Când problema a reuşit să fie cel puţin
într-o anumită măsură rezolvată, s-a dovedit că explicaţia ei ridică o alta,
poate şi mai dificilă; cu enigmele lui Solaris aşa se întâmplă adesea.
Cercetările au arătat că oceanul nu acţionează deloc pe principiul
gravitoarelor noastre (lucru de altfel imposibil), dar că el poate modela
direct metrica spaţiu-timp, ceea ce duce, între altele, la abateri în măsurarea
timpului pe unul şi acelaşi meridian al lui Solaris. Prin urmare, oceanul nu
numai că într-un anumit sens cunoştea, ci putea chiar (fapt nevalabil pentru
noi) să aplice consecinţele teoriei lui Einstein-Boevi.
Odată lansate, aceste afirmaţii au
provocat în lumea ştiinţifică o furtună dintre cele mai violente ale secolului
nostru. Teoriile cele mai sacrosante, unanim recunoscute ca adevărate, se
prăbuşeau în ruină; în literatura ştiinţifică apăreau cele mai critice
articole; alternativa "ocean genial" sau "gelatină
gravitaţională" aprindea toate minţile.
Evenimentele relatate s-au petrecut cu
mulţi ani înaintea naşterii mele. Pe când mergeam la şcoală, Solaris datorită
unor fapte cunoscute mai târziu, era considerat ca fiind o planetă dotată cu
viață, doar că având un singur locuitor...
Al doilea volum al lui Hughes şi Eugel,
ale cărui file le răsfoiam distrat, începea cu o sistematică, pe cât de
original, pe atât de distractiv concepută. Tabelul de clasificare prezenta pe
rând: tipul Polytheria, ordinul Sincytialia, clasa Metamorpha. Ca şi cum ar fi cunoscut
nu ştiu câte exemplare ale genului, pe când în realitate mereu era numai unul,
ce-i drept în greutate de 17 miliarde de tone.
Pe sub degete îmi zburau diagrame
colorate, grafice, analize şi spectre, care demonstrau tipul şi ritmul
metabolismului şi reacţiile chimice specifice oceanului. Cu cât mă adânceam mai
mult în voluminosul tom, cu atât întâlneam tot mai multă matematică; se putea
crede că nu mai existau lacune în cunoştinţele noastre despre acest
reprezentant al clasei Metamorpha, care se întindea învăluit în beznă la câteva
sute de metri sub chiurasa de oţel a staţiei. În realitate însă, nu toţi erau
de acord nici măcar în ce priveşte faptul dacă ne aflam în prezenţa unei
"fiinţe", necum dacă o puteam denumi ocean inteligent.
Am pus zgomotos la loc, maşinal, volumul
şi l-am scos pe următorul. Avea două părţi. Prima cuprindea rezumatele
proceselor-verbale ale experienţelor privind nenumăratele acţiuni ce aveau
drept scop principal stabilirea contactului cu oceanul. Această luare de contact
o constituise, ţineam prea bine minte, sursa unui nesfârşit număr de anecdote, ironii
şi glume auzite în timpul studiilor; scolastica medievală părea o expunere
clară, luminată de o totală evidentă în comparaţie cu jungla pe care o născuse
această problemă. A doua parte a volumului, care avea aproape 1300 de pagini,
reprezenta doar biografia obiectului. Desigur că literatura originală pe care o
cuprindea n-ar fi încăput în camera în care stăteam.
Primele încercări de contact s-au
desfăşurat cu ajutorul unor aparate speciale, care transformau excitanţi
trimişi de noi şi captau răspunsurile posibile ale oceanului. Acesta a participat
deci în mod activ la proiectarea ulterioară a sistemului de aparate. Dar toate
se desfăşurau într-un întuneric deplin. Ce sens avea termenul de a "participa"?
Faptul că modifica anumite elemente ale aparaturii cufundate în el şi astfel
ritmurile descărcărilor înregistrate erau perturbate, iar aparatura de
înregistrare fixa un furnicar de semnale asemănătoare frânturilor unor uriaşe
operaţii de analiză matematică... Dar ce însemnau toate acestea? Impulsuri care
determinau apariţia imenselor lui structuri undeva, la mii de mile de locul
cercetării? Sau imagini ale unor adevăruri străvechi pe care le rostea oceanul,
dar pe care construcţiile noastre electronice erau incapabile să le traducă? Să
fi fost vorba de o operă de artă? Nimeni n-avea habar, de vreme ce excitanţii
nu produceau de două ori la rând aceeaşi reacţie. De vreme ce o dată se primea
ca răspuns o explozie de impulsuri, care aproape că făcea să sară în aer
aparatura, iar alteori ― o tăcere profundă. Ce puteai şti de vreme ce toate
experienţele erau irepetabile? Mereu ni se părea că ne aflăm la un pas de descifrarea
acestei mări de înregistrări ce sporea necontenit; tocmai în acest scop au fost
construite creiere electronice speciale, cu o capacitate de prelucrare a
informaţiei mai mare decât cerinţele oricărei probleme rezolvate până atunci.
Într-adevăr, au fost obţinute unele rezultate. Oceanul ― sursa unor impulsuri
electrice, magnetice şi gravifice ― părea să se exprime în limbajul
matematicii. Unele secvenţe ale descărcărilor lui electrice puteau fi clasificate,
servindu-te de cele mai abstracte ramuri ale analizei, ale teoriei mulţimilor. Apăreau
structuri omoloage, cunoscute din domeniul fizicii, care se ocupă de relaţiile
dintre masă şi energie, dintre mărimi finite şi infinite, dintre particule şi
câmpuri. Toate acestea îi determinau pe oamenii de ştiinţă să creadă că în faţa
lor se află un monstru gânditor, un gen de ocean-creier, o sferă protoplasmatică
ce împrejmuieşte întreaga planetă şi îşi petrece timpul în uimitor de vaste
consideraţii teoretice asupra esenţei Universului; iar tot ce reuşesc să
capteze aparatele noastre nu reprezintă decât fragmente întâmplător auzite ale unui
gigantic monolog ce se desfăşoară de milenii în adâncuri, depăşind orice
posibilitate a înţelegerii terestre.
Aceasta era concepţia matematicienilor.
Astfel de supoziţii erau considerate de unii ca o expresie a subestimării
forţei umane, ca o reînviere a vechii doctrine „ignoramus et ignorabimus”;
alţii, dimpotrivă, le socoteau ca fiind poveşti dăunătoare şi sterpe şi că în aceste
ipoteze ale matematicienilor se manifestă mitologia timpurilor noastre, care
vede într-un creier uriaş (electronic sau plasmatic, tot una e) scopul suprem,
suma existenţei.
Iar alţii, la rândul lor..., dar
cercetători şi concepţii erau legiuni. Ce însemnătate mai avea întregul domeniu
al "stabilirii contactului" în comparaţie cu alte ramuri ale
solaristicii, în care specializarea a înaintat atât de mult, mai ales în
ultimul pătrar de veac, încât solaristicianul-cibernetician aproape că nu se
putea înţelege cu solaristicianul-simetriadolog? "Cum v-aţi putea înţelege
cu oceanul dacă nu sunteţi capabili s-o faceţi între voi înşivă?" ― a întrebat
cândva în glumă Veubeke (în timpul studiilor mele acesta fusese directorul
institutului); în gluma lui exista o mare doză de adevăr.
Nu întâmplător fusese clasificat oceanul
în rândul Metamorphelor. Suprafaţa lui tălăzuitoare putea da naştere unor forme
cât se poate de diferite, cu nimic similare celor terestre. În acelaşi timp,
rămânea o totală enigmă scopul ― de adaptare, de cunoaştere sau oricare altul ―
al erupţiilor plasmatice uneori atât de violente.
