Solaris 15 (FINAL)

BĂTRÂNUL MIMOID

Stăteam în faţa marii ferestre şi contemplam oceanul. N-aveam nimic de lucru. Raportul, elaborat timp de cinci zile, era acum un fascicul de unde care zbura în vid, dincolo de constelaţia lui Orion; când va ajunge la întunecoasa-i nebuloasă de praf, care, întinsă pe un spaţiu de opt trilioane de mile cubice, absoarbe orice semnal, orice rază de lumină, mesajul va întâlni primul lanţ de relee. De aici, de la o radiogeamandură la alta, va sări peste miliarde de kilometri, alunecând pe curba unui arc uriaş; în sfârşit, în blocul metalic al ultimului releu va mai fi concentrat o dată, şi apoi propulsat mai departe spre Pământ. Pe urmă vor trece luni, iar de pe Pământ va porni un mănunchi asemănător de energie, care va antrena cu sine urmele, deformările provocate de acţiunea câmpului gravific al Galaxiei; răspunsul va atinge frontul norului cosmic, se va scurge amplificat de-a lungul şiragului de geamanduri în derivă lentă şi va zbura cu aceeaşi viteză către cei doi sori dubli ai sistemului Solaris.

Solaris (14)

 SUCCESUL

Următoarele trei săptămâni s-au scurs de parcă ar fi fost una şi aceeaşi zi care se repeta neîncetat. Jaluzelele ferestrelor coborau şi se ridicau, noaptea mă târam de la un coşmar la altul, iar dimineaţa ne sculam şi începea jocul, dar era oare un joc? Mă prefăceam că sunt calm, iar Harey mima şi ea calmul. Această înţelegere tacită, conştiinţa faptului că ne înşelam reciproc, devenise ultima noastră evaziune, fiindcă vorbeam mult despre felul în care vom trăi pe Pământ; visam să ne stabilim nu departe de o metropolă şi niciodată să nu mai părăsim cerul albastru şi copacii verzi. Închipuiam împreună interiorul viitoarei noastre locuinţe şi înfăţişarea grădinii, ba chiar ne contraziceam cu privire la unele amănunte... cum va fi gardul viu... cum va fi banca... Credeam eu oare fie numai o clipă în toate aceste proiecte? Nicidecum. Ştiam că toate sunt imposibile. Eram conştient că nu se vor realiza. Chiar dacă Harey, vie fiind, ar fi reuşit să părăsească staţia, tot ar fi fost zadarnic; pe Pământ poate să aterizeze doar un om, iar omul nu-i altceva decât documentele lui. Primul control ar fi pus capăt acestei escapade. Încercarea de a o identifica ne-ar fi despărţit de la început, ceea ce ar fi trădat-o imediat. Staţia era singurul loc unde puteam trăi împreună. Oare Harey ştia asta? Desigur. Îi spusese cineva? În lumina tuturor celor întâmplate, probabil că da.

Solaris (13)

VISELE

După şase zile, lipsa oricărei reacţii din partea oceanului ne-a determinat să repetăm experienţa. Staţia, care rămăsese până acum imobilă la încrucişarea paralelei 43 cu meridianul 16, a început să se deplaseze la o înălţime de 400 de metri şi să se îndrepte spre sud, unde radarele şi radiografele de pe sateloid indicau o intensificare a activităţii plasmatice. Timp de două zile, fasciculul Roentgen, modulat de encefalograma mea, izbea la intervale de câteva ore suprafaţa aproape netedă a oceanului.

Solaris (12)

GÂNDITORII

—   Kris, e din cauza acelei experienţe?

Am tresărit la auzul glasului ei. Stătusem închis, fără somn, de ore în şir, scrutând bezna, însingurat, fiindcă nu-mi ajungea de la Harey nici măcar respiraţia, şi asaltat de gândurile nopţii întortocheate, ca labirinturile, halucinante, doar pe jumătate înţelese şi, de aceea, crescute la noi dimensiuni şi semnificaţii; o uitasem pe fata de lângă mine.

—   De unde ştii... că nu dorm...? am întrebat. În glasul meu vibrau inflexiunile spaimei.

—  După cum respiri..., mi-a răspuns pe tonul sfios al unei scuze. Nu voiam să te tulbur... Dacă nu poţi vorbi...

Solaris (11)

DISCUŢIA

A doua zi, întorcându-mă de la dejun, am găsit pe măsuţa de sub fereastră o scrisoare de la Snaut. Îmi relata că Sartorius întrerupsese munca la anihilator, ca să facă o ultimă încercare de iradiere a oceanului cu un fascicul de radiaţii dure.

—   Dragă, am spus, trebuie să mă duc la Snaut.

Apusul roşu ardea în ferestre, împărţind camera în două. Ne aflam în umbra albăstruie. În afara spaţiului ei, totul părea de aramă. Îţi făcea impresia că orice carte, căzând de pe raft, ar da un sunet metalic.

—  E vorba de experienţa aia... Numai că nu ştiu cum să fac. Aş prefera, înţelegi... mi-am lăsat fraza în aer.

—   Nu te scuza, Kris. Aş dori din toată inima... Numai de n-ar dura prea mult...

Solaris (10)

OXIGENUL LICHID

Zăceam culcat în beznă, amorţit, cu privirea pironită pe cadranul luminescent al ceasului meu de mână. Nu ştiu cât timp am stat aşa... Ascultam propria-mi respiraţie şi mă intriga ceva, dar şi gândurile, şi privirea aţintită pe şiragul verzui al cifrelor, şi mirarea erau cufundate într-o stare de apatie, pe care o atribuiam oboselii.

M-am întors pe o parte, patul părea curios de larg, ceva îmi lipsea. Mi-am oprit respiraţia. S-a aşternut o linişte deplină. Am încremenit. Harey!? Nu se auzea nici cea mai uşoară foşnire. De ce nu-i auzeam respiraţia? Am început să-mi plimb mâinile pe aşternut: eram singur.

—    Harey! am vrut să strig, dar am auzit paşi. Se apropia cineva mare şi greu, ca...

—    Gibarian? am spus liniştit.

—    Da. Eu sunt. Nu aprinde lumina.

Solaris (9)

PLĂSMUIRILE

În toiul nopţii, m-a trezit lumina. M-am ridicat într-un cot, iar cu mâna cealaltă mi-am acoperit ochii. Înfăşurată într-un cearşaf, Harey şedea la capătul patului, chircită, cu faţa năpădită de păru-i lung. Umerii îi tresăltau; plângea fără glas.

—   Harey! S-a chircit şi mai mult. Ce-i cu tine?... Harey...

Încă nedezmeticit bine, m-am aşezat pe marginea patului, descătuşându-mă treptat de coşmarul ce mă chinuise doar cu o clipă în urmă. Fata tremura. Am îmbrăţişat-o. M-a respins cu cotul. Faţa şi-o ţinea ascunsă.

—   Iubito... Nu vorbi aşa...

—   Dar, Harey, ce se-ntâmplă?

I-am văzut chipul zbuciumat, umed de lacrimi. Lacrimi mari, de copil i se prelingeau pe obraji, strălucind un moment în gropiţa bărbiei şi picurând apoi pe cearşaf.

—   Tu nu mă mai vrei.

Solaris (8)

CONSFĂTUIREA

Stăteam culcat cu ochii în sus, cu fruntea ei pe umăr, fără să mă gândesc la nimic. Noaptea ce umplea încăperea s-a populat. Auzeam paşi. Pereţii se făceau nevăzuţi. Ceva se înălţa deasupra mea, tot mai sus, tot mai sus, fără limită. Învăluit, pătruns, fără să fi fost atins, am rămas nemişcat în beznă. Îi simţeam cu acuitate transparenţa de parcă ar fi devenit un alt văzduh. Foarte departe se auzeau bătăile inimii. Mi-am concentrat întreaga atenţie, rămăşiţele de putere, în aşteptarea agoniei; nu venea. Deveneam doar mic, iar cerul invizibil, zările invizibile, spaţiul amorf, lipsit de nori, de stele, dilatându-se, luând dimensiuni enorme, făceau din mine centrul lor. Încercam să mă târăsc pe ceea ce eram culcat, dar sub mine nu se mai afla nimic şi întunericul nu-mi mai ascundea nimic. Mi-am strâns pumnii şi mi-am acoperit cu ei faţa. N-o mai aveam. Degetele-mi trecuseră prin ea, am vrut să strig, să urlu...

Solaris (7)

„MICUL APOCRIF”

Pielea de pe faţă şi de pe mâini îmi era arsă. Mi-am adus aminte că, pe când căutam narcoticul pentru Harey (acum aş râde de naivitatea mea, dacă aş fi în stare), remarcasem în farmacie şi un borcan cu unguent pentru arsuri. M-am îndreptat deci spre cabina mea. Am deschis uşa şi, în lumina roşie a apusului, am văzut că fotoliul în care stătea înainte Harey se afla cineva. M-a paralizat spaima. Apoi, cuprins de panică, m-am tras înapoi, ca să fug. Toate acestea n-au durat decât o fracţiune de secundă. Insul din fotoliu şi-a ridicat fruntea; era Snaut. Stând picior peste picior, întors cu spatele spre mine (purta aceiaşi pantaloni de pânză, arşi de reactivi), răsfoia nişte hârtii. Un morman de texte era aşezat alături, pe măsuţă. Observându-mă, ciberneticianul le-a dat cu un gest deoparte şi m-a scrutat o clipă încruntat, deasupra ochelarilor lăsaţi pe vârful nasului.

Solaris (6)

HAREY

Efectuasem calculele mânat de o îndârjire mută, care doar ea mă ţinuse pe picioare. Eram atât de buimăcit de oboseală încât, odată ajuns în cabină, nici nu mai eram în stare să-mi instalez patul; în loc să desfac chingile de sus, am tras de mâner până când întregul aşternut s-a rostogolit peste mine. Când, în sfârşit, am coborât patul, am aruncat pe jos îmbrăcămintea de pe mine, apoi, pe jumătate adormit, am căzut pe pernă; nici n-o umflasem ca lumea. Am adormit pe nesimţite, fără să mai sting lampa. 

Solaris (5)

SARTORIUS

Coridorul era pustiu. Ducea mai întâi drept, apoi cotea la dreapta. Nu mai vizitasem niciodată staţia, dar locuisem timp de şase săptămâni, în cadrul antrenamentului necesar, în copia ei fidelă, aflată la institut, pe Pământ. Ştiam încotro duc scările cu trepte de aluminiu. Biblioteca era adâncită în întuneric. Am găsit pe pipăite comutatorul! Am scos din fişier cotele primului volum al anuarului solaristic şi al anexei. După apăsarea unei clape, s-a aprins o lumină roşie. Am verificat în dispozitivul de înregistrare: cartea se afla la Gibarian, la fel ca şi cealaltă, Micul Apocrif. Am stins lumina şi am revenit jos. Mi-era teamă să intru în cabina lui, deşi auzisem paşii cunoscuţi cum se îndepărtează... Se putea însă întoarce. Un timp am rămas în faţa uşii, până când, strângând din dinţi, am reuşit să-mi stăpânesc teama şi am intrat.

Solaris (4)

OASPEŢII

Am împăturit în grabă şi am ascuns în buzunar însemnările lui Gibarian. M-am apropiat încet de dulap şi am privit înăuntru ― scafandrele şi îmbrăcămintea zăceau îngrămădite într-un colţ, dând impresia trupului unui om. De sub un morman de hârtii împrăştiate pe duşumea se zărea marginea unui plic. L-am ridicat. Îmi era adresat. Pe când rupeam plicul, am simţit că mi se pune un nod în gât, şi mi-a trebuit un efort de voinţă ca să mă decid să despăturez foaia. Cu scrisul său regulat, extrem de mărunt, dar citeţ, Gibarian notase:

Solaris (3)

SOLARISTICIENII (2)

Când problema a reuşit să fie cel puţin într-o anumită măsură rezolvată, s-a dovedit că explicaţia ei ridică o alta, poate şi mai dificilă; cu enigmele lui Solaris aşa se întâmplă adesea. Cercetările au arătat că oceanul nu acţionează deloc pe principiul gravitoarelor noastre (lucru de altfel imposibil), dar că el poate modela direct metrica spaţiu-timp, ceea ce duce, între altele, la abateri în măsurarea timpului pe unul şi acelaşi meridian al lui Solaris. Prin urmare, oceanul nu numai că într-un anumit sens cunoştea, ci putea chiar (fapt nevalabil pentru noi) să aplice consecinţele teoriei lui Einstein-Boevi.

Solaris (2)

SOLARISTICIENII (1)

Coridorul tubular era pustiu. Am stat o clipă în faţa uşii, ascultând. Pereţii erau probabil subţiri; de afară se auzea vâjâitul vântului. Pe uşă se vedea lipită neglijent, uşor aplecat, o bucată de hârtie dreptunghiulară pe care cineva scrisese cu creionul: „Om”. Priveam nedumerit la cuvântul scris tremurat, nedesluşit. O clipă am vrut să mă întorc la Snaut, dar am înţeles că este imposibil. Avertismentul nebunesc îmi suna încă în urechi. M-am urnit, şi pe umeri am simţit greutatea neplăcută a scafandrului. Tiptil, ca şi cum m-aş fi ascuns de un observator nevăzut, m-am înapoiat în încăperea rotundă, cu cinci uşi. Pe ele se aflau inscripţiile: Dr. Gibarian, Dr. Snaut, Dr. Sartorius. Pe uşa a patra nu se vedea nici o carte de vizită. Am şovăit, apoi am apăsat uşor clanţa şi am deschis încet uşa. Pe când se deschidea am încercat un sentiment vecin cu convingerea că dincolo se găseşte cineva. Am intrat.

Solaris (1)

NOUL VENIT La nouă, după orarul navei, ocolindu-i pe cei ce stăteau în jurul gurii tunelului, am coborât treptele de metal ce duceau în interiorul capsulei. Era atât de puţin încăpătoare, încât îţi îngăduia doar să-ţi ridici coatele. Am înşurubat tubul scafandrului în buşonul ce se profila pe suprafaţa peretelui: costumul meu cosmic s-a umflat şi din acea clipă n-am mai fost capabil să fac nici cea mai mică mişcare. Stăteam, sau mai curând atârnam, într-un pat de aer, ce făcea corp comun cu chiurasa de metal. Ridicându-mi ochii, am zărit, prin parbrizul convex, pereţii tunelului şi, mai sus, peste gura acestuia, faţa lui Moddard. După o clipă, chipul s-a făcut nevăzut şi s-a lăsat întunericul, pentru că fusese coborât conul greu de protecţie. Am auzit repetându-se de opt ori la rând şuierul motoarelor electrice, care strângeau pe dinăuntru şuruburile. Apoi bolboroseala gazului introdus în amortizoare. Ochii începură să mi se deprindă cu întunericul. Distingeam conturul verzui al unicului indicator ce se afla la bord. 

Solaris

Azi, cand se implinesc 7 ani de la moartea lui Stanislaw Lem, mi-am adus aminte de un lucru interesant si curios totodata, care s-a petrecut constant de cand am auzit prima data de Solaris - romanul de capatai al marelui sefist. E vorba de faptul ca n-am reusit, oricat m-am straduit, sa vad filmul pe care l-a facut  Tarkovski dupa acest roman. 

Imagine din film