GÂNDITORII
— Kris, e din cauza acelei experienţe?
Am tresărit la auzul glasului ei.
Stătusem închis, fără somn, de ore în şir, scrutând bezna, însingurat, fiindcă
nu-mi ajungea de la Harey nici măcar respiraţia, şi asaltat de gândurile nopţii
întortocheate, ca labirinturile, halucinante, doar pe jumătate înţelese şi, de
aceea, crescute la noi dimensiuni şi semnificaţii; o uitasem pe fata de lângă
mine.
— De unde ştii... că nu dorm...? am întrebat. În glasul meu
vibrau inflexiunile spaimei.
— După cum respiri..., mi-a răspuns pe tonul sfios al unei
scuze. Nu voiam să te tulbur... Dacă nu poţi vorbi...
— Ce aşteaptă cei doi să obţinem prin această experienţă?
— Ei înşişi ignoră. Vor... indiferent ce... Nu-i vorba de
acţiunea „Gândirea”, ci mai curând de acţiunea „Disperarea”. Acum e necesar un
singur om care să aibă suficient curaj şi să ia asupra-i răspunderea hotărârii,
dar cei mai mulţi consideră acest gen de curaj ca fiind o simplă laşitate, fiindcă
înseamnă o retragere, o renunţare, o fugă nedemnă de om. Ca şi cum pentru om ar
fi demn să pătrundă, să se cufunde şi să se piardă în incognoscibil... M-am
întrerupt, dar, înainte ca respiraţia să mi se liniştească, un nou acces de
mânie m-a făcut să adaug: Fireşte că n-au lipsit pragmatiştii; chiar dacă nu
vom reuşi să stabilim contactul, afirmau ei, tot vom avea de câştigat: prin
studierea plasmei — a tuturor oraşelor vii şi nebuneşti, ce răsar din ea pentru
o zi spre a dispărea în neant vom cunoaşte tainele materiei; ca şi când ei n-ar
fi ştiut că e doar o autoamăgire, un fel de plimbare printr-o bibliotecă scrisă
într-un limbaj necunoscut, de neînţeles...
— Dar nu există şi alte planete asemănătoare...?
— Nu-i exclus... Poate există, dar numai pe aceasta o
cunoaştem. În orice caz, ea reprezintă o excepţie, nu ca Pământul. Noi... noi
întruchipăm obişnuitul... suntem iarba Universului şi, mândrindu-ne cu
generalizarea naturii noastre, socotim că totul poate fi cuprins în ea. Pe
această bază ne-am lansat, temerari şi entuziaşti, spre alte lumi depărtate.
Dar ce rost au aceste lumi? Să le stăpânim sau să fim stăpâniţi de ele. Nimic
altceva nu
întrevedeau acele minţi nefericite; de nu-i aşa, nu merită,
ziceau, nu merită!
M-am sculat, căutând pe dibuite farmacia
şi flaconul plat cu somnifere.
— Voi dormi, dragă, am spus, întorcându-mă spre unghiul de
beznă de unde venea zumzetul ventilatorului. Trebuie să dorm. Altminteri, nu
mai ştiu...
M-am lungit pe pat. Harey mi-a
strâns mâna, i-am prins-o în palme prin întuneric şi am rămas aşa, nemişcat,
până când somnul mi-a slăbit strânsoarea.
Dimineaţa, când m-am trezit
proaspăt şi odihnit, experimentul mi s-a părut un fleac şi nu înţelegeam cum putusem
să-i acord o atât de mare însemnătate. Până şi faptul că Harey trebuia să mă
însoţească în laborator mă neliniştea prea puţin. Oricât s-ar fi străduit să
rămână singură, toate eforturile ei deveneau inutile dacă părăseam camera mai
mult de câteva minute. Deci am renunţat la alte încercări propuse de Harey (era
gata chiar să se lase închisă undeva) şi am sfătuit-o să-şi ia o carte de citit.
Mai mult decât însăşi operaţia pe
care urma s-o întreprind mă interesa ce voi găsi în laborator. Exceptând unele
goluri din dulapurile şi rafturile cu sticlărie de laborator (în plus, unele
dulapuri erau fără geamuri, iar tăblia unei uşi era crăpată în formă de stea,
ca şi cum acolo s-ar fi dat recent o luptă, ale cărei urme fuseseră înlăturate
în grabă, deşi cu grijă), nimic deosebit în această mare sală alb-albăstrie.
Agitându-se în faţa aparatului, Snaut se purta extrem de prevenitor. Văzând-o
pe Harey, a salutat-o, înclinându-se uşor, ca pe o veche cunoştinţă. În timp
ce-mi umezea tâmplele şi fruntea cu ser fiziologic, şi-a făcut apariţia şi
Sartorius. A intrat pe uşiţa care dădea în camera obscură. Era îmbrăcat într-un
halat alb peste care atârna până la glezne un şorţ negru împotriva radiaţiilor.
Pedant şi teatral, m-a salutat ca şi cum ne-am fi despărţit cu o zi înainte.
Abia acum am observat că lipsa de expresie a ochilor lui se datora lentilelor
de contact, pe care le purta sub pleoape, în locul ochelarilor.
Cu braţele încrucişate îl urmărea
pe Snaut cum îmi bandajează electrozii, ataşaţi pe pielea capului. Şi-a rotit
de câteva ori privirea în jurul sălii; părea că nici n-o remarcase pe Harey,
care, cu o figură nefericită, şedea pe un mic taburet lângă perete şi, aplecată
peste o carte, se prefăcea că o citeşte; când Snaut s-a îndepărtat de fotoliul
meu, mi-am mişcat capul împovărat de metal şi de conductori ca să văd cum se
pune în funcţiune aparatura, dar Sartorius şi-a ridicat pe neaşteptate mâna şi
a rostit solemn:
— Doctore Kelvin! Te rog o clipă de atenţie şi de
concentrare! Nu doresc să-ţi impun nimic, fiindcă, aceasta n-ar duce la
realizarea scopului nostru. Dar va trebui să nu te mai gândeşti la dumneata, la
mine, la colegul Snaut sau la orice alte persoane; eliminând accidentalul
diferitelor individualităţi, să ne aţintim atenţia asupra cauzei pe care o
reprezentăm aici. Pământul şi Solaris, generaţiile de cercetători care au
format un singur lanţ până la noi, perseverenţa noastră aspiraţie spre un contact
raţional, dimensiunile drumului istoric străbătut de umanitate, certitudinea că
aceasta va dăinui, faptul că suntem capabili să ne jertfim şi să luptăm, să ne
dăruim toate simţămintele misiunii noastre — iată ideile care trebuie să umple
cât mai deplin conştiinţa dumitale. Dacă nu vei fi sigur că ai fost la
înălţimea sarcinii, te rog s-o mărturiseşti, iar colegul Snaut va repeta
înregistrarea. Doar avem timp...
Ultimele cuvinte le-a rostit cu un
zâmbet palid, care n-a reuşit să dea ochilor săi vreo expresie. La auzul
acestor fraze emfatice, pronunţate pe un ton atât de grav, m-au apucat
adevărate spasme. Din fericire, Snaut a întrerupt tăcerea ce se prelungea.
— Putem începe, Kris? m-a întrebat; într-o poză lejeră,
niţeluş sfidătoare, se sprijinea cu cotul de pupitrul înalt al
encefalo-grafului. Îi eram recunoscător că-mi spusese pe nume.
— Putem începe, am încuviinţat, închizând ochii. Spaima ce-mi
pustiise mintea a pierit brusc în momentul în care Snaut, terminând să-mi
fixeze electrozii, a pus mâna pe comutator; am întrezărit printre gene tremurul
trandafiriu al lămpilor de control înşirate pe placa neagră a aparatului.
Simţeam totodată cum dispărea senzaţia de umedă şi neplăcută răceală pe care
electrozii metalici mi-o provocau pe ţeastă. Eram ca o arenă fumurie,
întunecată. Asupra acestui spaţiu erau aţintite de pretutindeni privirile unei
mulţimi nevăzute.
— Harey? Cu o nelinişte aproape de leşin, am folosit numele
ei (ca pe o sondă aruncată în beznă) gata să-l retrag imediat. Dar spectatorii
mei, atenţi şi invizibili, n-au reacţionat. Câteva clipe am fost doar o pură
sensibilitate, un sincer regret, pregătit să-ndur îndelungate sacrificii. Harey
mă umplea fără contururi, fără forme, fără chip şi, deodată prin alcătuirea ei
depersonificată, mi-a apărut cu întreaga-i seriozitate de profesor figura lui
Giese, tatăl solaristicii şi al solaristicienilor, desprinzându-se din umbra
cenuşie. Dar gândul mi se îndrepta nu la explozia noroioasă ce-i înghiţise
ochelarii cu ramă de aur şi mustaţa colilie, atât de îngrijită. Vedeam doar
portretul său gravat pe pagina de gardă a monografiei şi haşurile fine care-i
înconjurau ca o aureolă capul. Apoi, pe neaşteptate, acest profil sever şi cam
de modă veche a început să semene cu chipul tatălui meu, astfel că până la urmă
n-am mai ştiut care dintre ei mă priveşte. Nici unul n-avea un mormânt, lucru
atât de frecvent şi de obişnuit în vremurile noastre, încât nu mai trezeşte
nici o emoţie.
Imaginea a dispărut, iar eu, în
răstimpul unei nu ştiu cât de îndelungate clipe, am uitat de staţie şi de
experiment, de Harey şi de oceanul cel negru, de toate, plin de certitudinea,
subită ca o străfulgerare, că cei doi oameni calcinaţi, pulverizaţi ţinuseră
piept tuturor potrivniciilor, iar liniştea izvorâtă din această descoperire a
izgonit mulţimea informă care în arena de fum îmi pândea mut înfrângerea. Odată
cu declinul dublu al aparaturii deconectate, lumina artificială mi-a izbit
ochii. Am strâns pleoapele. Sartorius mă scruta cu aceeaşi impasibilitate.
Snaut, întors cu spatele spre el, îşi căuta de lucru pe lângă aparat şi lipăia
parcă intenţionat cu papucii ce-i cădeau din picioare.
— Doctore Kelvin, ce părere ai: ne-a reuşit? şi-a dat drumul
Sartorius glasului său respingător, fonfăit.
— Da, am răspuns.
— Eşti sigur? a insistat Sartorius cu o umbră de mirare şi
chiar de suspiciune.
— Da.
Siguranţa şi tonul aspru al
răspunsurilor mele l-au scos o clipă din gravitatea lui înţepenită.
— Atunci... e bine, a spus înfundat şi a privit nehotărât şi
stânjenit în jurul său. Snaut s-a apropiat de fotoliu şi mi-a desfăcut
bandajele.
M-am sculat şi am făcut prin sală
câţiva paşi. Sartorius, care între timp dispăruse în camera obscură, s-a întors
cu filmul gata developat şi uscat. Pe câţiva metri de peliculă neagră şi
lucioasă se întindeau linii albe, vibrate şi dinţate, întreţesute ca un mucegai
sau ca un păienjeniş.
Nu mai aveam nimic de făcut, dar
n-am plecat. Ceilalţi doi au introdus filmul în capul de citire al
modulatorului, pe care Sartorius 1-a mai examinat o dată, încruntat şi sceptic,
ca şi cum ar fi încercat să descifreze conţinutul acestor linii atât de
întortocheate.
Cealaltă parte a experimentului era
acum invizibilă. Puteam observa doar ce făceau Snaut şi Sartorius în faţa
pupitrelor de comandă instalate de-a lungul peretelui şi cum puneau în
funcţiune aparatura propriu-zisă. Cu un murmur slab de bas, curentul electric
s-a trezit în nesfârşitele spire ale bobinelor de sub duşumea. Luminiţele
înşiruite pe o coloană verticală s-au aprins pe rând, indicând că marele tub
Roentgen a început să coboare în adâncul sondei ce-l va conduce spre suprafaţa
oceanului. Luminile s-au stins pe treptele inferioare ale scalei, şi Snaut a
mărit tensiunea până când indicatorul a descris o jumătate de oscilaţie.
Murmurul curentului electric era abia perceptibil, nu se petrecea nimic, filmul
purtat de tambure înainta sub carapacea metalică, aşa încât nici pe el nu-l
puteam vedea, iar contorul metrajului ticăia mărunt, ca un mecanism de
ceasornic.
Deasupra cărţii ei, Harey se uita
ba la mine, ba la ceilalţi. M-am apropiat de ea; mi-a aruncat o privire
întrebătoare. Experimentul se terminase. Sartorius s-a apropiat de capul de
citire, mare şi conic, al aparatului.
— Mergem...? mi-a şoptit Harey. Am încuviinţat, dând din cap.
S-a sculat. Fără să ne luăm rămas bun de la nimeni — prea lipsit de sens ar fi
fost -, am trecut pe lângă Sartorius.
Un fascinant apus de soare invadase
înaltele ferestre ale coridorului superior. Nu era roşul obişnuit, noptatic, ci
toate nuanţele purpuriului vibrând într-o ceaţă cu reflexe şi irizări argintii.
Răspunzând acestei dulci lucori, negrul profund, care tălăzuia leneş pe
nesfârşitul întins al oceanului, părea să joace ape de un violet murdar. Numai
la zenit mai dăinuia pe cer o pată arămie.
La jumătatea coridorului inferior
am rămas locului; mă paralizase gândul că din nou vom fi încătuşaţi de
priveliştea deschisă spre ocean.
— Harey, am spus. Ştii... m-aş duce până la bibliotecă... Ai
ceva împotrivă?
— O, şi eu mi-aş căuta bucuros ceva de citit, mi-a răspuns cu
entuziasm cam artificial.
Simţeam că de ieri se căscase între
noi o prăpastie ce nu mai voia să se închidă şi că
Harey ar fi meritat să-i arat o oarecare cordialitate, dar
o totală apatie pusese stăpânire pe mine; nu-mi dădeam seama cum aş fi putut
scăpa de această stare. Ne-am întors de-a lungul coridorului, apoi, traversând
un plan înclinat, am ajuns în micul vestibul cu trei uşi; între ele se vedeau
geamurile de cristal ale unor vitrine în care creşteau flori.
Uşa de la mijloc, care dădea în
bibliotecă, era capitonată de ambele părţi cu piele artificială; de fiecare
dată când o deschideam, mă străduiam să n-o ating. Înăuntru, în sala mare şi
rotundă, sub tavanul de un argintiu pal, desenat cu sori stilizaţi, era puţin
mai răcoare.
Mi-am dus mâna de-a lungul
cotoarelor colecţiei de clasici ai solaristicii şi tocmai voiam să scot primul
volum al lui Giese, cu profilul său gravat în cupru pe pagina de gardă, când am
descoperit o carte de Gravinsky (de format în octavo şi destul de groasă), pe
care n-o remarcasem data trecută.
M-am aşezat pe scaunul tapisat. Era
o linişte deplină. Aproape de mine, Harey răsfoia o carte. Auzeam foşnetul uşor
al foilor sub degetele ei. Compendiul lui Gravinsky, la care studenţii
recurgeau cu prilejul examenelor, era o culegere de probleme solaristice
înşiruite alfabetic, începând cu ipoteza abiologică şi terminând cu cea
degenerativă. Acest compilator, care nu văzuse niciodată lumea solariseană, a
citit toate monografiile, jurnalele expediţiilor, lucrările fragmentare şi
rapoartele provizorii, a aprofundat chiar şi citatele din operele
planetologilor care studiau alte corpuri cereşti şi a dat un catalog, care,
dorind să fie de o extremă concizie a formulărilor, pierdea uneori complexa
subtilitate a ideilor originale. De altfel, toată această lucrare cu pretenţii
enciclopedice era mai curând o bizarerie; volumul fusese editat în urmă cu 20
de ani, iar între timp se iviseră o mulţime de noi ipoteze pe care nici o carte
n-ar mai fi fost în stare să le cuprindă. Parcurgeam indicele alfabetic al
autorilor ca pe o listă de decedaţi. Puţini dintre ei mai trăiau, iar în
solaristică nu mai lucra aproape nici unul. Această multitudine de idei îţi
putea lăsa impresia că măcar una dintre ipoteze trebuie să fie cu adevărat
întemeiată, că este imposibil ca realitatea să difere total de miliardele de
presupuneri ale intelectului îndreptate spre ea. În prefaţa lucrării sale,
Gravinsky periodizase cele peste şase decenii de solaristică, anterioare lui.
În cea dintâi perioadă, datând de
la cercetarea preliminară a lui Solaris, nimeni nu emisese ipoteze
propriu-zise. Oarecum intuitiv şi mergând pe linia „bunului simţ”, se accepta
pe atunci ideea că oceanul este o întindere neînsufleţită, o uriaşă masă
gelatinoasă ce scaldă globul, un conglomerat chimic care, datorită activităţii
lui „cvasivulcanice”, înmugureşte în nişte structuri foarte bizare şi reuşeşte
printr-un automatism autore- generator al proceselor să stabilizeze în aşa fel
orbita instabilă încât un pendul de pe Solaris îşi menţine neschimbat planul
mişcării. E drept că numai cu trei ani mai târziu Magenon sa exprimat în
favoarea naturii însufleţite a „maşinii gelatinoase”; aceasta nu 1-a împiedicat
totuşi pe Gravinsky să fixeze debutul perioadei ipotezelor biologice abia peste
nouă ani, când ideea singuratică a lui Magenon a început să cucerească tot mai
mulţi adepţi. Anii următori au fost bogaţi în modele teoretice foarte
complicate (bazate pe analiza biomatematică) ale oceanului viu.
A treia perioadă a constituit-o
aceea în care opinia savanţilor, atâta timp aproape monolită, s-a destrămat. În
această epocă au apărut o mulţime de şcoli ce se înfruntau cu îndârjire. Erau
vremurile în care au activat Panmaller, Strobl, Freyhouse, Le Greuille,
Osipowicz; întreaga moştenire lăsată de Giese a devenit obiectul unei critici
zdrobitoare. Au fost publicate primele atlase, cataloage şi stereofotografii
ale asimetriadelor, considerate până atunci drept formaţii imposibil de
cercetat; saltul a fost realizat graţie unei aparaturi noi, teleghidate,
trimisă în adâncurile clocotitoare ale coloşilor care ameninţau în orice moment
să explodeze. Astfel au luat naştere, pe marginea acelor furtunoase discuţii,
ipoteze răzleţe, bagatelizate pe motiv că-şi propuneau obiective mai modeste şi
potrivit cărora, deşi mult aşteptatul „contact” cu „monstrul raţional” va eşua,
totuşi într-un fel sau altul cercetarea „oraşelor” plăsmuite de mimoizi şi a
munţilor sferici, pe care îi iscă oceanul spre a-i înghiţi din nou, va face să
progreseze chimia, fizico-chimia, va aduce noi date în domeniul
gigantomoleculelor; nimănui însă nu-i trecea prin cap să polemizeze cu
purtătorii acestor teze. Era perioada în care au apărut cataloagele
metamorfozelor tipice, actuale până în zilele noastre, sau teoria bioplasmatică
a mimoizilor emisă de Frank şi care, deşi părăsită ca fiind eronată, a rămas un
admirabil model de amploare şi coerentă în construcţia unui sistem.
Aceste „perioade ale lui
Gravinsky”, care cuprindeau peste treizeci de ani, reprezentau naivitatea
tinereţii, romantismul optimist şi, în sfârşit, vârsta maturităţii marcată de
primele glasuri sceptice. Spre sfârşitul pătrarului de veac, au fost formulate,
ca o întoarcere epigonică la primele ipoteze coloido-mecanice, teorii
privitoare la apsihismul oceanului solarisian. Toate căutările unor manifestări
intenţionale, teleologice în procesele şi acţiunile oceanului, motivate prin
necesităţile lui interne, au fost aproape unanim taxate drept o aberaţie a unei
întregi generaţii de cercetători. Pasiunea publicistică de combatere a acestor
afirmaţii a pregătit terenul pe care s-a situat grupul lui Holden, Eonides şi
Stoliwa, oameni lucizi cu o orientare analitică, ce se concentrau asupra
culegerii conştiincioase a faptelor; era perioada unor acumulări rapide şi a
unei neîncetate creşteri a arhivelor, a cartotecilor de microfilme, a
expediţiilor dotate cu cea mai perfectă aparatură, cu dispozitive de
înregistrare automată, cu sonde, cu tot ce putea să livreze Pământul. In unii
ani participau pe atunci la cercetări peste o mie de oameni deodată, dar, în
timp ce materialele creşteau într-un ritm tot mai intens, spiritul ce anima pe
oamenii de ştiinţă era pe cale să secătuiască; astfel a început o perioadă de
declin, greu de delimitat în mod precis, totuşi încă optimistă.
Această fază a explorărilor
solarisiene se caracteriza în primul rând prin mari şi îndrăzneţe
individualităţi, ce se afirmau fie printr-o remarcabilă imaginaţie teoretică,
fie printr-o analiză negativă, cum fuseseră Geise, Strobl sau Sevada, care —
ultimul dintre marii solaristicieni — a pierit în împrejurări misterioase în
regiunea Polului sud al planetei din pricina unei greşeli elementare. El şi-a
condus aparatul de zbor în adâncul unei formaţii ce i se punea evident în drum.
S-a vorbit despre o bruscă pierdere a cunoştinţei, de leşin sau de un defect al
dispozitivelor de pilotare. In realitate cred că a fost prima sinucidere,
primul acces flagrant de disperare. Nu însă ultimul. Dar volumul lui Gravinsky
nu menţiona evenimentele de mai târziu; în timp ce priveam îngălbenitele pagini
ale compendiului, prin minte mi se perindau date, fapte şi amănunte...
Atentate atât de patetice la
propria viaţă n-au mai avut loc, dar au lipsit şi acele individualităţi
excepţionale. Recrutarea cercetătorilor ce urmează să se consacre anumitor
domenii ale planetologiei constituie de fapt un fenomen nestudiat de nimeni.
Oamenii cu mari însuşiri şi cu o mare putere de cercetare se nasc aproximativ
cu o frecvenţă constantă, dar selecţionarea lor este inegală. Prezenţa sau lipsa
lor într-o anumită disciplină poate fi explicată doar de perspectivele pe care
le deschide ea. Apreciindu-i în mod diferit pe clasicii solaristicii, nimeni nu
le poate refuza grandoarea, ba uneori chiar şi geniul. Acest gigant mut, care
era Solaris, a atras timp de decenii pe cele mai marcante personalităţi din
domeniile matematicii, ale fizicii, ale biofizicii, ale electrofiziologiei şi
ale teoriei informaţiei. Părea că de la un an Ia altul această armată de
cercetători s-a pomenit lipsită de comandanţi. A rămas doar o mulţime cenuşie,
anonimă de colecţionari meticuloşi, de compilatori, de creatori ai unei
experienţe adeseori original proiectate, dar dispăruseră atât expediţiile de
masă, planificate la scara întregului glob, cât şi temerarele ipoteze de sinteză.
Solaristica intrase parcă în
disoluţie şi odată cu declinul ei se năşteau tot mai des, deosebindu-se doar
prin amănunte secundare, ipoteze despre degenerarea şi involuţia mărilor
solarisiene. Din când în când apărea câte o concepţie mai îndrăzneaţă, mâi
interesantă, dar toate luate la un loc condamnau prin definiţie oceanul,
considerându-l drept stadiul final al unei evoluţii care, dacă trecuse cu
milenii în urmă printr-o perioadă de organizare supremă, nu mai reprezenta acum
ceva unitar decât sub aspect fizic, descompunându-se în nesfârşite formaţiuni
inutile, lipsite de sens, agonice. Prin urmare, o cosmică agonie întinsă pe
milenii; aşa era privit Solaris şi, în consecinţă, lungonii sau mimoizii au
fost consideraţi forme neoplazice, iar procesele desfăşurate atât de fluent —
ca preludii ale haosului şi ale anarhiei. În cele din urmă, această tendinţă a
devenit atât de obsesivă încât întreaga literatură ştiinţifică din următorii
şapte-opt ani, deşi, evident, cenzurată de expresii afective, se asemăna cu un
uriaş rug de injurii pe care mulţimea sură a solaristicienilor lipsiţi de
lideri le proferau drept răzbunare împotriva oceanului ce rămânea indiferent şi
ignora prezenţa oamenilor.
