Solaris (5)

SARTORIUS

Coridorul era pustiu. Ducea mai întâi drept, apoi cotea la dreapta. Nu mai vizitasem niciodată staţia, dar locuisem timp de şase săptămâni, în cadrul antrenamentului necesar, în copia ei fidelă, aflată la institut, pe Pământ. Ştiam încotro duc scările cu trepte de aluminiu. Biblioteca era adâncită în întuneric. Am găsit pe pipăite comutatorul! Am scos din fişier cotele primului volum al anuarului solaristic şi al anexei. După apăsarea unei clape, s-a aprins o lumină roşie. Am verificat în dispozitivul de înregistrare: cartea se afla la Gibarian, la fel ca şi cealaltă, Micul Apocrif. Am stins lumina şi am revenit jos. Mi-era teamă să intru în cabina lui, deşi auzisem paşii cunoscuţi cum se îndepărtează... Se putea însă întoarce. Un timp am rămas în faţa uşii, până când, strângând din dinţi, am reuşit să-mi stăpânesc teama şi am intrat.

Camera luminată era goală. M-am apucat să caut printre cărţile întinse pe duşumeaua din faţa ferestrei; la un moment dat m-am apropiat de dulap şi l-am închis. Îmi făcea rău vederea spaţiului gol căscat între scafandre. Anexa nu se afla sub fereastră. Am luat metodic un volum după altul până când, în ultima grămadă de cărţi aşezate între pat şi dulap, am descoperit tomul căutat. Speram că voi da în el peste vreo indicaţie şi, într-adevăr, la indicele de nume era pus un semn: cu un creion roşu fusese încercuit un nume care nu-mi spunea nimic: Andre Berton. Apărea în două pagini diferite. Prima menţiune mă informa că Berton fusese pilot de rezervă pe nava lui Shannahan. Următoarea notă privitoare la el se găsea la peste o sută de pagini mai departe. Imediat după descindere, expediţia se comportase cu o precauţie deosebită, dar când, după 16 zile, s-a dovedit că oceanul plasmatic nu numai că nu manifestă nici un fel de semne de agresivitate, ci, dimpotrivă, se retrage în faţa fiecărui obiect apropiat de suprafaţa lui, evitând, pe cât putea, un contact nemijlocit cu aparatura sau oamenii, Shannahan şi locţiitorul său, Timolis, au anulat o serie de prevederi ale măsurilor de securitate, întrucât îngreunau şi întârziau desfăşurarea lucrărilor.

Expediţia a fost împărţită în mici grupuri de două şi de trei persoane, care făceau uneori zboruri de câteva sute de mile deasupra oceanului; emiţătoarele folosite până atunci ca mijloc de izolare a terenului de lucru au fost aduse la Bază. Primele patru zile ale acestei modificări în metoda de efectuare a cercetărilor au trecut fără nici un fel de accidente, dacă nu ţinem seama de defecţiunile ivite din când în când la aparatele de oxigen ale scafandrelor: supapele s-au dovedit a fi sensibile la acţiunea corosivă a atmosferei otrăvitoare, din care cauză a fost necesară înlocuirea lor aproape zilnică.

În ziua a cincea (a 21-a, numărând de la momentul descinderii), doi cercetători, Carucci şi Fechner (primul era radiobiolog, iar al doilea fizician), au efectuat un zbor de explorare deasupra oceanului, într-un mic aeromobil de două persoane. (Acesta nu era un vehicul zburător, ci unul bazat pe principiul pernei de aer comprimat).

Când nici după şase ore n-au revenit, Timolis, care conducea Baza, în lipsa lui Shannahan, a ordonat starea de alarmă şi i-a trimis pe toţi oamenii disponibili în căutarea dispăruţilor.

Printr-o împrejurare fatală, tocmai în acea zi legătura radio s-a întrerupt la vreo oră de la plecarea grupelor de salvare; cauza era o mare pată (apărută pe soarele roşu), ce emitea o intensă radiaţie corpusculară în straturile înalte ale atmosferei. Funcţionau doar aparatele cu unde ultrascurte care permit comunicarea la distanţe ce nu depăşea circa 20 de mile. În plus, înainte de crepuscul, ceaţa s-a îndesit, iar cercetările au trebuit să fie întrerupte.