Punând în raft volumul pe care de greu ce
era trebuia să-l ţin cu ambele mâini, m-am gândit că toate cunoştinţele noastre
despre Solaris, ce umplu biblioteca, reprezintă un balast de fapte inutile şi
că, de când survenise începutul acumulărilor, în urmă cu 78 de ani, batem pasul
pe loc; de fapt, situaţia era cu mult mai rea, întrucât întreaga trudă se dovedise
a fi zadarnică.
Ceea ce cunoşteam cu precizie se referea
numai la negaţii. Oceanul nu se folosea de maşini şi nici nu le construia, deşi
în anumite împrejurări părea a fi capabil s-o facă, deoarece copia părţile unor
aparate scufundate în el, dar o făcuse numai în primii doi ani ai lucrărilor de
explorare; apoi, cu o răbdare benedictină, a ignorat orice încercări repetate,
ca şi cum ar fi pierdut orice interes fată de utilajele şi produsele noastre
(şi s-ar putea deduce, şi faţă de noi). N-avea ― ca să continuăm enumerarea
"cunoştinţelor noastre negative" ― nici un fel de sistem nervos, nici
celule şi nici o structură care să amintească pe cea proteică; nu reacţiona
întotdeauna la stimuli, nici chiar la cei mai puternici; "astfel" a
ignorat total catastrofa astrocargoului celei de-a doua expediţii a lui Giese,
care de la înălţimea de 300
km s-a prăbuşit pe suprafaţa planetei, a
cărei plasmă a distrus-o cu explozia nucleară a reactorului său pe o rază de o
milă şi jumătate.
Treptat, în cercurile ştiinţifice,
"cauza Solaris" a început să capete numele unei "cauze pierdute",
mai ales în sferele administraţiei ştiinţifice a institutului, unde, în ultimii
ani, s-au ridicat voci care cereau reducerea fondurilor pentru noile cercetări.
Până atunci nimeni nu îndrăznise să vorbească despre lichidarea completă a
staţiei; aceasta ar fi constituit o recunoaştere mult prea făţişă a
înfrângerii. De altfel, în discuţiile particulare unii susţineau că lucrul de
care aveam nevoie era în primul rând o retragere strategică, pe cât posibil mai
"onorabilă", din "afacerea Solaris".
Pentru mulţi totuşi, îndeosebi pentru
noi, tinerii, "afacerea" devenea, treptat, treptat, ceva în genul
pietrei de încercare a propriei noastre valori: "în fond, spuneam noi, e
vorba de o miză mai mare decât "aprofundarea cunoştinţelor privind
civilizaţia solariseană; problema se referă în primul rând la noi, la limitele
cunoaşterii umane".
O vreme a fost populară concepţia
(răspândită cu fervoare de presa cotidiană) că oceanul gânditor, întins peste
aproape toată planeta Solaris, este un creier gigantic, ce depăşeşte
civilizaţia noastră cu milioane de ani de dezvoltare, că este un fel de
"yoga cosmic", un înţelept, omniscienţa întruchipată, care a înţeles
de mult deşertăciunea oricărei acţiuni şi de aceea păstrează faţă de noi o
categorică tăcere. Aceasta constituia pur şi simplu un neadevăr, deoarece
oceanul viu acţiona ― şi încă în ce fel! numai că după alte reprezentări decât
cele omeneşti. Nu construia prin urmare nici oraşe, nici poduri, nici maşini
zburătoare, de asemenea nu încerca să-şi lărgească spaţiul şi nici să şi-l
supună (activitatea pe care unii apărători ai superiorităţii omului o
considerau un argument extrem de însemnat); în schimb, se îndeletnicea cu
efectuarea a mii de transformări ― "auto-metamorfoza ontologică"
(vedem că paginile operelor solaristice nu duc lipsă de termeni savanţi). Pe de
altă parte, cel ce citeşte în mod sistematic publicaţiile consacrate lui
Solaris se află necontenit sub impresia că are de-a face cu frânturi de
construcţii intelectuale, poate de geniu, dar amestecate fără sens cu produsele
unei inepţii absolute, vecină cu nebunia; astfel au putut să apară concepţii
antagonice, de felul "oceanului-yoga" sau al "oceanului-arierat".
Aceste ipoteze au exhumat, reînviind-o,
una dintre cele mai vechi probleme filozofice ― raportul între materie şi
spirit. Era necesară o mare îndrăzneală, pentru ca ― după cum făcuse Haar ― să
i se atribuie oceanului o conştiinţă. Această problemă, considerată de metodologi
ca fiind metafizică, se ascundea în miezul tuturor discuţiilor şi disputelor.
Este oare posibilă o gândire fără conştiinţă? Dar puteau fi denumite
"gândire" procesele desfăşurate în ocean? Muntele este el o piatră
imensă? Este planeta un munte uriaş? Aceşti termeni pot fi folosiţi, dar o nouă
scară de mărimi aduce pe scenă noi legităţi şi noi fenomene.
Problema amintită a devenit o adevărată
cvadratură a cercului din epoca noastră. Fiecare gânditor mai notoriu încerca
să-şi dea contribuţia la patrimoniul solaristicii; se înmulţeau teoriile care
afirmau că în faţa noastră se află un produs al degenerării, un regres survenit
după o trecută fază de măreţie intelectuală a oceanului sau că oceanul este în
fond o colonie-neoplasm, care, născându-se din trupurile vechilor locuitori ai
planetei, i-a devorat pe toţi şi, încorporându-i, le-a contopit rămăşiţele sub
chipul unei stihii veşnice, supra-celulare şi autoregeneratoare.
În lumina albă, asemănătoare celei pământene,
a lămpilor fluorescente am dat jos de pe masă aparatele şi cărţile şi,
întinzând pe tăblia de plastic harta lui Solaris, am cercetat-o, sprijinindu-mi
mâinile de muchiile metalice. Oceanul viu avea şi regiuni abisale, şi mai puţin
adânci, iar insulele acoperite cu un strat subţire de rocă erodată stăteau
mărturie faptului că în trecut aparţinuseră fundului oceanic. Oare Solaris îşi
dirija şi ridicarea sau prăbuşirea formaţiilor geologice aflate în adâncul său?
Era o problemă nebuloasă. Priveam la marile emisfere de pe hartă, colorate cu
diferite nuanţe de violet şi albastru, resimţind, nu ştiu pentru a câta oară în
viaţă, o uimire nu mai puţin zguduitoare decât aceea încercată în
copilărie, când am aflat la scoală de
existenţa lui Solaris.
Nu ştiu prea bine de ce, dar şi atmosfera
în care plutea secretul morţii lui Gibarian, şi însuşi viitorul meu neguros mi
s-au părut brusc derizorii: cufundat în contemplarea uluitoarei, teribilei
hărţi, nu-mi mai păsa de nimic. Diferitele zone ale acestei formaţii vii purtau
numele cercetătorilor care s-au sacrificat încercând să le cunoască. Priveam
adâncit la masivul Thexall, ce împrejmuieşte arhipelagurile ecuatoriale, când,
deodată, am simţit asupră-mi privirea cuiva.
Continuam să stau înaintea hărţii, dar
n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în faţa mea, uşa baricadată cu lăzi pe
care le susţinea dulapul. E vreun automat, am gândit, deşi în cameră nu
existase până atunci nici unul. Dar n-ar fi putut intra fără să-l fi observat! Pielea
de pe ceafă şi de pe spate începuse să mă ardă, senzaţia unei priviri grele şi nemişcate
devenea insuportabilă. Nu-mi dădeam seama de faptul că, ascunzându-mi capul între
umeri, mă sprijineam tot mai puternic de masă, făcând-o să alunece pe duşumea; această
mişcare mi-a dat simţământul unei eliberări.
M-am întors brusc.
Încăperea era goală. În faţa mea, hăul
negru umplea marea fereastră semisferică. Impresia că sunt pândit nu înceta să
mă stăpânească. Întunericul mă urmărea amorf, uriaş, orb şi nemărginit. Bezna
de după geamuri nu era luminată de nici o stea. Am tras jaluzelele. Nu trecuse
o oră de când ajunsesem pe staţie, dar am şi înţeles de ce sufereau oamenii
aici de mania persecuţiei; In mod reflex am legat de toate aceste simptome
moartea lui Gibarian. Cunoscându-l, crezusem până acum că nimic n-ar fi putut
să-i tulbure mintea. Încetasem să mai fiu sigur.
Stăteam în mijlocul camerei, alături de
masă. Respiraţia mi se liniştise; am simţit cum sudoarea ce-mi apăruse pe
frunte se răceşte. La ce mă gândisem cu o clipă în urmă? Aha, la automate!
Faptul că nu întâlnisem nici unul pe coridoare şi nici în cabine părea foarte curios.
Unde s-au ascuns toate? Singurul pe care-l întâlnisem ― la distanţă ― făcea
parte din deservirea mecanică a aeroportului. Dar celelalte?
Am privit la ceas. De altminteri ar fi
trebuit să mă duc la Snaut.
Am ieşit. Coridorul era destul de slab
luminat de mici tuburi aşezate sub tavan. Am lăsat în urmă două uşi până să
ajung la aceea pe care se putea citi numele lui Gibarian. M-am oprit îndelung
în faţa ei. Staţia era cufundată în linişte. Am apucat clanţa. De fapt nu voisem
să intru acolo. Clanţa a cedat, uşa s-a dat deoparte de lăţimea unui deget,
formând o deschizătură întunecată; după o clipă, lumina s-a aprins. Acum m-ar
fi putut observa oricine ar fi mers pe culoar. Am trecut repede pragul,
închizând după mine uşa ferm şi fără zgomot.
Era o cabină mai mare decât a mea, tot cu
o fereastră panoramică, acoperită pe trei sferturi de o perdea cu floricele
albastre şi roz, adusă, fără îndoială, de pe Pământ, fiindcă nu figura în
echipamentul staţiei. De-a lungul pereţilor se întindeau rafturile bibliotecii
şi dulapuri ― şi unele, şi altele emailate într-un verde foarte deschis, cu
luciri argintii. Conţinutul rafturilor, aruncat vraişte pe jos, ocupa tot spaţiul
dintre scaune şi fotoliu. Chiar lângă mine, trecerea era baricadată de două
măsuţe păşitoare, răsturnate şi parcă zidite în grămezile de reviste care,
izbite de duşumea, ieşiseră din mapele lor frumoase. Cărţile deschise, cu
filele răsfirate, erau mânjite de lichidele ce s-au vărsat din baloanele şi eprubetele
sparte, cele mai multe cu pereţii atât de groşi încât simpla cădere pe duşumea,
chiar de la înălţime, n-ar fi reuşit să le crape. Sub fereastră se afla un
birou răsturnat, iar alături o lampă de lucru, al cărei braţ extensibil era
frânt; în faţa biroului se vedea un taburet, două dintre picioarele lui
pătrunseră în sertarele pe jumătate deschise. Un torent de coli scrise de mână
zăceau risipite pe duşumea; m-am aplecat peste ele, recunoscând scrisul lui
Gibarian. Ridicând foile împrăştiate, am observat că mâna îmi aruncă nu o umbră
simplă, ca până acum, ci una dublă.
M-am întors... O fâşie în partea de sus a
perdelei trandafirii era ca aprinsă de un foc albastru şi tăios, care se
întindea clipă de clipă. Cu un gest brusc am dat perdeaua la o parte: o dogoare
groaznică mi-a izbit ochii. Incendiul ocupa a treia parte din orizont. Prin văile
valurilor, un desiş de umbre prelungi ca nişte stafii alerga spre mine. Se
iveau zorile. În zona în care se afla staţia, pe cer răsărea, după o noapte de
o oră, al doilea soare al planetei, cel albastru. Întrerupătorul automat a
stins luminile din tavan tocmai când am revenit la hârtiile împrăştiate pe jos.
Am dat peste o expunere lapidară e experienţei ce
fusese proiectată cu trei săptămâni în
urmă — Gibarian intenţiona să acţioneze asupra plasmei oceanice cu nişte raze
Roentgen foarte dure. Mi-am dat seama că textul fusese destinat lui Sartorius,
care urma să organizeze experienţa; ţineam în mână copia. Albul foilor de
hârtie începea să-mi supere ochii. Ziua ce se ivea era cu totul altfel decât
cea precedentă. Sub cerul portocaliu al soarelui ce se stingea în oceanul
ultramarin cu reflexe sângerii plutea aproape neîncetat o ceaţă de un roz
murdar, ce contopea cerul, norii şi valurile. Acum toate acestea dispăruseră.
Chiar filtrată de vălul trandafiriu, lumina ardea ca becul unei uriaşe lămpi de
cuarţ. În razele acesteia, bronzul mâinilor mele devenea aproape cenuşiu.
Întreaga încăpere s-a preschimbat. Tot ce avusese o nuanţă roşie se făcuse de
un brun bătând în culoarea ficatului, în schimb obiectele albe, verzi şi
galbene luaseră culori intense, părând că iradiază prin propria lor
incandescenţă. Mijind ochii, am privit prin ţesătura perdelei; cerul era o mare
albă de foc sub care tremura şi se zbătea un metal lichid. Mi-am strâns tare
pleoapele, sub care prinseseră a-mi juca inele roşii, ce se lărgeau continuu,
în câmpul vizual. Pe consola lavoarului (marginea ei era spartă) am descoperit nişte
ochelari negri, mari cât aproape o jumătate de fată. I-am pus la ochi. Perdeaua
ardea acum cu flacăra sodiului. Citeam mereu, ridicând foile de pe jos şi
aşezându-le apoi pe singura măsuţă nerăsturnată. O parte din text lipsea.
Parcurgeam procesele-verbale ale
experienţelor efectuate. Astfel am aflat că, timp de patru zile, oceanul fusese
supus acţiunii iradierii într-un punct situat la 1400 de mile nord-est de
poziţia actuală. Toate acestea m-au umplut de uimire, deoarece utilizarea
razelor Roentgen era interzisă prin convenţia ONU pe considerentul acţiunii lor
ucigaşe şi eram pe deplin sigur că nimeni nu se adresase Pământului pentru a
obţine aprobarea acestor experienţe. La un moment dat, ridicându-mi capul, am
observat în oglinda uşii întredeschise a dulapului propriul meu chip: o faţă
cadaveric de palidă cu ochelari negri. Încăperea luase o înfăţişare feerică,
arzând în nuanţe albe şi albăstrii, dar după câteva minute a răsunat un
scrâşnet prelung, şi în exteriorul ferestrelor s-au lăsat jaluzelele ermetice;
în cameră se făcuse întuneric, dar imediat lumina artificială s-a aprins, de
data aceasta părând extrem de slabă. Se făcea din ce în ce mai cald, până când
zumzetul egal, ce putea fi auzit dinspre găurile de aer condiţionat, s-a
prefăcut într-un şuierat plângăreţ.
Instalaţiile de răcire ale staţiei lucrau
cu toată puterea. Zăpuşeala stătută continua totuşi să crească.
Un
zgomot de paşi mi-a ajuns la urechi. Cineva trecea pe coridor. Din două
sărituri m-am găsit la uşă. Paşii şi-au slăbit zvonul, apoi au contenit. Cel
care umblase era în spatele uşii. Clanţa s-a răsucit încet; fără a mai gândi,
am prins-o cu un gest reflex şi am ţinut-o strâns. Apăsarea nu se întărea, dar
nici nu slăbea. Cel de dincolo de uşă se comporta ca şi cum ar fi fost luat
prin surprindere. Un timp, nici unul dintre noi n-a lăsat clanţa din mână; deodată
am simţit că strânsoarea a cedat; doar un foşnet slab îmi dădea de veste că necunoscutul
se îndepărtează. Am mai rămas o vreme ciulind urechile, dar tăcerea domnea din
nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu