Și regina a născut un copil care s-a
numit Asterion.
Apolodor: Biblioteca,
III, I
Sunt acuzat de îngâmfare, poate de mizantropie și poate
de nebunie. Astfel de acuzații (pe care le voi pedepsi la timpul cuvenit) sunt
ridicole. E adevărat că nu ies din casa mea, dar, de asemenea, este adevărat că
ușile acesteia (al căror număr este infinit)[1] rămân deschise, ziua și noaptea, tuturor oamenilor,
precum și animalelor. Să intre cine vrea. Nu va găsi aici luxul femeiesc, nici
fastul bizar al palatelor, dar va afla liniștea și singurătatea. De asemenea,
va găsi o casă cum nu mai există niciuna pe fața pământului. (Mint cei care susțin
că în Egipt ar exista una asemănătoare.)
Până și detractorii mei recunosc că nu
există niciun fel de mobilă în această casă. Și un alt fapt ridicol este
acela că eu, Asterion, sunt un prizonier. Să mai repet că nu există nicio ușă
închisă și să adaug că nu există nici vreo încuietoare? În plus, într-o
după-amiază am ieșit în stradă; dacă m-am întors înainte de căderea serii am
făcut-o pentru că mă înfricoșează chipurile plebei, chipuri șterse și palide,
ca o mână deschisă. Soarele apusese, dar plânsul dezlănțuit al unui copil și
rugăciunile prostești ale turmei m-au făcut să cred că fusesem recunoscut.
Lumea se ruga, alerga, se prosterna; unii apăreau în fața templului Luminilor,
alții adunau pietre. Unul, cred, s-a ascuns în mare. Nu în zadar mama mea a
fost regină; nu pot fi confundat cu vulgul, chiar dacă modestia mea
ar dori asta.
Adevărul
este că sunt unic. Nu mă interesează ceea ce un om poate să transmită altor
oameni; ca un filosof, consider că prin arta
scrisului nu poate fi comunicat nimic. Amănuntele rușinoase și triviale nu-și
au măsură în spiritul meu făcut pentru lucruri mari; n-am reținut niciodată
diferența dintre o literă și altă literă. O oarecare nerăbdare generoasă nu
mi-a îngăduit să învăț să citesc. Uneori îmi pare rău de asta, pentru ca zilele
și nopțile sunt foarte lungi.
Bineînțeles, distracțiile nu-mi lipsesc. Asemenea unui
berbec care se pregătește să izbească, alerg pe coridoare de piatră până mă
prăbușesc la pământ, obosit. Mă retrag în umbra vreunei fântâni sau vreunui
coridor și
mă joc de-a v-ați ascunselea. Există câteva
terase de pe care mă las să cad, însângerându-mă. La orice oră pot să mă fac că
dorm, cu ochii închiși și respirația puternică. (Uneori, am adormit de-a
binelea. Alteori, când am deschis ochii, culoarea zilei se schimbase.) Dar
dintre toate jocurile, cel pe care-l prefer cel mai mult este cel al celuilalt
Asterion. Îmi închipui că vine să mă viziteze, iar eu îi arăt casa. Cu reverențe
grave, îi spun: Acum ne reîntoarcem la
încrucișarea anterioară sau Acum dăm în cealaltă curte sau Aveam
dreptate când îți spuneam că o să-ți placă fântâna aceasta sau Acum ai
să vezi un bazin care s-a umplut de nisip sau Ai să vezi cum se bifurcă
subsolul. Uneori mă înșel și ne trezim amândoi râzând.
Nu mi-am imaginat doar aceste jocuri; m-am gândit și la
casă. Toate încăperile care o compun se află în mai multe părți, fiecare loc
este un alt loc. Nu există doar o fântână, o curte, o adăpătoare sau o iesle;
există paisprezece (sunt infinite) iesle, adăposturi, curți și fântâni. Casa
are mărimea lumii; mai bine spus este lumea însăși. Totuși, obosind din pricina
atâtor curți cu fântâni și coridoare de piatră întunecoase, am reușit să văd
strada, Templul Luminilor și marea. Acest lucru nu l-am înțeles până în clipa
când, într-o noapte, mi-am dat seama că, de asemenea există paisprezece
(infinite) mări și paisprezece temple. Totul e de mai multe ori, de
paisprezece ori și doar două lucruri există pe lume care par să existe o
singură dată: sus, soarele; jos, Asterion. Poate că eu am creat stelele,
soarele și casa enormă, dar nu-mi mai amintesc.
La fiecare nouă ani, în casă intră nouă oameni pentru ca
eu să-i vindec de orice rău. Le aud pașii și glasurile în fundul coridoarelor
de piatră și alerg, vesel, să-i întâmpin. Ceremonia ține câteva minute. Unul
după altul se prăbușesc fără ca eu să-mi pătez mâinile de sânge. Rămân acolo
unde-au căzut și cadavrele lor mă ajută să deosebesc un coridor de altul. Nu știu
cine sunt, dar știu că unul dintre ei a profetizat, în ceasul morții sale, că,
odată, va sosi mântuitorul meu. De atunci singurătatea nu mă mai doare pentru
că știu că mântuitorul meu trăiește și că, în
cele din urmă, se va ridica deasupra
prafului. Dacă auzul meu ar distinge tot murmurul lumii, aș percepe cuvintele
sale. De m-ar duce într-un alt loc cu mai puține coridoare și mai puține porți!
Mă întreb de multe ori: Cum va fi, oare, Mântuitorul meu? Va fi un taur sau un
om? Va fi un taur cu chip de om? Sau va fi asemenea mie?
Soarele
dimineții a strălucit pe spada de bronz. Nu
rămânea nicio urmă de sânge.
— Ai
să crezi, Ariadna? a rostit Tezeu. Minotaurul abia de s-a apărat.
[1] Originalul spune paisprezece,
dar există suficiente motive pentru a deduce că, în gura lui Asterion, acest
numeral înseamnă infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu