare şi amestecîndu-se cu pămîntul; iar cerbii sar în lături, desfundînd cu coarnele stufişul. Furtuna se face şi mai amarnică, şi se roteşte, şi fîlfîie, şi craune (pe deasupra pădurii ce s-a rărit fără de veste) ca o scorpie duşmană. Dar atunci povîrnişul, de pe care vijelia mătura pe Stoicea în rezmeriţa jigăniilor pădurii, se frînse dintr-o dată în pieptul unui deal alb şi drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei, şi pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într-o ocniţă ivită sub deal... „Unde naiba să fiu eu aici ? De cînd sînt nu mi-a călcat piciorul prin locurile istea! Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala meaj spre soare-scapătă şi m-am apropiat de hotarul munţilor. Bine ca am găsit încai un adăpost."

Nu sfîrşise gîndul, şi furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal, un ropot de copite şi un ţipăt de femeie. Cît ce sări din ocniţă, şi un roib i se poticni înainte, iar din şaua lui se sprijini în braţe-i o copilă spăimîntată :

— Săi, bădiţă, că m-a luat în  goană o ursoaică  glontuita!

Într-adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată de rană şi de larma crescîndă a unui corn şi a unor cîini de vînătoare. Stoicea făcu vînt copilei în scorbura de var (pe cînd calul se ridica şi pierea în stufişuri), aşteptă dihania pînă se apropie bine şi-o trăsni de-i risipi creierii.

— Să trăieşti, bădiţă! şi să ştii că sînt fata boierului Rovin; n-o să-ţi fie voinicia pe degeaba. Mă cheamă Tecla. Am ieşit cu tata, cu fraţii mei şi cu vătafii noştri mai mult într-o plimbare decît la vînătoare. Ne-a împrăştiat furtuna tocmai cînd dădusem peste ursoaică; şi, cum s-a nimerit, că eu m-am răzleţit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noştri.

Călăreţii se vedeau sărind de prin tufari şi încîrduindu-se pe lungul văii ; iar dinii, sosiţi mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se gudurau împrejurul domniţei şi se întorceau cu ştafete de bucurie. Boierul Rovin, boiernaşii Rovineşti şi oamenii lor săriră din şele, înconjurară pe domniţă şi pe Stoicea, strînseră de mînă pe voinic şi nu se mirară prost de risipa creierilor namilei.

-  Cine şi de unde eşti, voinice ? Mi-ai scăpat fata de la moarte şi-ţi voi plăti boiereşte. Dar n-ai vrea să te bagi la noi ? Cu un aşa voinic s-ar ţine mîndră curtea mea.

Şi Stoicea primeşte dintr-o vorbă! Şi-şi pune opinca în scara unui armăsar boieresc şi-şi alivăneşte bîta, cu un capăt pe umăr şi cu celălalt în zgrebenii spumegoşi de coamă; şi se pierde cu ceata vînătorilor prin poienile moşiei Rovineştilor; şi ajunge pe înnoptate la curtea boierească... Şi ajunge, el Stoicea, văcarul din Alăuteşti, sluga cea mai de aproape, omul de toată încrederea şi vechilul peste toţi vechilii moşiilor boierului Rovin, numai în cîţiva ani. Dar norocul îi fuse mai prieten decît ar fi îndrăznit ca să viseze, căci domniţa Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viaţă şi pe moarte ; şi boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea; îl făcu ginere şi-l aşeză bun stăpîn în cea mai mare din moşiile rovineştene. Şi iată-l pe Stoicea: boierit de vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele pămîntului, norocos în toate celea, ca în poveste! Căci copiii lui Stoicea creşteau bărbaţi şi mîndri; căci văcăria lui păş­tea în suhaturi pe care de-abia le înconjurai în trei zile de umblet; căci oile lui albeau izlazul pînă în zare, ca omătul. Şi zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi, dar repezi ca unda pîrîului de munte şi ca visul. Cîteodată, prea arare, parcă îşi aducea aminte de ceea ce fusese: „Eu sînt Stoicea, copilul lepădat, care crescui pe la uşile străine? Eu sînt cel care mă hotărîi într-o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească?... Norocul mi-a ieşit înainte la drumul jumătate; şi în loc de moara lui Căli­far am nimerit în braţele domniţei Tecla şi într-o boierie cît două." Însă Stoicea n-avea vreme să se prea gîndească la trecutul lui, căci zilele îi treceau senine şi repezi.

Dar într-o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume un vătăşel, din partea lui socru-său, boierul Rovin.

—  Boier Stoicea, sărutămu-ţi dreapta, aşa te îndeamnă zornic boierul Rovin, socrul boieriei tale, să-ţi ridici  în  sîrg nevasta şi copiii şi ce ţi-e mai scump din cîte ai şi să fugi spre munţi, că de două zile a intrat în ţară pîrjolul tătăresc şi se apropie ca mama crivăţului.

Vătăşelul n-apucase să sfîrşească bine vorba, şi de pretutin­deni năvăliră în curte argaţii, pîndarii şi ciobanii moşiei, răcnind cu toţii: „tătarii ! tătarii !" Atunci boier Stoicea alergă în curte, cu capul gol, şi porunci tunător :

—  Rumpeţi peste şanţuri zăgazul heleşteului. Ridicaţi podul. Intraţi în casă: unii dintre voi druguiţi uşa slugărească, grămădiţi pe ea lemne, lăzi, dulapuri  şi ce găsiţi; iar ceilalţi scoateţi din tainiţă  butoaiele cu iarbă  şi cu  gloanţe,  şuşanelele,   pistoalele  şi iataganele.  Şi în  tătarii  ce  vor îndrăzni  să   se apropie   de   uşă vărsaţi de sub streaşină şi prin ferestre un foc necurmat.

Boier Stoicea intră şi el în casă, prin uşile cele mari, groase de o palmă; le închise, le zăvorî şi încrucişă pe ele drugii de fier. Apoi din scară striga către coconi:

—  Niculceo, Andrea, Zamfire, aduceţi-mi — dragii  tatei — hangherul, buzduganul şi chimirul cu pistoale. Eu străjuiesc aici, voi, pe la ferestre.

Boier Stoicea îşi simţi inima în piept, cînd zări departe, în fundul iatacului, printre cizmele prinse în hora primejdiei, pe jupîneasa Tecla îmbrăţişîndu-şi coconaşii. Dar ceasul era grabnic. Poruncile abia i le îndepliniseră . Stoicea aruncase prin toata casa, din pod şi pînă în beciuri, ochi de vultur şi porunci de mîna a doua, cînd, întors în scară, văzu prin ferestruia de dea­supra uşii pe tătari izvorînd din zare în roiuri negre şi apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor săriră ogăreşte peste şanţu­rile înecate şi iată-i pe duşmani, hîzi şi crunţi, clocotind împrejurul casei. Din ferestrele cu zăbrele dese, de sub străşini, din pridvoare, coconii şi argăţimea împuşcară în tătari. Boier Stoicea se încredinţă că uşa slugărească, zdravăn întărită pe dinăuntru şi apărată aprig de şuşanele, nu putea să fie străpunsă de duşmani; dar uşa boierească, peste care se vărsa învelitoarea prispei, îngriji pe Stoicea. Şi într-adevăr tătarii, la adăpost de gloanţe, tăbărîră pe ea. Topoarele lor cădeau ca grindina.

—  Spurcaţii o să spargă uşa, cît e ea de groasă. Veniţi, feţii mei să scoatem scara şi s-o întărim în uşă.

Boier Stoicea se repezi pe scară în jos; dar cînd fu să ajungă pe treapta din urmă, din uşa de stejar, în care răpăiau topoarele tătăreşti, îi suflă în faţă un vînt aşa de tare că-l azvîrli înapoi şi-l dădu în vine... Iar un glas de cucuvaie şi de luare în rîs îi îngheţă ficaţii :

—  Bre, ce tărie de flăcău!... căci ce s-a izbit cu un pumn de apă în ochi, îmi căzu ca un boboc de gîscă...

Stoicea se ridică în două picioare, răjghinate de trei soţi unul de altul şi holbă împrejuru-i nişte ochi de smuls din somn şi de ieşit din minţi...

—  Unde sînt ? Ce s-au făcut tătarii ?

— Ce tătari, nepoate ?

—  Unde mă aflu eu ?... Unde e casa mea ? Unde sînt slugile mele ?

—  Ce casă, ce slugi, nepoate ?

— Unde e nevasta mea, Tecla, fata boierului Rovin — copiii mei, moşia mea, averea mea?...

— Vino-ţi în simţiri, nepoate Stoicea. Eşti la moara lui Că­lifar; ai venit din Alăuteşti ca să te procopsesc.

Stoicea ascultă gură-căscată şi cu ochi de tîmp ; apoi, apucîndu-se cu mîinile de păr, îşi zgîţînă capul ca pe o tivgă, din care ai vrea să scoţi un gărgăune.

—  Te-ai dezmeticit? Eu sînt moş Călifar, şi tu Stoicea din Alăuteşti; ai venit ca să te procopsesc. Ce zici... te-am procopsit ?

—  Tecla mea!  Copiii mei!  Casa mea!  Averea mea!  Vai de mine şi de mine!                    '

—  Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o. Ţi-am făcut pe plac.

Stoicea sfredelea în pămînt cu ochii. În sfîrşit îşi cunoscu ciomagul rezimat în scară, îşi simţi obrajii uzi, şi-şi strînse minţile-i trîntite de calul Necuratului. În cîteva clipite, cît îşi aruncase în obraz un pumn din apa fermecată, Diavolul îl purtase în şa pe întinsul unui vac de om; îl măturase în furtuna, îl întîlnise cu Tecla şi cu boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogăţise, îl boierise... Şi suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!

Stoicea se aplecă şi-şi luă ciomagul.  

Batjocoritor,  morarul  se  înţepenea  pe  stinghiile  podului ca o uriaşa cucuvaie sură.

—  Jivină drăcească, vreau să intru în iad, legat într-un lemn cu tine !

—  Ce pomană ţi-ai face ! Sînt trei sute de ani de cînd port în oase o viaţă blestemată, şi sînt afurisit să nu pot să mor decît omorît.

—  Ţine atunci !

Creierii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz şi, cu capul înainte, spintecă adîncul străveziu.