În cadrul grupului de coordonare al
Institutului de planetologie, al nucleului ce lua hotărâri cu privire la
sprijinirea materială a cercetărilor, surveneau transformări de opinie,
reflectate în reducerea treptată, dar continuă a bugetului alocat pentru
dotarea expediţiilor ce plecau spre Solaris.
Glasurile celor care susţineau
necesitatea reducerii cercetărilor se amestecau cu părerile celor ce reclamau
folosirea unor mai energice mijloace de acţiune; nimeni însă n-a mers poate mai
departe decât directorul administrativ al Institutului cosmologic mondial, care
afirma cu îndărătnicie că oceanul viu nu-l ignoră pe om, ci pur şi simplu nu-l
remarcă, după cum un elefant nu poate observa o furnică ce i-ar umbla pe spate;
de aceea, pentru a-i atrage oceanului atenţia asupra noastră, ar trebui să
recurgem la uriaşe mijloace de excitare, la maşini-giganţi pe măsura planetei.
Un amănunt hazliu — pe care presa îl remarcase în mod maliţios — îl constituia
faptul că acţiuni atât de costisitoare erau cerute de directorul Institutului
cosmologic şi nu de acela al Institutului planetologic, care finanţa
explorarea lui Solaris; era deci o mărinimie făcută cu
punga altuia.
Caruselul ipotezelor emise mai
târziu, încercările de reconsiderare a celor vechi, introducerea unor
modificări neesenţiale au început să prefacă solaristica (o disciplină până
atunci clară, în ciuda amploarei sale) într-un labirint de cărări tot mai
întortocheate şi care nu duceau nicăieri. Într-o atmosferă de indiferentă
generală, de stagnare şi de apatie, un ocean de data aceasta al hârtiilor
inutil tipărite părea să dubleze oceanul solarisean.
Cu vreo doi ani înainte de intrarea
mea ca absolvent al institutului în laboratorul lui Gibarian, luase fiinţă
Fundaţia Metta-Irving, care acorda premii excepţionale acelora care vor folosi
în scopuri umane energia oceanului. Era o momeală foarte ispititoare, dar şi
până atunci astronavele aduseseră pe Pământ destule încărcături cu gelatină
plasmatică. Au fost elaborate îndelung şi minuţios metodele de a o conserva:
temperaturi înalte sau joase, crearea artificială a unei microatmosfere şi a
unui microclimat similare celor solarisiene, iradieri de durcizare, în sfârşit
mii de procedee chimice; toate acestea doar pentru a observa un proces de
descompunere mai mult sau mai puţin lent şi care, fireşte, a fost descris cu
cea mai mare precizie în toate stadiile lui; autodigerarea, macerarea,
descompunerea primară şi apoi cea secundară. Iată soarta tuturor probelor
prelevate din formaţiile plasmei; ele se diferenţiau numai prin căile care
duceau spre deznodământ.
Încercările de a menţine în viaţă,
fie chiar în stare de hibernare, de anabioză, un fragment mai mare sau mai mic
din monstru în afara organismului său planetar au eşuat de fiecare dată, ceea
ce a dus la ideea dezvoltată de şcoala lui Meunier şi Proroh că de fapt trebuia
descoperită o enigmă şi numai una, iar atunci când o vom fi dezlegat, folosind
cheia interpretativă adecvată, totul va deveni clar...
În căutarea acestei „pietre
filozofale” solarisiene, şi-au irosit timpul şi energia oameni care adesea
n-aveau nimic comun cu ştiinţa, iar în a patra decadă a solaristicii numărul
maniacilor provenit din afara mediului ştiinţific, numărul obsedaţilor (cu
preocupări gen „perpetuum mobile” sau „cvadratura cercului”) a căpătat
amploarea unei epidemii de care unii psihologi au fost chiar alarmaţi. Aceasta
pasiune s-a stins totuşi după câţiva ani, iar când mă pregăteam pentru
călătoria spre Solaris, ea părăsise de mult paginile ziarelor şi dispăruse din
discuţii ca de altfel însăşi problema oceanului.
Punând deoparte volumul lui
Gravinsky, am găsit alături de el (cărţile fiind aşezate în ordine alfabetică)
o broşură abia vizibilă între cotoarele groase. Scrisă de Grattenstrom, ea a
reprezentat unul dintre cele mai bizare produse ale literaturii solaristice. În
lupta pentru înţelegerea naturii extraumane, această lucrare se ridica
împotriva oamenilor înşişi, era un veritabil rechizitoriu împotriva speciei
noastre, o carte turbată şi seacă prin formulele ei matematice scornite de un
autodidact; după ce publicase mai întâi o serie de contribuţii remarcabile la
anumite domenii, Grattenstrom a încercat să arate în această lucrare de numai
câteva zeci de pagini că realizările ştiinţei, chiar şi cele mai abstracte,
cele mai înalt teoretizate şi matematizate, se află, în realitate, foarte
aproape de o concepţie preistorică, antropomorfă a lumii. Hăituind în formulele
teoriei relativităţii, în ale teoremei câmpurilor de forţă, în parastatică, în
ipotezele câmpului cosmic unitar orice urmă de obiect, tot ce însemnează pentru
noi consecinţa simţurilor noastre, a alcătuirii organismului omenesc, a
limitelor şi imperfecţiunii fiziologiei noastre animale, Grattenstrom ajungea
la concluzia finală că niciodată nu va fi cu putinţă vreun „contact” între om
şi o civilizaţie neantropomorfă, neumanoidă. În acest atac împotriva întregii
noastre specii, oceanul gânditor nu era pomenit cu nici un cuvânt, dar prezenţa
lui, sub înfăţişarea unei tăceri triumfătoare şi batjocoritoare, se făcea
simţită aproape în fiecare propoziţie. Cel puţin aşa mi s-a părut mie când
citisem pentru prima dată broşura lui Grattenstrom. Această lucrare constituie
mai curând o curiozitate decât o poziţie obişnuită a literaturii solaristice,
dar ea se afla în colecţia de cărţi clasice fiindcă o introdusese acolo chiar
Gibarian, care mi-o dăduse, de altfel, s-o citesc.
Cu un simţământ ciudat, asemănător
respectului, am pus atent firava fasciculă înapoi, printre cărţile aflate în
raft. Am atins cu vârful degetelor Almanahul Solaristic. Cu
tot haosul, cu toată neputinţa ce ne înconjura, era indiscutabil că, datorită
unei experienţe de numai câteva zile, dobândisem anumite certitudini în unele
probleme fundamentale, asupra cărora fusese revărsată timp de ani de zile o
adevărată mare de cerneală.
Un ins destul de încăpăţânat şi
amator de paradoxuri ar fi putut contesta presupunerea că oceanul este o fiinţă
vie. Totuşi, existenţa psihicului său, orice accepţie s-ar fi dat cuvântului,
nu mai putea fi negată, atât de vădit devenise faptul că ne remarca prezenţa...
Această singură constatare a desfiinţat întreaga ramură solaristică ce afirma
că oceanul ar fi „un sistem în sine” cu organele senzoriale atrofiate şi care
acum se comportă de parcă n- ar şti nimic despre fenomenele sau obiectele
exterioare lui, fiind închis în vârtejul continuu al unor gigantici curenţi de
gândire, al căror sediu, leagăn şi creator este el însuşi.
Am mai aflat că poate sintetiza pe
cale artificială „ceea ce noi nu suntem în stare” trupurile omeneşti, ba chiar
să le perfecţioneze, determinând în structura lor subatomică transformări
pentru noi de neînţeles, dar, evident, legate de ţelurile-i directoare.
Aşadar, oceanul exista, trăia,
gândea, acţiona; şansa de a reduce „problema Solaris” la absurd sau la zero,
ideea că n-aveam de-a face cu nici un fel de fiinţă şi că astfel intenţia
contactului era inutilă s-a dovedit a fi eronată. Indiferent de au vrut sau nu,
oamenii au fost obligaţi acum să ia cunoştinţă de această fiinţă, care, deşi
despărţită de noi printr-un abis de miliarde de kilometri, s-a pus de-a
curmezişul expansiunii cunoaşterii noastre.
Poate că ne aflăm — mă gândeam —
într-un moment crucial al unei întregi istorii. Hotărârea renunţării, a
întoarcerii pe Pământ, acum sau într-un viitor apropiat, putea la un moment dat
să primeze, ducând chiar la lichidarea staţiei. Nu credeam totuşi că aceasta ar
fi constituit o soluţie. Însăşi ideea existentei unui colos gânditor nu va mai
da niciodată pace oamenilor. Oricât ar străbate galaxiile, unindu-se cu
civilizaţiile altor făpturi aidoma lui, omul va fi obsedat etern de provocarea
aruncată de Solaris.
Un alt volum legat în piele se
rătăcise printre anuarele Almanahului. Înainte
de a-l deschide, i-am observat coperta înnegrită de degetele numeroşilor
cititori. Era o carte foarte veche această Introducere în solaristică a lui Muntius. Ţin minte şi noaptea în care am citit-
o, şi zâmbetul lui Gibarian, când îmi dăduse exemplarul său, şi zorii pământeni
din fereastră atunci când am ajuns la cuvântul „Sfârşit”. Solaristică — scria
Muntius — este substitutul religiei în era cosmică, este o credinţă împodobită
cu veşmintele ştiinţei. Contactul, ţelul către care tindem, constituie ceva la
fel de ceţos ca şi prezenta îngerilor sau apariţia unui Soter. Explorarea este
o liturghie exprimată în formule metodologice, munca perseverentă a
pământenilor seamănă cu o bună-vestire, întrucât nu există şi nu pot exista punţi
între Solaris şi Pământ... Ce aşteaptă, de altfel, sau ce puteau aştepta
oamenii după „stabilirea contactului informaţional” cu mările gânditoare?
Pomelnicul trăirilor unei existenţe atât de străvechi încât, desigur, nici
nu-şi mai aminteşte de propriul ei început? Descrierea dorinţelor, a
pasiunilor, a speranţelor şi a suferinţelor întruchipate în monumentale naşteri
de munţi vii, metamorfozarea matematicii în existenţă, în singurătate şi în
renunţare? Dar toate acestea nu constituie o cunoaştere transmisibilă, iar dacă
am încerca s-o traducem în vreunul dintre limbajele terestre, toate valorile şi
semnificaţiile bănuite ar dispărea înainte de a ajunge până la noi...
Analiza lui Muntius, acest „eretic”
al planetologiei, este simplă şi amară, revelatoare în ce priveşte negarea,
destrămarea mitului solarisean sau, mai bine zis, a misiunii Omului. Primul
glas critic care a îndrăznit să se afirme încă în faza de dezvoltare optimistă
şi romantică a solaristicii a fost primit cu tăcerea unei totale ignorări. Lucru
firesc, deoarece acceptarea ideilor lui Muntius ar fi fost echivalentă cu
negarea solaristicii în accepţia ei de atunci. Întemeierea unei alte concepţii,
lucide, care să renunţe la supremul ideal, îşi aştepta în van fondatorul. Cinci
ani după moartea lui Muntius, când cartea lui devenise o raritate bibliofilă,
ea nu se mai afla nici în bibliografiile literaturii solaristice, nici în
colecţiile filozofice. Ce-i drept, a apărut o şcoală cu numele său: cercul
norvegian, în care seninătatea expunerii lui Muntius, tulburată de
individualitatea urmaşilor, s-a transformat până la urmă în sarcasmul caustic
al lui Erle Ennesson şi într-o variantă cam vulgară: solaristica utilitară,
adică „Utilitaristica” lui Phaelanga; acesta pretindea cercetătorilor să se
limiteze la avantajele concrete care pot fi obţinute imediat, fără să mai
nutrească speranţe deşarte în contactul dintre civilizaţii, în comunicarea lor
intelectuală. În comparaţie cu necruţătoarea claritate a analizei lui Muntius,
toate contribuţiile elevilor lui spirituali nu sunt decât un fel de contribuţii
la contribuţii, dacă nu o simplă popularizare, cu excepţia operelor lui
Ennesson şi poate ale lui Takata...
Între filele cărţuliei lui Muntius
se afla un extras îngălbenit din revista trimestrială Parerga Solariana, una dintre primele lucrări pe care le-a scris
Gibarian, încă mai înainte de a fi preluat conducerea institutului. După titlul „De ce sunt solaristicean”, urma o enumerare laconică (aproape ca un regulament)
a fenomenelor pe care se întemeiau şansele Contactului. Într-adevăr, Gibarian
aparţinea acelei (poate) ultime generaţii de cercetători ce- au cutezat să
reînnoade firul anilor de început, ai măreţiei şi ai optimismului...
El pornea de la ilustrele cercetări clasice ale
bioelectroniştilor eurasiatici Ho-En-Min, Ngyalli şi Kavakadze. Aceştia
demonstraseră unele similitudini între imaginea activităţii electrice a
creierului şi anumite descărcări plasmatice care preced apariţia unor structuri
ca Polimorphele stadiale timpurii şi Solaridele gemene. În schimb, fiind unul
dintre cei mai precauţi şi lucizi adepţi al Contactului şi detestând
senzaţionalul, Gibarian respingea interpretările ultraantropomorfice, toate
tezele mistificatoare ale şcolilor psihanalitice, psihiatrice şi
neurofiziologice, care încercau să traducă diferitele manifestări ale oceanului
în termenii unor maladii umane, ca, de pildă, epilepsia (al cărei analog trebuia
să fie erupţiile spasmodice ale asimetriadelor). Dealtminteri, acelaşi val de
interes ieftin a trezit şi lucrarea mea de diplomă. Şi ea se găsea pe undeva,
pe aici (fireşte, nu tipărită), pe unul dintre rafturile de microfilme. În
scrierea ei m-am bazat pe studiile revelatoare ale lui Bergmann şi Reynolds,
care izbutiseră să separe şi să „filtreze” din mozaicul proceselor scoarţei
cerebrale componentele ce însoţesc cele mai puternice emoţii de disperare, de
durere sau de voluptate; în ce mă priveşte, am comparat înregistrările lor cu
descărcările curenţilor oceanici şi am remarcat o analogie demnă de atenţie în
oscilaţiile şi în profilele curbelor (specifice anumitor sectoare ale calotei
simetriadelor, la baza mimoizilor nematurizaţi, etc.). Această descoperire a
fost suficientă pentru ca numele meu să apară în curând în presa cotidiană sub
titluri de-a dreptul ridicole, de genul „Piftia
disperată” sau „Planeta
în orgasm”. Dar publicitatea mi-a fost totuşi de folos (cel
puţin aşa am crezut până de curând), deoarece Gibarian, care ca orice
specialist în solaristică nu putea citi miile de lucrări ce apăreau, mai ales
acelea scrise de începători, şi-a îndreptat atenţia asupra mea şi astfel am
primit o scrisoare de la el. Acea scrisoare a închis un capitol al vieţii mele,
deschizând un altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu