Solaris (11)

DISCUŢIA

A doua zi, întorcându-mă de la dejun, am găsit pe măsuţa de sub fereastră o scrisoare de la Snaut. Îmi relata că Sartorius întrerupsese munca la anihilator, ca să facă o ultimă încercare de iradiere a oceanului cu un fascicul de radiaţii dure.

—   Dragă, am spus, trebuie să mă duc la Snaut.

Apusul roşu ardea în ferestre, împărţind camera în două. Ne aflam în umbra albăstruie. În afara spaţiului ei, totul părea de aramă. Îţi făcea impresia că orice carte, căzând de pe raft, ar da un sunet metalic.

—  E vorba de experienţa aia... Numai că nu ştiu cum să fac. Aş prefera, înţelegi... mi-am lăsat fraza în aer.

—   Nu te scuza, Kris. Aş dori din toată inima... Numai de n-ar dura prea mult...

      —  Trebuie să dureze câtva timp, am spus. Dar... ascultă, dacă ai veni cu mine şi ai aştepta pe coridor?

—   Bine. Dacă însă nu voi rezista?

—  De fapt, ce se-ntâmplă cu tine? am întrebat şi am adăugat numaidecât: nu te-ntreb din curiozitate, înţelegi, dar nu-i exclus ca, dându-ţi seama, să ajungi să te poţi stăpâni.

—  E o stare de teamă, mi-a spus Harey, pălind uşor. Nici nu ştiu de ce mi-e teamă, fiindcă nu mi-e propriu-zis teamă, ci doar îmi pare... că mă înstrăinez. Atunci simt o imensă ruşine... nici nu sunt în stare să-ţi spun. Iar pe urmă nu mai ştiu ce fac. De aceea m-am gândit că e o boală... a încheiat cu glas scăzut şi s-a-nfiorat.

—  E posibil, am spus, dar toate astea se-ntâmplă numai aici, pe staţia asta blestemată... În ce mă priveşte, mă voi zbate ca s-o părăsim cât mai curând.

—   Crezi că-i cu putinţă? m-a întrebat, privindu-mă uimită.

—   De ce n-ar fi? La urma urmei, nu sunt încătuşat aici...

De altfel totul ţine şi de ceea ce voi stabili cu Snaut. Cum ţi se pare, câtă vreme poţi rămâne singură?

—  Depinde... a murmurat, plecându-şi capul. Dacă-ţi voi auzi glasul, atunci probabil îmi va fi mai uşor.

—  As prefera să n-asculţi ce vorbim. Nu că aş avea să-ţi ascund ceva, dar nu ştiu, nu pot şti ce va spune Snaut.

—  Nu-i nevoie să continui. Înţeleg... Bine! Voi sta în aşa fel încât să-ţi aud doar zvonul vocii. Îmi este de-ajuns.

—   Atunci îi voi telefona chiar acum din laborator. Voi lăsa uşa deschisă.

A încuviinţat, dând din cap. Străbătând un perete de raze roşii desoare, am ieşit pe coridorul care, din pricina contrastului, părea aproape negru, cu toată lumina artificială. Uşa micului laborator era deschisă. Cioburile argintate ale termosului Dewar, risipite pe duşumea, sub şirul marilor butelii cu oxigen lichid, erau singurele vestigii ale celor petrecute în toiul nopţii. După ce am ridicat receptorul şi am format numărul, micul ecran s-a luminat. Pojghiţa albăstruie de lumină, care parcă acoperea dinăuntru sticla mată, a crăpat, iar Snaut. rezemat de speteaza unui scaun înalt, m-a privit drept în ochi.

—   Te salut, a spus.

—   Am citit biletul. Aş vrea să vorbesc cu tine. Pot veni?

—   Poţi. Imediat?

—   Da.

—   Pofteşte. Vii întovărăşit?

—   Nu.

În sticla concavă, chipul său slab, bronzat, cu riduri groase, prelungi — aducea cu botul unui peşte bizar dintr-un acvariu — a căpătat o expresie ambiguă:

—   Ha, ha! a încheiat Snaut. Te aştept deci.

—  Putem să mergem, dragă... am rostit surescitat, intrând în cabină; îndărătul valului de raze sângerii se ghicea silueta lui Harey. Am amuţit. Şedea chircită, cu mâinile încleştate de braţele fotoliului. Fie că-mi auzise prea târziu paşii, fie că nu fusese în stare să se elibereze destul de repede de acel spasm îngrozitor ca să ia o atitudine normală, timp de o clipă, mi-a îngăduit s-o văd luptând cu acea forţă ascunsă într-însa, şi inima, mi-a fost cuprinsă de o furie turbată şi totodată de o infinită milă. Am plecat în tăcere. Străbătând lungul culoar, am trecut pe lângă pereţii lui emailaţi în diverse culori care, în intenţia arhitecţilor, trebuia să înveselească şederea în găoacea blindată, încă de departe am zărit uşa deschisă a cabinei radio. Dinăuntrul ei cădea înspre adâncul coridorului un lung fascicul roşu, fiindcă şi aici lumina soarele. Am privit la Harey, care nici măcar nu încerca să zâmbească. De-a lungul întregului drum am văzut-o cum se pregăteşte, concentrată, să lupte cu sine însăşi. Efortul apropiat îi şi schimbase expresia feţei, care se făcuse mai palidă şi, parcă, mai mică. La câţiva paşi de cabină s-a oprit. M-am întors spre Harey. Ea m-a împins uşor doar cu vârfurile degetelor, îndemnându-mă să merg mai departe şi, deodată, planurile mele, Snaut, experienţa, întreaga staţie, toate mi-au părut derizorii faţă de tortura pe care avea s-o înfrunte Harey. Mă simţeam ca un călău şi am vrut să mă întorc, când fâşia largă a razelor, reflectată de peretele coridorului, a fost acoperită de umbra unui om. Grăbindu-mi paşii, am intrat în cabină. Snaut se afla în prag, ca şi cum mi-ar fi ieşit în întâmpinare; în păru-i alb soarele iradia o aureolă purpurie. Ne-am măsurat o clipă fără să spunem nimic. M-a privit iscoditor. Nu-i vedeam expresia feţei, fiind orbit de strălucirea ferestrei. Am trecut pe lângă el şi m-am oprit în dreptul pupitrului înalt, din care ieşeau lujerele mlădioase ale microfoanelor. Snaut s-a întors încet pe loc, urmărindu-mă calm, cu acea fugară grimasă a gurii, care, fără să se schimbe cu nimic, putea fi câteodată zâmbet, iar alteori o schimă, de oboseală. Nelăsându-şi privirea de pe mine, s-a apropiat de dulapul metalic întins pe toată lungimea peretelui, în faţa căruia, de ambele părţi, se adunaseră claie, aruncate în grabă, piese de rezervă pentru radio, acumulatoare termice şi diverse unelte. Şi-a tras scaunul într-acolo şi s-a aşezat, sprijinindu-şi spatele de uşa emailată.

Tăcerea pe care o păstram amândoi devenea cel puţin bizară. O ascultam, concentrându-mi atenţia la liniştea dinspre coridorul în care rămăsese Harey, dar de acolo nu venea nici cel mai slab foşnet.

—   Când veţi fi gata? am întrebat.

—   Am putea începe chiar azi, dar înregistrarea va mai necesita un oarecare timp.

—   Înregistrarea? Te referi la encefalogramă?

—   Desigur. Doar ai fost de acord. Ce este? şi-a coborât glasul.

—   Nu, nu-i nimic.

—   Te ascult, a spus Snaut, când tăcerea a prins din nou să crească între noi.

—   A aflat şi ea... despre... ce i se întâmplă, am coborât vocea aproape până la şoaptă.

Sprâncenele i s-au ridicat a mirare.

—   Da?

Am avut totuşi impresia că nu era surprins cu adevărat. De ce se prefăcea atunci?

La un moment dat mi-a trecut cheful să mai vorbesc, dar mi-am stăpânit sila. Să fiu măcar de bună-credinţă, m-am gândit, dacă nu-i posibil mai mult.

—   Şi-a dat seama imediat, după discuţia noastră din bibliotecă, m-a urmărit, a asociat

faptele, apoi a descoperit magnetofonul lui Gibarian şi a ascultat banda...

Snaut nu şi-a schimbat poziţia, rămânând mai departe sprijinit de dulap, dar prin ochi i-a trecut o licărire abia perceptibilă. Stăteam lângă pupitru, având în faţă uşa crăpată spre coridor. Am coborât şi mai mult glasul: Astă-noapte, pe când dormeam, a încercat să se sinucidă... Cu oxigen lichid...

Ceva a foşnit, ca o adiere ce-ar fi gonit printre nişte hârtii. Am înmărmurit, ascultând la ceea ce se întâmpla pe coridor, dar sursa foşnetului era mai aproape. Chiţcăise parcă un şoarece... Şoarece! Absurd! Aici nu există şoareci. II observam atent pe omul din faţa mea.

—   Te ascult, a spus liniştit.

—   Fireşte, nu i-a reuşit.. În orice caz, acum ştie cine este ea însăşi.

—   De ce-mi spui toate astea? m-a întrebat deodată.

—   Vreau să-ţi dai seama... am şoptit încurcat, cum se prezintă lucrurile.

—   Te-am prevenit.

—   Vrei să-mi spui că ştiai? am ridicat fără voie glasul.

—  Nu. Evident că nu. Dar ţi-am explicat cum decurg lucrurile. Fiecare „oaspete”, atunci când apare, este aproape o fantomă; exceptând un amestec dezlânat de amintiri şi de imagini preluate de la... Adam-ul său... este, de fapt, deşert. Cu cât rămâne mai îndelung în tovărăşia ta, cu atât se umanizează mai mult şi, de asemenea, devine mai independent, până la anumite limite, se-nţelege. De aceea, cu cât durează mai mult, cu atât este mai greu... S-a oprit. M-a privit pe sub sprâncene şi a adăugat pe un ton indiferent. A aflat totul?

—   Da, ţi-am spus doar.

—   Totul? Şi că a mai fost aici o dată şi că tu...

—   Nu!

A zâmbit.

—  Kelvin, ascultă, dacă ai ajuns până acolo... La urma urmei ce intenţionezi să faci? Să părăseşti staţia?

—   Da! ’

—   Cu ea?

—   Da.

Tăcea ca şi cum s-ar fi gândit la răspuns, dar mai era ceva în tăcerea lui.. Ce anume?

Din nou acel foşnet imperceptibil, de data asta parcă în spatele peretelui subţire. Snaut s-a mişcat în scaun.

—  Perfect, a spus. Ce te uiţi aşa? Crezi că-ţi voi sta în cale? Vei face cum vei voi, dragul meu. Asta ar mai lipsi dacă, pe lângă celelalte, am mai recurge şi la constrângere. Nu intenţionez să te conving. Îţi voi spune doar atât. Într-o situaţie inumană tu încerci să te comporţi ca om. Poate că este frumos, dar cu totul inutil. De altfel, nici de această frumuseţe nu sunt atât de sigur, pentru că şi o nerozie poate fi frumoasă. Dar nu acest lucru este esenţial. Tu renunţi la experienţele viitoare, vrei să fugi cu ea. Nu-i aşa?

—   Ba da.

—   Dar chiar şi asta-i o... experienţă. Nu crezi?

—   Nu văd dacă ea va putea...? Dacă va fi împreună cu mine atunci nu văd...

Vorbeam tot mai încet, până m-am oprit. Snaut a oftat uşor.

—  Cu toţii ducem aici, Kelvin, o politică a struţului, dar cel puţin ştim să renunţăm la poze.

—   Nu pozez deloc.

—  Bine. N-am vrut să te jignesc. Retrag cele spuse despre nobleţe, dar politica de struţ rămâne valabilă. Tu o practici într-o formă deosebit de primejdioasă. Te minţi pe tine, o minţi pe ea şi din nou pe tine. Cunoşti condiţiile de stabilizare a unui sistem construit din materie neutrinică?

—   Nu. Dar nici tu nu le cunoşti. Asta n-o cunoaşte nimeni.

—  Desigur, ştim însă că un astfel de sistem este instabil şi poate exista doar datorită unei continue alimentări cu energie. O ştiu de la Sartorius. Această energie creează un câmp de stabilizare turbionar. Se pune deci întrebarea: este exterior acest câmp în raport cu „oaspeţii”? Sau sursa câmpului se află chiar în trupul lor? înţelegi deosebirea?

—   Da, am răspuns îngândurat. Dacă sursa este exterioară, atunci... ei...

—  Odată cu ruperea de Solaris, acest sistem se va dezagrega, a încheiat Snaut în locul meu. Nu putem prevedea fenomenul, dar tu ai şi efectuat experienţa. Racheta pe care ai lansat-o... continuă să se rotească... Am şi calculat, într-un moment de răgaz, elementele mişcării ei. N-ai decât să zbori, să te plasezi pe orbită, să te apropii şi să constaţi cele întâmplate cu pasagera...

—   Ai înnebunit? am şuierat printre dinţi.

—  Aşa crezi? Dar dacă... am readuce aici racheta...? O putem face oricând. Este teleghidată. O coborâm de pe orbită şi...

—   Încetează!

—    Nici asta nu vrei? Dar mai există o soluţie extrem de simplă: nici nu trebuie să descindă pe staţie. E suficient să se rotească mai departe şi să stabilim cu ea legătura radio... Dacă trăieşte, ne va răspunde şi...

—   Dar acolo... am îngăimat, s-a terminat de mult oxigenul...

—   Poate că se poate dispensa de oxigen. Ei, facem o încercare?

—   Snaut... Snaut...

—  Kelvin... Kelvin... m-a îngânat mânios. Gândeşte-te ce fel de om eşti. Pe cine vrei să fericeşti, să izbăveşti? Pe tine? Pe ea? sau pe care dintre ele? Pe asta sau pe cealaltă? Când e vorba de amândouă, nu mai ai curaj? Tu însuţi vezi unde duc toate astea! îţi spun pentru ultima dată: aici, în acest caz, ne aflăm într-o situaţie amorală.

Deodată am auzit acelaşi foşnet ca acela dinainte, ca şi când cineva ar fi zgâriat cu unghiile peretele. Nu ştiu de ce, dar m-a cuprins o nelinişte inertă, de animal. Mi se părea că mă aflu la o mare distanţă, de unde contemplu printr-un binoclu întors întreaga scenă: totul era mărunt, puţin cam ridicol, prea puţin important.

—  Bine, am spus. Ce aş avea de făcut după părerea ta? S-o înlătur? Mâine va apărea o alta asemănătoare, nu-i aşa? Şi altă dată la fel. Şi aşa, în fiecare zi... Câtă vreme? De ce? Ce voi avea din toate astea? Dar ce vei avea tu? Dar Sartorius? Şi staţia?

—  Răspunde-ţi singur... Să zicem că vei lua startul împreună cu ea, vei fi martorul următoarei transformări. În câteva clipe vei vedea în faţa ta...

—   Ce voi vedea? am replicat batjocoritor. Un monstru? Un demon?

—  Nu. Cea mai obişnuită, cea mai comună agonie. Tu ai început să crezi de-a binelea în nemurirea lor? Te asigur că pier... Ce vei face atunci? Te vei întoarce după... al doilea exemplar?

—  Încetează!!! am strigat, strângându-mi pumnii. Mă privea sarcastic, dar şi cu înţelegere, printre ochii mijiţi.

—  Ah, deci tot eu trebuie să încetez! Ştii... În locul tău as pune capăt acestei discuţii. Mai bine ai face altceva: poţi, de pildă, să te răzbuni, biciuind oceanul. Ce vrei, de fapt? Aşadar, dacă... (şi cu mâna a schiţat un gest uşor de rămas bun, ridicându-şi totodată privirea spre tavan, de parcă ar fi urmărit o persoană ce se îndepărta) te vei considera un netrebnic? Iar dacă n-o vei face, nu vei fi? Zici că nu eşti un nemernic, când vrei să zâmbeşti, deşi îţi vine să urli, când te prefaci a fi bucuros şi calm, când îţi vine să-ti muşti degetele. Îl ai la-ndemâna pe Snaut, căruia să-i faci scene, acuzându-l de toate... Ei, dragul meu, nu prea ai minte.

Poate despre tine vorbeşti, am rostit, plecându-mi capul. Eu... eu o iubesc.

—   Pe cine? Propriile-ţi amintiri?

—   Nu. Pe ea, ţi-am spus ce voia să facă. Zi, câţi... oameni adevăraţi ar fi procedat aşa?

—   Dar singur recunoşti că...

—   Nu te agăţa de vorbe.

—   Bine. Prin urmare, ea te iubeşte, iar tu vrei s-o iubeşti. Nu-i însă acelaşi lucru.

—   Greşeşti.

—  Îmi pare rău, Kelvin, dar tu însuţi ai abordat aceste chestiuni intime. O iubeşti, n-o iubeşti; ea este gata să-şi dea viaţa, tu aşijderi. E foarte impresionant, foarte frumos, foarte înălţător, totul este, dacă vrei, foarte, foarte... Dar aici nu este loc pentru asemenea lucruri. Nu e, înţelegi? Nu, tu nu vrei să-nţelegi asta. Eşti implicat în acţiunea unor forţe pe care nu le stăpânim, într-un cerc vicios, în care ea nu-i decât un moment. O fază. Un ritm ce se repetă. Dacă ea ar fi... Dacă ai fi persecutat de o făptură monstruoasă, capabilă să facă orice pentru tine, n-ai şovăi nici măcar o clipă s-o înlături. Nu-i adevărat?

—   Ba da.

—  Aşadar, poate tocmai de aceea ea nu este un astfel de monstru. Tocmai asta îţi leagă mâinile! Chiar asta se şi urmăreşte: să le ai legate!

—  Nu-i decât o nouă ipoteză lângă milionul celorlalte din bibliotecă. Snaut, dă-mi pace, ea este... Nu, nu vreau să vorbesc despre asta cu tine.

—   Bine. Tu singur ai început, dar gândeşte-te numai că ea este în realitate o oglindă în care se reflectă o parte a creierului tău. Dacă-i minunată, se datorează faptului că amintirea ta a fost minunată. Tu ai dat reţeta. E un cerc vicios. Nu uita!

Ce doreşti deci de la mine?... S-o... s-o înlătur? Te-am mai întrebat... De ce trebuie s-o fac? Nu mi-ai răspuns.

—  Îţi voi răspunde acum. Nu eu te-am invitat la o asemenea discuţie. Nu m-am amestecat în problemele tale. Nu-ti sugerez şi nu-ti interzic nimic, n-aş face-o chiar de-aş putea. Tu eşti acela care ai venit şi mi-ai mărturisit totul. Ştii însă de ce? Nu? Ca să te descătuşezi, ca să-ţi lepezi povara. Cunosc această povară, dragul meu! Da, da, nu mă- ntrerupe! Eu nu te-mpiedic în nimic, tu însă, tu vrei ca eu să te-mpiedic. Dacă ţi-aş sta în cale poate că mi-ai sparge şi capul, ai avea atunci de-a face cu cineva plămădit din acelaşi sânge şi lut ca şi tine şi te-ai simţi tu însuti ca un om. Dar aşa..., fiindcă singur n-o scoţi la capăt, primeşti să discuţi cu mine..., de fapt, cu tine. Ia zi, ai fi zdrobit de durere dacă ar dispărea imediat? Nu, nu-mi spune nimic.

—  Ştii că eşti bine! Doar buna mea credinţă m-a adus aici ca să te încunoştinţez că am intenţia să părăsesc cu ea staţia; îi respingeam atacul, dar mie însumi cuvintele îmi sunau neconvingător.

Snaut a dat din umeri:

—  E de înţeles că trebuie să persişti în hotărârea ta. Dacă mi-am exprimat părerea în această chestiune, am făcut-o numai pentru că ai luat-o razna-n-sus, iar când ajungi să te prăbuşeşti... pricepi şi singur... Vino mâine dimineaţă, în jurul orei 9, la Sartorius... Vei veni?

—  La Sartorius? am făcut surprins. Dar el nu îngăduie nimănui să intre... Spuneai că nici să-i telefonezi nu poţi.

—  Acum îi vine întrucâtva mai uşor. Noi, ştii, nu prea discutam despre acestea. Tu eşti... cu tine-i cu totul altfel. Dar n-are nici o importanţă. Vii mâine dimineaţă?

—  Voi veni, am murmurat. Mă uitam la Snaut. Îşi vârâse parcă într-o doară braţul stâng pe după uşa dulapului. Când s-o fi deschis? Probabil că mai de mult, dar în ardoarea acestei discuţii, atât de neplăcută pentru mine, nu băgasem de seamă. Cât de nefireşti îi erau mişcările... parcă... ar fi ascuns ceva. Sau parcă cineva l-ar fi ţinut de mână. Mi-am lins buzele: Snaut, ce-i cu tine?

—   Ieşi! a rostit încet, cu un calm teribil. Ieşi!

Am ieşit şi am tras uşa după mine, în ultimele pâlpâiri ale vâlvătăii sângerii. Harey stătea pe duşumea, la vreo zece paşi mai departe, chiar lângă perete. La vederea mea a tresărit.

—  Vezi..., a spus privindu-mă cu ochi strălucitori. Mi-a reuşit, Kris... Cât de mult mă bucur! Poate... Poate va fi din ce în ce mai bine...

—   Oh, desigur, am răspuns distrat.

Ne întoarcem la noi, iar eu mă frământam să ghicesc ce s-o fi petrecând în acel dulap stupid. Prin urmare, Snaut ascundea acolo... Şi toată această discuţie...? Obrajii au început să-mi ardă. Doamne, ce nebunie! Şi în fond ce-am hotărât! Nimic. E adevărat că mâine dimineaţă...

Şi deodată mi s-a făcut o frică aproape tot atât de mare ca în noaptea trecută. Encefalograma mea. Înregistrarea integrală a tuturor proceselor creierului meu, modulată pe fasciculul de raze X, va fi transmisă în adâncul acestui incomprehensibil monstru fără limite. Ce m-a întrebat? „Ai fi zdrobit de durere dacă ar dispărea?” Encefalograma este o înregistrare completă. Chiar şi a proceselor inconştiente. Dacă vreau să dispară...? Oare pieirea ei m-ar fi impresionat la fel, dacă Harey n-ar fi trecut prin groaznica încercare a sinuciderii? Oare poţi fi răspunzător de propriul tău subconştient? Dacă eu nu răspund de el, atunci cine răspunde? Ce prostie! De ce am fost de acord ca tocmai propria mea... Fireşte că aş putea studia în prealabil acea înregistrare, dar dacă n-o voi putea totuşi descifra întocmai cum este? Nimeni n-ar putea-o face. Specialiştii sunt în stare să precizeze numai natura gândurilor celui cercetat, numai generalităţi, că, de pildă, subiectul rezolvă o problemă matematică, dar care anume, de asta nu mai sunt capabili; ei afirmă că este imposibil, deoarece encefalograma constituie o rezultantă, amestecul unei mulţimi de procese ce se desfăşoară paralel şi că numai o parte dintre ele are un „substrat” psihic... Dar de ce-mi este atât de teamă? Doar eu însumi îi spuneam azi dimineaţă lui Harey că această experienţă nu va duce nicăieri; fiindcă de vreme ce neurofiziologii noştri nu sunt în stare să descifreze o înregistrare, cum ar putea-o descifra straniul gigant, tenebros şi... lichid?

El a pătruns totuşi în mine, nici nu ştiu cum, ca să-mi parcurgă întreaga memorie şi să descopere în ea atomul cel mai dureros. Cum m-aş mai putea îndoi de asta? Şi a făcut-o fără nici un fel de ajutor, fără nici un fel de „transmitere prin iradiere”, a pătruns prin chiurasa dublu ermetizată, prin masiva carapace a staţiei, a identificat în adâncul ei trupul meu şi a plecat apoi cu prada...

—   Kris...? a şoptit încet Harey.

Stăteam lângă fereastră, privind cu ochi nevăzători zorile nopţii. În faţa mea se înşirau stelele, foarte puţin vizibile la această latitudine siderală şi alcătuind o delicată năframă, un strat de nori foarte înalţi, irizaţi sub razele soarelui dispărut de mult sub orizont.

Dacă va pieri acum, înseamnă că eu am vrut, că eu am ucis-o. Să mă duc acolo? Ei nu mă pot sili. Dar ce le voi spune? Nu, nu pot. Da, trebuie să mă prefac, trebuie să mint, mereu şi întotdeauna. Şi asta poate numai pentru că în mine există gânduri, intenţii, speranţe năprasnice, înălţătoare sau criminale, despre care nu ştiu nimic. Omul a pornit în întâmpinarea altor lumi, a altor civilizaţii, fără să cunoască până la capăt propriile lui ascunzişuri, căile ce se înfundă, fântânile, uşile baricadate sau mascate.

S-o trădez!... de ruşine? Probabil numai din pricina faptului că-mi lipseşte curajul...

—   Kris... a şoptit şi mai încet Harey.

Mai mult am simţit decât am auzit cum s-a apropiat fără nici măcar un freamăt de mine, iar eu mă prefăceam că nu ştiu nimic. În acea clipă doream să fiu singur. Trebuia să fiu singur.

Nu eram încă în stare să iau sau nu vreo hotărâre. Stăteam nemişcat. Cu privirea aţintită pe firmamentul tot mai sumbru, pe stelele care păreau mai curând spectre ale stelelor terestre, iar în pustiul ce înlocuia goana cumplită a gândurilor de până atunci creştea fără cuvinte o certitudine inertă şi indiferentă, care-mi spunea că, în adâncul meu, unde nu puteam pătrunde, am şi făcut alegerea, dar, prefăcându-mă că nimic nu s-a- ntâmplat, nu mai aveam nici măcar puterea de a mă dispreţui pe mine însumi.

Solaris1  Solaris12