Când grupurile de salvare se întorceau la Bază, unul dintre ele a descoperit aeromobilul la o distantă de numai 80 de mile de ţărm. Motorul funcţiona, şi aparatul se înălţa deasupra valurilor. În cabina străvezie se afla doar un singur om, în stare de semiconştienţă. Era Carucci.

Aeromobilul a fost readus la Bază, iar lui Carucci i s-a acordat asistenţă medicală; îşi revenise încă în aceeaşi seară. Despre soarta lui Fechner n-a putut spune nimic. Îşi amintea doar că, în timp ce intenţiona să se întoarcă, a început să simtă o greutate la respiraţie. Supapa aparatului său de respirat se bloca din când în când, şi la fiecare inspiraţie pătrundea înăuntrul scafandrului o mică doză de gaze otrăvitoare.

Încercând să repare aparatul colegului său, Fechner a trebuit să-şi desprindă curelele de siguranţă şi să se scoale; acesta fusese ultimul fapt de care îşi mai amintea Carucci. Desfăşurarea probabilă a evenimentelor era ― după aprecierea specialiştilor ― următoarea: reparând aparatul lui Carucci, Fechner a deschis chepengul cabinei, deoarece sub cupola joasă nu se putea mişca în voie ― presupunere plauzibilă, cabina aeromotoarelor nefiind ermetizată, ci doar un mijloc de protecţie împotriva precipitaţiilor atmosferice şi vântului. Pesemne că, în timpul manipulaţiilor, aparatul de oxigen al lui Fechner s-a defectat; ameţit, fizicianul a ieşit prin chepengul cabinei pe fuzelajul vehiculului şi a căzut în ocean.

*

Aceasta era istoria primei victime a oceanului. Zadarnice au fost toate căutările, deşi, datorită scafandrului, cadavrul ar fi trebuit să plutească. De altfel poate că într-adevăr plutea, dar străbaterea şi cercetarea a mii de mile pătrate, acoperite aproape continuu de ceaţă, depăşeau posibilitatea expediţiei.

După căderea amurgului (mă întorc la evenimentele anterioare), s-au înapoiat toate aparatele de salvare, cu excepţia unui mare elicopter de transport, cu care plecase Berton; acesta a reapărut deasupra Bazei aproape după o oră de la căderea întunericului, când toţi erau serios îngrijoraţi de soarta lui. Se afla într-o stare de şoc nervos. A reuşit cu propriile-i forţe să iasă din aparat, dar de îndată ce a atins solul a luat-o la goană, strigând şi plângând; pentru un bărbat care avea în urma lui 17 ani de navigaţie cosmică, şi adesea în condiţii dintre cele mai grele, comportarea era surprinzătoare.

Medicii bănuiau că pilotul suferise o intoxicaţie. După două zile, Berton redobândise un echilibru aparent; totuşi refuza să părăsească, fie chiar pentru o clipă, bordul navei principale; nu voia nici măcar să se apropie de hubloul prin care se vedea o privelişte a oceanului. Declara că doreşte să prezinte un raport asupra zborului său. Insista, afirmând că este o chestiune de extremă însemnătate. Raportul acela, examinat de Consiliul expediţiei, a fost considerat drept produsul patologic al minţii unui intoxicat cu gazele atmosferei solarisiene şi, ca atare, a fost anexat nu la istoria expediţiei, ci la istoria bolii lui Berton. Şi cu aceasta se termina relatarea acelor întâmplări.

Atât spunea anexa. Mi-am dat seama că esenţa chestiunii trebuia, evident, căutată în însuşi raportul lui Berton; ce anume i-a provocat încercatului pilot un şoc nervos? M-am apucat din nou să răscolesc printre cărţi, dar n-am reuşit să dau peste Micul Apocrif. Eram din ce în ce mai obosit. Am amânat deci viitoarele căutări pentru mâine şi am părăsit cabina. Pe când treceam pe lângă scara de aluminiu, am remarcat pe trepte petele de lumină ce veneau de sus. Prin urmare, Sartorius mai lucra şi la ora aceasta! M-am gândit că ar trebui să-l văd.

Sus era întrucâtva mai cald. În coridorul larg, dar scund, se simţea o adiere slabă. Fâşiile de hârtie foşneau continuu în dreptul gurilor de ventilaţie. Uşa laboratorului central era făcută dintr-o placă groasă de sticlă zgrunţuroasă, încadrată într-o ramă metalică. Pe dinăuntru sticla era acoperită cu ceva de culoare închisă, lumina străbătea doar prin ferestruicile înguste, aşezate sub tavan. Am apăsat clanţa, dar, după cum era de prevăzut, uşa n-a cedat. Înăuntru domnea tăcerea şi din când în când putea fi auzit un sâsâit slab, ca acela emis de un arzător cu gaz. Am bătut ― nici un răspuns.

― Sartorius! am spus. Doctor Sartorius! Sunt eu, Kelvin, noul venit. Trebuie să te văd, te rog, fii bun şi deschide!

Un foşnet slab, ca şi cum cineva ar fi păşit pe o hârtie mototolită şi din nou s-a lăsat liniştea.

― Sunt eu, Kelvin! Doar ai auzit de mine! Am sosit de pe "Prometeu" în urmă cu câteva ore, am adăugat, apropiind gura de locul în care cadrul uşii se întâlnea cu rama metalică.

― Doctore Sartorius! Aici nu e nimeni... sunt doar eu! Deschide, te rog!

Tăcere. Apoi din nou un foşnet uşor. Câteva izbituri foarte desluşite de parcă nişte instrumente metalice ar fi fost aşezate pe o tavă de metal. Şi deodată am înmărmurit: răsunau paşi mărunţi, ca ai unui copil care aleargă ― tropotul des şi grăbit al unor picioruşe. Poate... poate... cineva imita abil aceşti paşi, bătând cu degetele darabana pe o cutie goală, cu bună rezonanţă.

― Doctore Sartorius!!! am strigat. Deschizi sau nu?!

Nici un răspuns, şi din nou acel tropot de copil şi totodată câţiva paşi mari şi repezi, foarte greu de distins, ca şi cum omul ar fi călcat în vârful picioarelor. Dar dacă mergea, cum putea să imite în acelaşi timp umbletul copilului? Dar ce mă priveşte! m-am gândit şi, fără să-mi stăpânesc indignarea, care începuse să mă cuprindă, am ţipat:

― Doctore Sartorius!!! N-am zburat timp de 16 luni ca să mă sperie comediile voastre!!! Număr până la zece, apoi voi forţa uşa!!!

Mă îndoiam de reuşita acestei încercări.

Reculul pistolului cu gaze nu era prea puternic, dar eram hotărât să-mi îndeplinesc într-un fel sau altul ameninţarea, indiferent daca trebuia să plec în căutarea unor materiale explozive, care cu siguranţă nu lipseau din magazie. Mi-am spus că n-am voie să mă supun, că nu pot juca la nesfârşit cu aceste cărţi demenţiale, pe care mi le tot vârau în mâini circumstanţele.

S-a auzit un hârşâit ca şi cum ceva ar fi fost împins; înăuntru o draperie a lunecat lateral cu vreo jumătate de metru. O umbră zveltă a căzut peste placa mată, ca brumată de chiciură, a uşii, şi un glas strident, cam răguşit, mi-a strigat:

― Voi deschide, dar trebuie să-mi promiţi că nu vei intra.

― Atunci pentru ce mai deschizi?! am răcnit.

― Voi ieşi eu.

― Bine. Îţi promit.

Cheia răsucită în broască a scrâşnit uşor, apoi o siluetă neagră, acoperind jumătate de uşă, a tras prudent în urma sa draperia. Acolo se întâmplau lucruri din cale afară de ciudate. Auzeam fâşâitul unei măsuţe împinse pe duşumea şi în sfârşit placa translucidă s-a dat în lături atât încât să-i îngăduie lui Sartorius să se strecoare pe coridor. Stătea înaintea mea, acoperind cu trupu-i uşa. Era slab, foarte înalt, iar sub tricoul crem trupul său părea alcătuit doar din oase. La gât avea o eşarfă neagră; pe umeri ― un halat de laborator ars, de reactivi. Capul foarte îngust şi-l ţinea într-o parte. Aproape o jumătate din figură îi era acoperită de ochelari negri, foarte bombaţi, care m-au împiedicat să-i văd ochii. Maxilarul îi era lung, gura învineţită şi uriaşă, parcă degerată, la fel şi urechile, tot vinete. Era nebărbierit. Mai jos de coate îi atârnau, agăţate de nişte benzi, mănuşile de radioprotecţie, din cauciuc roşu. Am stat aşa, un moment, privind unul la altul cu o aversiune evidentă. Resturile firelor de păr (părea că se tundea singur cu maşina) erau de culoarea plumbului, barba, albită cu totul. Cu faţa bronzată, ca Snaut, Sartorius avea fruntea doar pe jumătate pârlită. Părea că poartă la soare întotdeauna o calotă.

― Ascult, a rostit în fine. Aveam impresia că nu-l interesa atât ceea ce am să-i spun, cât să tragă încordat cu urechea în direcţia spaţiului din spatele său, lipindu-se mereu de placa de sticlă. Vreme de o clipă n-am ştiut cum să-i vorbesc, aşa încât să nu spun o prostie.

― Mă numesc Kelvin... am început. Trebuie să fi auzit de mine. Sunt, adică... am fost colaboratorul lui Gibarian.

Faţa-i slabă, brăzdată toată de linii verticale ― aşa va fi arătat Don Quijote ―, era lipsită de expresie.

― Am aflat că Gibarian... nu mai trăieşte.

Am amuţit. Ochelarii lui mari, negri, aţintiţi asupra mea, mă inhibau.

― Da. Ascult...

Cuvintele aveau un accent de nerăbdare.

― S-a sinucis?... Cine i-a găsit trupul? Dumneata sau Snaut?

― De ce mi te adresezi mie în această chestiune? Doctorul Snaut nu ţi-a spus...?

― As vrea să aud ce ai de spus dumneata în această privinţă...

― Eşti psiholog, doctore Kelvin?

― Da. Dar de ce?

― Om de ştiinţă?

― Să zicem. Dar ce legătură are...?

― Credeam că eşti funcţionar al secţiei de criminalistică sau poliţist. Acum este ora două şi patruzeci, iar dumneata, în loc să te integrezi, după cum ar fi fost de înţeles, ritmului de lucrări desfăşurate în staţie, nu numai că încerci brutal să pătrunzi în laborator, dar mă şi interoghezi de parcă aş fi suspectat.

M-am stăpânit, dar cu un asemenea efort încât fruntea mi s-a brobonit de sudoare.

― Eşti suspectat, Sartorius! am rostit cu o voce înăbuşită.

Voiam să-l lovesc cu orice preţ, de aceea am adăugat vehement:

― Şi o ştii prea bine!

― Dacă nu-ţi retragi cuvintele, Kelvin, şi nu-mi ceri scuze, te voi reclama în raportul radio!

― Pentru ce trebuie să-mi cer scuze? Pentru faptul că în loc să mă primeşti, în loc să-mi explici sincer ce se-ntâmplă aici, dumneata te închizi şi te baricadezi în laborator?! Ţi-ai pierdut minţile?! In fond ce eşti? Un savant sau un laş netrebnic?! Spune! îmi poţi răspunde?!

Nici nu mai ştiu ce strigam, dar el a rămas neclintit. Peste pielea-i palidă, cu porii dilataţi, se prelingeau picături mari de sudoare. Deodată mi-am dat seama: nici nu m-asculta! Stătea cu mâinile la spate şi cu toată forţa încerca să reţină închisă uşa care tresălta uşor, ca şi când cineva ar fi împins-o de cealaltă parte.

― Te rog... pleacă... a gemut cu un glas bizar şi piţigăiat. Pentru Dumnezeu... pleacă! Pleacă! Coboară, te rog... voi veni, voi face tot ce vei vrea, dar acum, te rog, să pleci!!!

În acest glas era atâta zbucium, încât, cu totul înmărmurit, am întins reflex mâna, vrând să-l ajut să ţină uşa, fiindcă era vădit că ea îl preocupa. In acea clipă însă a scos un ţipăt îngrozitor, de parcă m-aş fi aruncat asupra lui cu un cuţit. A început să se retragă, strigând cu vocea lui falsă: "Pleacă! pleacă!" şi apoi: "Mă întorc! mă întorc! mă întorc!! Nu! Nu!!!"

A deschis puţin uşa şi a sărit înăuntru. Mi se părea că la înălţimea pieptului său a trecut ceva auriu, ca un disc lucitor, iar laboratorul zumzăia acum surd, draperia s-a tras la o parte, o umbră mare şi înaltă a trecut prin dreptul geamului mat, draperia a revenit la locul ei şi nimic n-a mai putut fi văzut. Ce se petrecea acolo?! S-a auzit fuga unor paşi, goana nebunească s-a întrerupt cu o izbitură puternică, cu un zvon de sticlă, şi, deodată, a răsunat râsul unui copil...

Picioarele îmi tremurau; priveam îngrozit în toate părţile. S-a lăsat liniştea. M-am aşezat pe parapetul scund de plastic, ce se întindea de-a lungul ferestrei. Am stat aşa vreun sfert de oră, nu ştiu de ce, aşteptând ceva sau poate, ajuns la limita extenuării, nu-mi mai venea nici măcar să mă scol. Capul îmi crăpa de durere. De undeva, de deasupra, a venit un scrâşnet prelung şi în acelaşi timp lumina s-a intensificat. De la locul meu vedeam doar o parte a coridorului circular ce mărginea laboratorul aflat în vârful staţiei, chiar sub scutul ultimei chiurase. De aceea pereţii lui erau în exterior concavi şi oblici, cu ferestre ogivale amplasate la distanţe de câţiva metri; jaluzelele ce le protejau din afară tocmai se ridicau: ziua soarelui albastru se apropia de sfârşit. Prin geamurile groase a invadat o strălucire orbitoare. Fiecare bară de nichel, fiecare clanţă s-a aprins ca un mic soare. Uşa laboratorului ― o mare placă din sticlă zgrunţuroasă ― s-a "închis aidoma gurii unui cuptor.

Îmi priveam mâinile ce-şi pierduseră culoarea în aceeaşi lumină infernală. În dreapta ţineam pistolul cu gaz; îl scosesem din teacă fără să-mi fi dat seama. L-am pus la loc. Am priceput că nici chiar pistolul atomic nu-mi era de vreun folos. Ce aş fi putut face cu el? Să sparg uşa? Să pătrund în laborator?

M-am sculat. De la discul asemănător unei explozii cu hidrogen ce se lăsa în ocean, un fascicul orizontal de raze aproape tangibile a ajuns până la obrazul meu (tocmai coboram treptele), dându-mi senzaţia unei peceţi incandescente.

La jumătatea scării, răzgândindu-mă, am revenit sus. Am străbătut coridorul şi, după vreo sută de paşi, m-am pomenit de cealaltă parte a laboratorului, în faţa unei uşi de sticlă întru totul asemănătoare celeilalte. N-am încercat s-o deschid; bănuiam că este încuiată.

Căutam în peretele de plastic vreo ferestruică, fie numai un vizor; gândul de a-l spiona pe Sartorius nu mi se părea deloc nedemn. Voiam să sfârşesc cu presupunerile şi să aflu adevărul, deşi nu-mi imaginam dacă-l voi putea înţelege.

Îmi venise ideea că lumina pătrunde în sălile de laborator prin ferestrele din tavan, adică din chiurasa exterioară şi, dacă m-aş fi căţărat pe dinafară, poate că aş fi putut privi prin ele înăuntru. În acest scop trebuia să cobor ca să-mi iau scafandrul şi aparatul de oxigen. M-am oprit înaintea scărilor, întrebându-mă dacă merită. Era mai mult decât probabil ca sticla ferestrelor de sus să fie mată, dar n-aveam altă soluţie. Am coborât la nivelul mijlociu. Trebuia să trec pe lângă sala de radio. Uşa era larg deschisă. Snaut şedea în fotoliu, ca în momentul despărţirii noastre. Auzindu-mi paşii, a tresărit şi şi-a, deschis ochii.

― Alo, Kelvin! m-a chemat cu glas răguşit. Nu i-am răspuns. Ei, ai aflat ceva?

― Da. Nu este singur, am răspuns tărăgănând vorbele.

Gura i s-a crispat.

― Ia te uită! Asta înseamnă ceva. Şi azi, are oaspeţi?

― Nu-nţeleg de ce nu vrea să-mi spună nimic, am continuat indispus. Rămânând aici, tot am să aflu mai devreme sau mai târziu. Prin urmare ce rost au aceste secrete?

― Vei înţelege în momentul în care vei primi oaspeţi şi tu, mi-a replicat. Părea că aşteaptă ceva şi că nu prea are chef de vorbit. Unde te duci? a adăugat când m-am întors de plecare. Nu i-am mai răspuns.

Pe platforma aeroportului stătea, aşa cum o lăsasem, capsula mea, purtând urmele trecerii prin atmosferă. M-am apropiat de stelajele cu scafandre, dar brusc mi-a trecut dispoziţia de a întreprinde o escapadă pe chiurasa exterioară. Am făcut o întoarcere pe loc şi am coborât scara în spirală spre magazii. Culoarul îngust era plin de butelii şi de lăzi aşezate una peste alta. Pereţii erau aici din metal gol, ce lucea albăstrui în lumină. Câteva zeci de paşi încă şi sub tavan au apărut conductele aparaturii de răcire prinse de chiciură. Am pornit pe urmele lor; după un timp pătrundeam, printr-un inel gros de plastic, într-o încăpere închisă ermetic. Când am împins uşa grea, groasă cât două palme şi încadrată de un chenar de gumă, m-a pătruns până la oase frigul. M-am zgribulit. Din păienjenişul de conducte acoperite de zăpadă atârnau ţurţuri de gheată. Si aici se aflau lăzi, containere, rafturi pline cu cutii de conserve, toate sub un strat subţire de zăpadă. Tavanul semicilindric cobora spre peretele opus; acolo am văzut strălucind de jocul acelor de gheaţă o draperie groasă. Am dat-o deoparte. Pe un pat de ţevi de aluminiu zăcea o siluetă şuie, învelită în ceva cenuşiu. Am ridicat capătul acelei pânze şi am distins faţa prelungă a lui Gibarian. Părul negru, cu o şuviţă albă deasupra frunţii, se lipise de ţeastă. Mărul lui Adam i se ridicase, parcă frângându-i gâtul. Ochii uscaţi priveau drept în tavan, iar în colţul pleoapei se formase un strop mat de gheaţă. Gerul mă pătrunsese atât de tare, încât cu greu îmi reţineam clănţănitul dinţilor. Mi-am apropiat mâna de obrazul lui Gibarian. Mi s-a părut că am atins o bucată de lemn îngheţat. Din cauza bărbii care crescuse, pielea era aspră şi punctată în negru. O expresie de răbdare neţărmurită şi batjocoritoare îi îngheţase pe buze. Lăsând să cadă capătul linţoliului, am observat ieşind de sub faldurile lui în partea cealaltă a cadavrului un fel de mărgele lunguieţe sau boabe de fasole. Deodată am încremenit: erau degetele unor tălpi goale văzute în racourci; buricele lor ovale erau uşor răşchirate. La capătul giulgiului se afla negresa.

Era culcată cu faţa-n jos, ca prăbuşită într-un somn adânc. Trăgeam centimetru după centimetru pânza groasă. Capul cu mici cârlionţi vineţii era aplecat în plica umărului ei masiv şi negru. Pielea lucioasă a spinării era bombată de muşchii coloanei vertebrale. Uriaşul trup nu era animat de nici o mişcare. Privindu-i din nou picioarele goale, m-a izbit un amănunt ciudat: tălpile nu erau câtuşi de puţin aplatizate de greutatea pe care trebuiau s-o susţină, nu erau nici măcar îngroşate de mersul desculţ. Le acoperea o pieliţă la fel de subţire ca aceea a spinării sau a palmelor.

Am întins mâna spre a-mi verifica impresia, dar de astă dată mi-a venit mult mai greu decât atunci când am atins mortul. Deodată am observat ceva neverosimil: deşi supus unei temperaturi de minus 20°, trupul negresei trăia, chiar se mişca. Şi-a tras piciorul cum ar fi făcut-o un câine adormit pe care l-ai fi apucat de labă.

Va îngheţa aici, mi-a trecut prin minte. Dar corpul femeii era liniştit şi nici prea rece; îmi stăruia în vârful degetelor senzaţia atingerii moi. M-am întors cu spatele la draperie, am coborât-o şi m-am înapoiat pe coridor. Mi se părea că acolo era o căldură nemaipomenită.  Scările m-au dus în vecinătatea aeroportului. M-am aşezat pe o paraşută inelară strânsă rulou şi mi-am luat capul în mâini. Mă simţeam ca bătut. Nu pricepeam ce se întâmplă cu mine. Eram de-a dreptul distrus, gândurile mi se prăvăleau într-o prăpastie ameninţătoare: pierderea cunoştinţei, pieirea mi se păreau un dar de nespus, un ţel intangibil.

N-aveam de ce să mă mai duc la Snaut sau la Sartorius... Nu-mi imaginam că cineva a mai trăit vreodată atâtea grozăvii câte mă încercaseră pe mine până atunci. Singura soluţie salvatoare, echivalentă unei evadări, era diagnosticul de nebunie. Da, trebuie să-mi fi ieşit din minţi şi încă imediat după descindere. Iată cum acţionase oceanul asupra creierului meu: treceam dintr-o halucinaţie în alta. De vreme ce însă lucrurile stau aşa, nu mai trebuia să-mi irosesc forţele zbătându-mă inutil să rezolv problemele inexistente în realitate, ci să caut asistenţă medicală, să chem prin mijlocirea radioului nava "Prometeu", să lansez semnalul SOS.

Atunci s-a întâmplat ceva cu totul surprinzător: gândul că mi-am pierdut minţile m-a liniştit.

Înţelegeam prea bine cuvintele lui Snaut, dacă presupunem că exista un Snaut şi că discutasem vreodată cu el, întrucât halucinaţiile puteau să fi început cu mult mai devreme. Cine ştie dacă, aflat încă la bordul lui "Prometeu", nu eram atins de accesul acut al unei boli mintale, iar tot ce trăisem nu era decât produsul creierului meu dezechilibrat? Dacă eram totuşi bolnav, puteam să mă însănătoşesc; această credinţă îmi dădea măcar speranţa izbăvirii de toate încercările de până acum, izbăvire pe care nu izbuteam în nici un fel s-o întrezăresc în noianul de coşmaruri trăite doar în câteva ore pe Solaris.

În primul rând, deci, trebuia să efectuez o experienţă logică asupra mea însumi ― un experimentum crucis, care ar fi dovedit dacă într-adevăr mi-am pierdut minţile, şi ca atare sunt victima fantasmagoriilor propriei mele imaginaţii, sau dacă, oricât de absurd şi de neverosimil ar părea, trăirile mele au fost reale.

Gândeam aşa, privind la pilonul de metal care susţinea construcţia portantă a aeroportului; era un stâlp reliefat pe fondul peretelui şi acoperit cu plăci de tablă concave, vopsite în verde; pe alocuri, la un metru înălţime, lacul se cojise, ros probabil de cărucioarele purtătoare de rachete ce treceau pe acolo. Am pipăit oţelul, l-am încălzit timp de o clipă în palmă. Am ciocănit în marginea cilindrică a învelişului; oare halucinaţiile pot atinge un asemenea grad de realitate? Pot, mi-am dat singur răspunsul; în fond, era domeniul meu de cercetare.

Dar imaginea acelei probe cruciale era posibilă? La început mi se părea că nu, deoarece creierul meu bolnav (dacă într-adevăr este bolnav) va produce orice iluzii pe care i le voi

cere. Dar nu numai în cazuri de boală, ci chiar şi în somnul cel mai normal ni se întâmplă să discutăm cu persoane pe care nu le cunoşteam în stare de veghe; să le punem întrebări şi să le auzim răspunsul; deşi acei interlocutori nu sunt decât plăsmuiri ale psihicului nostru, entităţi în mod temporar pseudo-independente, nu ştim totuşi ce cuvinte vor rosti până nu ni se adresează (în vis). De fapt însă acele cuvinte sunt produse de subconştientul nostru şi prin urmare ar trebui să le cunoaştem încă în clipa în care le-am scornit noi înşine pentru a le pune în gura iluzoriului personaj. Indiferent de ce aş plăsmui şi aş realiza, mi-aş putea oricând spune că am procedat conform legilor care dirijează fenomenele onirice. Atât Snaut cât şi Sartorius puteau să nu existe deloc în realitate, aşa că orice întrebare pusă lor era inutilă.

Ce-ar fi, mi-am spus, să iau vreun drog ce acţionează puternic, cum e peyotlul, sau vreun alt preparat care creează halucinaţii şi viziuni colorate. Apariţia acestora ar fi probat că ceea ce mi-am autoadministrat există aievea. Dar nici aceasta ― îmi continuam eu gândul ― n-ar fi însemnat doritul experiment crucial, căci ştiam în ce mod va trebui să lucreze substanţa (pe care trebuia s-o aleg) şi în consecinţă nu era exclus ca luarea medicamentului şi efectele lui să fie deopotrivă produse de imaginaţia mea.

Mi se părea că nu mai reuşeam să ies din cercul vicios al nebuniei mele ― doar nu poţi gândi decât cu creierul, nu te poţi situa în afara propriei tale persoane ca să-ţi verifici caracterul normal al proceselor desfăşurate în organism -, când m-a străfulgerat o idee pe cât de simplă pe atât de adevărată.

M-am ridicat precipitat de pe ruloul paraşutei şi am fugit la cabina postului de radio. Era pustie. Am privit în treacăt ceasul electric de pe perete: se apropia ora 4 dimineaţa, a dimineţii convenţionale de pe staţie. Afară domneau zorile roşii. Am pus în funcţiune aparatura de radio pentru comunicaţii la distanţe mari şi, aşteptând să treacă momentul inerţial, am mai parcurs o dată diferitele etape ale experimentului.

Nu-mi aduceam aminte care era semnalul de apel al staţiei automate, a satelitului, ce se rotea în jurul lui Solaris, dar l-am găsit în tabelul ce atârna deasupra pupitrului principal. Am lansat apelul în alfabetul Morse şi, după opt secunde, mi-a venit răspunsul.

Sateloidul, sau mai curând creierul său electronic, a răspuns printr-un semnal repetat ritmic.

I-am cerut atunci să indice meridianele cupolei galactice pe care, în rotirea lui circumsolariseană, le întretaie la intervale de 22 de secunde, şi aceasta cu o precizie până la a cincea zecimală.

Apoi m-am aşezat şi am aşteptat. Răspunsul a venit după zece minute. Am rupt banda de hârtie cu rezumatul imprimat şi. ascunzând-o în sertar (am avut grijă să nu-i arunc nici o privire), am luat din bibliotecă multe hărţi mari ale cerului, tabele de logaritmi, almanahul mişcării diurne a sateloidului şi câteva lucrări auxiliare, după care m-am apucat să caut soluţia aceleiaşi probleme. Punerea în ecuaţie mi-a cerut mai bine de o oră, nu mai ţin minte când mai calculasem atât de mult, probabil doar pe vremea studiilor, la examenul de astronomie practică. Calculele le-am efectuat cu ajutorul marelui ordinator al staţiei. Raţionamentul meu se desfăşura în modul următor: din hărţile cerului trebuia să obţin cifre ce nu coincideau pe deplin cu datele furnizate de sateloid. Neconcordanţa deriva din faptul că sateloidul era supus unor foarte complicate perturbaţii provocate de forţele gravifice ale lui Solaris, de cei doi sori ce se rotesc unul în jurul celuilalt, precum şi de modificările gravitaţionale locale, determinate de ocean. După obţinerea a două şiruri de cifre ― cele indicate de sateloid şi cele calculate teoretic pe baza hărţilor cereşti -, voi aduce corecţii calculelor mele. Ambele grupe de rezultate vor trebui atunci să coincidă până la a patra zecimală; abaterile vor interveni doar la zecimala a cincea, fiind determinate de acţiunea incalculabilă a oceanului.

Dacă şi cifrele comunicate de sateloid erau ireale, constituind pur şi simplu produsul gândirii mele bolnave, atunci era cu totul exclus ca ele să coincidă cu cel de-al doilea şir de date cifrice. Creierul meu putea fi bolnav, dar în nici un fel de împrejurări nu era capabil să efectueze calculul făcut de marele ordinator al staţiei, deoarece travaliul ar fi necesitat eforturi de câteva luni. Aşadar, coincidenţa cifrelor avea să dovedească faptul că marele ordinator exista într-adevăr, iar eu m-am folosit de el realmente şi nu într-o stare halucinatorie.

Mâinile îmi tremurau când am scos din sertar banda teleimprimatorului şi am întins-o alături de cealaltă, mai lată, provenită din ordinator. Ambele şiruri de cifre coincideau aşa după cum prevăzusem, adică până la a patra zecimală; abaterile apăreau abia la a cincea.

Am ascuns toate hârtiile din sertar. Prin urmare, calculatorul exista independent de mine; faptul implica existenţa reală a staţiei şi tot ce exista în ea.

Eram gata să închid sertarul, când am observat în el un dosar plin de foi acoperite de calcule fugare. L-am scos afară; dintr-o singură privire mi-am dat seama că şi altcineva întreprinsese o experienţă asemănătoare, cu deosebirea că, în locul datelor privind cupola stelară, el ceruse sateloidului să măsoare albedoul lui Solaris la intervale de 40 de secunde.

Nu eram nebun! Ultima rază de speranţă s-a stins. Am deconectat emiţătorul, am băut restul de bulion din termos şi m-am dus să mă culc.
Solaris1
Solaris6