Solaris (6)

HAREY

Efectuasem calculele mânat de o îndârjire mută, care doar ea mă ţinuse pe picioare. Eram atât de buimăcit de oboseală încât, odată ajuns în cabină, nici nu mai eram în stare să-mi instalez patul; în loc să desfac chingile de sus, am tras de mâner până când întregul aşternut s-a rostogolit peste mine. Când, în sfârşit, am coborât patul, am aruncat pe jos îmbrăcămintea de pe mine, apoi, pe jumătate adormit, am căzut pe pernă; nici n-o umflasem ca lumea. Am adormit pe nesimţite, fără să mai sting lampa. 

      Deschizând ochii, am avut impresia că aţipisem doar de câteva minute. Lumina avea o misterioasă tentă purpurie. Îmi era răcoare şi bine. Stăteam întins gol. Vizavi de pat, sub fereastra cu jaluzele trase pe jumătate, cineva şedea pe scaun. Era Harey, într-o rochie albă de plajă, picior peste picior, desculţă, păru-i brun era dat pe spate, pânza subţire i se rotunjea în dreptul pieptului, îşi lăsase în jos braţele bronzate până la coate şi mă privea nemişcată, pe sub genele-i negre. Am contemplat-o îndelung, cu toată seninătatea. Primul meu gând a fost: "Ce bine-i când ai astfel de vise în care ştii ce visezi". Si totuşi doream ca ea să dispară. Am închis ochii şi am început să doresc foarte intens acest lucru, dar când i-am redeschis ea şedea la fel ca adineaori. Buzele şi le ţinea în felu-i obişnuit, ca şi cum ar fi vrut să fluiere, dar în ochi nu i se întrezărea nici urmă de zâmbet. Mi-am adus aminte de tot ce gândisem despre vise aseară, înainte să fi adormit. Arăta ca atunci când o văzusem vie pentru ultima oară. Avea 19 ani, acum ar fi trebuit să aibă 29, dar fireşte că nu se schimbase cu nimic. Morţii rămân tineri. Mă privea cu aceiaşi ochi miraţi. O voi lovi cu ceva, mi-a trecut prin minte, şi, deşi eram în vis, n-am îndrăznit să-mi duc la îndeplinire gândul.

—  Biată micuţă, am spus, ai venit să mă vizitezi, nu-i aşa? M-am speriat puţin, căci glasul îmi răsuna atât de real, iar întreaga încăpere şi Harey, şi totul din jur păreau cât se poate de aievea.

Ce vis plăcut şi nu numai colorat... văd aici pe duşumea o serie de lucruri pe care aseară, la culcare, nici nu le observasem. Când mă voi trezi, am gândit, va trebui să verific dacă ele se află într-adevăr aici sau dacă nu sunt un produs al visului, la fel ca şi Harey...

—  Oare mult ai să mai rămâi aşa...? am întrebat-o şi am observat că vorbesc în şoaptă de parcă mi-ar fi fost teamă că m-ar auzi cineva, ca şi cum cineva ar fi putut trage cu urechea la ceea ce se întâmpla în vis!

Între timp soarele s-a ridicat puţin. Da, m-am gândit, e bine şi aşa. Mă culcasem în timpul zilei roşii, a urmat cea albastră, iar apoi cea de-a doua zi roşie. Întrucât însă era imposibil să fi dormit 15 ore, mă aflam pradă visului.

Liniştit, am început s-o cercetez cu atenţie pe Harey. Lumina îi venea din spate; o rază strecurată printr-o crăpătură a perdelei îi aurea puful catifelat al obrazului stâng, iar genele-i aruncau pe faţă o umbră prelungă. Era încântătoare. Poftim, m-am gândit, ce scrupulos pot fi chiar şi atunci când nu sunt treaz; urmăresc şi mişcarea soarelui, şi faptul că Harey are o gropiţă acolo unde n-o are nimeni, mai jos de arcul buzelor mirate; doream totuşi ca toate astea să ia sfârşit. Trebuia doar să mă apuc de treabă. Şi am strâns tare pleoapele, încercând să mă trezesc, când deodată am auzit un fâşâit. Mi-am deschis imediat ochii. Venise pe pat, alături de mine, şi mă privea cu seriozitate. I-am zâmbit şi mi-a zâmbit, apoi s-a aplecat deasupra mea; primul sărut a fost uşor, de parcă eram doi copii. Am sărutat-o îndelung. Oare poţi folosi astfel un vis? Dar nu-i trădam amintirea, căci pe ea o visam, chiar pe ea. Niciodată nu mi se mai întâmplase... Tot mai tăceam. Stăteam întins pe spate; când şi-a ridicat faţa, i-am putut vedea, în razele soarelui ce pătrundeau pe fereastră, urechiuşele, barometru fără greş al stărilor ei sufleteşti; cu vârful degetelor am urmărit conturul micilor urechi, ai căror lobi se înroşiseră de sărutări. Nu ştiu ce mi-a stârnit deodată neliniştea; îmi spuneam într-una că e numai un vis, dar inima pornise a-mi bate cu putere.

Mi-am adunat toate forţele ca să sar din pat; eram pregătit de un eşec, deoarece în vis îmi este adesea cu neputinţă să-mi stăpânesc propriul trup, care pare a fi paralizat sau absent. Mai curând socoteam că datorită acestei încercări mă voi trezi. Totuşi nu m-am deşteptat, ci doar m-am pomenit cu picioarele pe duşumea. Nu e nici o ieşire, m-am gândit, trebuie să-l depăn până la capăt, dar buna dispoziţie nu-mi pierise fără urmă. Mi se făcuse teamă.

—   Ce vrei? am întrebat. Glasul îmi era gâtuit şi a trebuit să mi-l dreg.

Am căutat, din obişnuinţă, cu tălpile desculţe pantofii, şi, înainte de a-mi aduce aminte că n-am pantofi, m-am lovit atât de rău la deget încât am sărit de durere. Ei, acum se va sfârşi! mi-am spus cu satisfacţie.

Dar nimic nu s-a întâmplat nici acum. Când m-am reaşezat pe pat, Harey s-a dat puţin la o parte, proptindu-se cu spatele de speteaza patului. Rochia îi palpita imperceptibil deasupra sânului stâng, în ritmul bătăilor inimii. Mă privea cu un interes calm. Cel mai bine ar fi să fac un duş, mi-am spus, dar mi-am dat imediat seama că un duş pe care-l visezi nu te poate trezi.

—   De unde ai venit? am întrebat-o.

Mi-a luat mâna şi a început să mi-o salte cu un gest vechi şi familiar prinzându-mi în palma ei buricele degetelor.

—   Nu ştiu, mi-a răspuns, dar am greşit cu ceva?

Până şi glasul îi era acelaşi, adânc şi puţin nehotărât. Întotdeauna vorbea fără să acorde o atenţie deosebită cuvintelor rostite, de parcă ar fi fost preocupată de altceva; adeseori făcea impresia unei fiinţe lipsite de gânduri sau de pudoare, fiindcă pe toate le primea cu o senină mirare abia exteriorizată, în privire.

—   Oare... te-a văzut cineva?

—   Nu ştiu. Am venit ca de obicei. Dar are vreo importantă Kris?

Continuă să se joace cu mâna mea, dar faţa ei nu mai participa la acest joc. Se încruntase.

—   Harey...?

—   Ce-i, dragă?

—   De unde ştiai unde mă aflu?

A rămas pe gânduri. Şi-a dezvelit dinţii albi într-un zâmbet. Avea buzele atât de intens de roşii încât atunci când mânca vişine culoarea lor n-o trăda.

—    Habar n-am. E ridicol, nu-i aşa? Când am intrat dormeai, dar nu te-am trezit, nu voiam să te trezesc, fiindcă eşti un răutăcios. Răutăcios şi plicticos..., şi în ritmul acestor cuvinte îmi sălta cu şi mai multă putere palma.

—   Ai fost jos?

—   Am fost. Am fugit de acolo..., era frig.

Mi-a dat drumul mâinii. Culcându-se într-o rână, şi-a zvârlit pe spate capul, aşa încât părul să-i cadă într-o parte, şi m-a privit schiţând acea jumătate de zâmbet care abia când am îndrăgit-o a încetat să mă mai irite.

—   Dar... Harey... dar..., am bâiguit.

M-am aplecat asupra ei, suflecând mâneca scurtă a rochiei. Puţin mai sus de floarea tăiată de vaccin am distins urma roşiatică a unei înţepături. Deşi o prevăzusem (fiindcă, în mod cu totul reflex, continuam să caut urme de logică în imposibil), mi s-a făcut rău. Am atins cu degetul semnul lăsat de acul unei seringi, semn pe care l-am visat apoi ani de-a rândul; mă trezeam în gemete mai totdeauna în aceeaşi atitudine, încovrigat, aşa cum o găsisem atunci cu trupul nu departe de răceala morţii, fiindcă în visele mele încercam să repet ceea ce făcuse ea, ca şi cum as fi vrut astfel să cer iertare amintirii ei sau s-o însoţesc în acele ultime minute, când, simţind acţiunea injecţiei, trebuie să-i fi apărut frica. Îi era frică de o simplă zgârietură, niciodată nu putea să îndure durerea sau să vadă sânge şi iată că pe neaşteptate a săvârşit acel lucru atât de îngrozitor, lăsându-mi cinci cuvinte pe o hârtie adresată mie. Întotdeauna purtam cu mine acele rânduri. Hârtia era roasă, ruptă în dreptul îndoiturilor, dar n-aveam curajul să mă despart de ea. De mii de ori m-am reîntors la clipa în care le scrisese şi la tot ce va fi simţit atunci. Voiam să mă mângâi cu gândul că o făcuse pur şi simplu ca să mă sperie, doar că, fără voia ei, doza s-a dovedit a fi prea mare. Cu toţii încercau să mă convingă de faptul că lucrurile stăteau aşa sau că trebuie să fi fost o hotărâre de moment, determinată de o bruscă depresiune. Ei însă nu ştiu ce-i spusesem cu cinei zile în urmă, când spre a o lovi cât mai tare, mi-am luat tot ce aveam la ea, iar dânsa, în timp ce-mi strângeam lucrurile, m-a întrebat cu o suspectă fervoare: "Ştii ce-nseamnă asta...?, iar eu m-am prefăcut că nu pricep, deşi pricepeam perfect, dar o socoteam un om laş, ba chiar i-o spusesem, iar acum stătea întinsă de-a curmezişul patului şi mă privea de parcă n-ar fi ştiut că eu o ucisesem.

—  Altceva nu ştii să spui? m-a întrebat. Camera era inundată de lumina roşie a soarelui, iar părul ei devenise o văpaie. Si-a privit braţul intrigată de faptul că i-l contemplasem atât de mult, iar când mi-am lăsat mâna să cadă şi-a sprijinit de ea obrazul rece şi neted.

—   Harey, am strigat răguşit. Nu-i cu putinţă...

—   Încetează!

Stătea cu ochii închişi; le vedeam tremurul sub pleoapele strânse; genele negre atingeau obrajii.

—   Unde suntem, Harey?

—   La noi.

—   Dar unde-i asta?

Şi-a deschis pentru o clipă un ochi şi îndată l-am reînchis. Genele au început să-mi gâdile palma.

—   Kris!

—   Ce-i?

—   Mă simt bine.

Adăstam neclintit alături de ea. Mi-am ridicat capul; în raza mea vizuală se desluşea o parte din pat, părul ei răsfirat şi genunchii mei goi, reflectaţi în oglinda lavaboului. Am tras cu talpa unul dintre acele obiecte deformate parcă de foc ce zăceau pe duşumea şi l-am ridicat cu mâna. Avea un vârf ascuţit. L-am aplicat pe piele puţin mai sus de locul unde se distingea o cicatrice simetrică, semicirculară, şi mi l-am înfipt în carne. O durere pătrunzătoare. Mă uitam la sângele care curgea, se prelingea în stropi mari de-a lungul coapsei şi picura pe jos.

Totul era inutil. Gânduri de spaimă puneau tot mai mult stăpânire pe mine; nu mă mai amăgeam cu ideea că sunt pradă unui vis; de mult nu mai credeam în el, acum îmi spuneam doar că trebuie să mă apăr. I-am privit spatele gol, ale cărui linii dispăreau sub ţesătura albă, spre curbura şoldului. Tălpile desculţe îi atârnau peste podea. Am întins mâna spre ele; i-am zărit talpa trandafirie şi mi-am petrecut degetele de-a lungul ei; era fragedă ca la un nou-născut.

Eram încredinţat că nu este Harey, dar totodată aveam aproape certitudinea că ea habar n-are de acest lucru.

Talpa desculţă mi s-a mişcat în palmă; peste buzele vişinii ale lui Harey s-a înfiripat un zâmbet mut.

—   Încetează..., a şoptit.

Mi-am desprins uşor mâna şi m-am sculat. Eram încă gol. Îmbrăcându-mă în grabă, am văzut-o că se aşează pe pat. Mă privea.

—   Unde-ţi sunt lucrurile? am întrebat-o şi mi-a şi părut rău.

—   Lucrurile mele...?

—   Ce, ai doar această rochie?

De data asta era numai un joc. Dinadins încercam să mă port dezinvolt, în mod obişnuit, ca şi cum ne-am fi despărţit ieri, ca şi cum nici nu ne-am fi despărţit. Harey s-a sculat şi, cu o mişcare lină, dar fermă, şi-a scuturat fusta ca să şi-o îndrepte. Deşi nu mi-a spus nimic, vedeam că întrebarea mea o intrigase. Vădit uimită, şi-a rotit cercetător privirea în jurul nostru.

—  Nu ştiu... a rostit neajutorată. Probabil în dulap..., a adăugat şi a deschis uşa acestuia.

—   Nu, acolo sunt doar scafandre, am răspuns.

Lângă lavabou am găsit aparatul electric şi am început să mă bărbieresc. Voiam să nu stau cu spatele spre fată, indiferent cine" era.

Se plimba prin cabină, scotocea în toate ungherele, a privit prin fereastră şi, în sfârşit, s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

—  Kris, am impresia că s-a întâmplat ceva... S-a întrerupt. Aşteptam cu aparatul deconectat în mână. Parcă aş fi uitat ceva..., a continuat ea. Da, nu-mi aduc aminte de multe. Pe tine te ştiu... de tine îmi amintesc... şi... şi nimic mai mult. Ascultam toate astea încercând să-mi domin mimica. Oare am fost... bolnavă?

—   Ei... s-ar putea spune. Da, câtăva vreme ai fost puţin bolnavă.

—   Ah! Atunci desigur că din pricina asta...

Brusc s-a înseninat. Mi-e greu să explic ce simţeam. Iat-o umblând, aşezându-se, tăcând sau zâmbind; şi, în mod inexplicabil, convingerea că o am în faţa mea pe Harey devenea mult mai puternică decât ameţitoarea nelinişte care mă sugruma. Alteori, ca în aceste momente, mi se părea că în faţa mea este o Harey simplificată, limitată la câteva replici, gesturi şi mişcări caracteristice. S-a apropiat de mine. Şi-a lipit pieptul de al meu şi m-a întrebat:

—   Cum e cu noi. Bine sau rău?

—   Cât se poate de bine, am răspuns.

A zâmbit uşor.

—   Când vorbeşti aşa este mai curând rău.

—  Da' de unde Harey, iubito! Acum trebuie să plec, i-am spus grăbit. Mă vei aştepta, nu-i aşa? Sau poate... eşti flămândă? am adăugat, căci mie însumi mi se făcuse brusc o foame teribilă.

—  Flămândă? Nu. Şi-a scuturat capul, iar părul a prins să i se mişte în valuri. Trebuie să te aştept? Multă vreme?

—   Vreo oră..., n-am apucat bine să-i răspund, că m-a întrerupt hotărâtă:

—   Merg cu tine!

Aceasta era o Harey cu totul necunoscută; cealaltă nu încerca niciodată să-şi impună voinţa.

—   Copilule, e cu neputinţă...

Mă privea de jos; deodată m-a prins de mână. Am plimbat palma în sus, de-a lungul antebraţului ei; era rotund şi cald. Nu fusese deloc intenţia mea, dar gestul era aproape ca o mângâiere. Trupul meu o recunoştea, o dorea, tindea spre ea în pofida raţiunii, în pofida argumentelor şi a stării de teamă, încercând să-mi ţin cu orice preţ firea, am repetat:

—   Harey, e cu neputinţă... trebuie să rămâi aici.

—   Nu.                        ’

Ce rezonanţă avusese cuvântul!

—   De ce?

—   Nu... nu ştiu. Si-a rotit ochii în jurul cabinei şi din nou şi-a ridicat privirile spre mine.

—   Nu pot..., a rostit aproape în şoaptă.

—   Dar de ce!?

—  Nu ştiu. Nu pot. Mi se pare... mi se pare... În mod evident căuta în sineşi răspunsul, iar când 1-a găsit a însemnat pentru ea ca o revelaţie: Mi se pare că trebuie să te văd... mereu.

Felul realist al intonaţiei a răpit acestor cuvinte sensul unei mărturisiri sentimentale; era cu totul altceva.

Colorată de această,impresie, îmbrăţişarea în care o ţinusem s-a preschimbat brusc, deşi în exterior totul părea normal. Continua să stea în braţele mele; privind-o în ochi, am început să-i răsucesc mâinile la spate, iar această mişcare, iniţial nu prea decisă, conducea spre un tel tot mai vădit: căutam cu privirea ceva cu care aş fi putut-o lega pe Harey.

Întoarse la spate, coatele ei s-au ciocnit uşor, dar totodată s-au încordat atât de tare încât mi-am zădărnicit tentativa de a o imobiliza. Am luptat poate timp de o secundă. Chiar şi un atlet aplecat aşa, pe spate, şi abia atingând cu călcâiele duşumeaua n-ar fi reuşit să se elibereze; ea însă, impasibilă şi zâmbind nedesluşit, s-a desprins din încătuşarea mea, s­a sculat în picioare, iar braţele şi le-a lăsat în jos.

Ochii ei mă cercetau: aceeaşi senină curiozitate ca la început, când mă trezisem, parcă nedându-şi seama de gestul disperat la care, cu o clipă înainte, fusesem împins de un acces de panică. Acum stătea inertă, ca într-o aşteptare, iar figura îi era detaşată, gravă, întrucâtva surprinsă.

Braţele mi-au căzut fără vlagă. Am lăsat-o în mijlocul camerei şi m-am îndreptat spre policioara de lângă lavabou. Mă simţeam prins într-o capcană inimaginabilă şi căutam o scăpare apelând la mijloacele cele mai lipsite de scrupule. Dacă as fost întrebat de înţelesul celor prin care am trecut, n-aş fi fost în stare să spun nimic, dar îmi dădeam seama că întâmplările de pe staţie constituie un întreg deopotrivă de îngrozitor şi de neînţeles. Dar nu la aceasta mă gândeam în acel moment; încercam mai degrabă să găsesc un vicleşug, un mod care să-mi facă posibilă fuga. Fără s-o văd, îi simţeam privirea aţintită pe mine. Deasupra policioarei se afla, zidită în perete, mică farmacie. Cercetând-o în grabă, am găsit tubul cu pastile somnifere şi am aruncat într-un pahar patru tablete — doza maximă. Nu încercam să mă feresc de Harey. E greu de spus de ce, pur şi simplu nu mă preocupa acest lucru. Am turnat în pahar apă caldă, aşteptând ca tabletele să se dizolve. M-am apropiat de Harey, rămasă în mijlocul camerei.

—   Eşti supărat? m-a întrebat încet.

—   Nu. Bea asta.

Nu ştiu de ce eram convins că mă va asculta. Într-adevăr, fără să rostească vreun cuvânt, a luat din mâinile mele paharul şi i-a băut dintr-o suflare conţinutul. Am pus paharul gol pe măsuţă şi m-am aşezat în colţul dintre dulap şi bibliotecă. Harey s-a apropiat de mine lin şi s-a întors pe duşumea lângă fotoliu, aşa cum o făcea adesea, adunându-şi sub ea picioarele şi, cu acelaşi gest familiar, şi-a dat părul peste umeri. Deşi nu mai credeam deloc că este ea, de fiecare dată când o recunoşteam în aceste gesturi mărunte mă simţeam gâtuit. Era ceva de neînţeles şi înspăimântător, cu atât mai oribil cu cât trebuia să mă prefac mereu că o iau drept Harey. Ea în schimb, se simţea Harey şi ca atare nu putea fi învinuită de perfidie. Nu ştiu cum de am ajuns la această idee şi în ce măsură era adevărată, dar pe atunci eram sigur de temeiul ei, dacă mai putea fi ceva sigur.

Şedeam dus pe gânduri, iar fata şi-a sprijinit spatele de genunchii mei, părul îmi gâdila mâna încremenită. Stăteam aşa, aproape fără să suflu. De câte ori nu mi-am privit pe furiş ceasul! Trecuse o jumătate de oră, iar narcoticul trebuia să-şi fi făcut efectul. Harey a murmurat ceva.

—   Ce spui? am întrebat-o, dar nu mi-a răspuns.

Consideram toate astea ca semne ale somnolenţei crescânde, deşi, sincer vorbind, în adâncul sufletului mă îndoiam dacă medicamentul va avea vreun efect. De ce? Nici la această întrebare nu găsesc un răspuns; îmi dădeam seama probabil că procedeul meu era mult prea simplu.

Harey şi-a lăsat încet capul pe genunchii mei, părul întunecat o acoperise în întregime, respira ritmic, asemenea unui om adormit. M-am aplecat ca s-o duc spre pat. Deodată, deschizându-şi ochii, m-a prins uşor de păr şi a izbucnit într-un râs strident.

Am înmărmurit, iar ea hohotea veselă. Mijind ochii, mă privea cu o mutrişoară în acelaşi timp naivă şi şăgalnică, înlemnisem într-o atitudine nefirească, prostit şi neputincios. Harey a chicotit din nou, apoi şi-a lipit obrazul de mâna mea şi a tăcut.

—   De ce râzi? am întrebat-o cu un glas lipsit de timbru.

Aceeaşi expresie de îngândurare puţin neliniştită i-a trecut peste chip. Vedeam că încercă să fie sinceră. Şi-a lovit cu degetul năsucul şi mi-a răspuns cu un oftat:

—  Nici eu nu ştiu. În mărturisirea ei răsuna o neprefăcută uimire. Nu-i aşa că mă port ca o idioată? a continuat. Nu ştiu... aşa îmi vine... dar şi tu eşti caraghios: stai fudul de parcă ai fi Pelvis...

—   Parcă aş fi cine? am întrebat-o, având impresia că auzisem prost.

—   Pelvis, doar îl ştii, grăsunul ăla...

Orice îndoială era exclusă. Harey n-ar fi putut să-l cunoască pe Pelvis şi nici să audă despre el de la mine din simplul motiv că acest cosmonaut s-a întors din expediţia lui la mai bine de trei ani după moartea lui Harey. Nici eu nu l-am cunoscut până atunci şi n-aveam deci de unde să ştiu că, prezidând adunările institutului, Pelvis obişnuia să prelungească la nesfârşit şedinţele. De altfel se numea Pelle Villis, din care s-a născut acea poreclă prescurtată, de asemenea necunoscută până la întoarcerea lui.

Fata îşi sprijinea pe genunchii mei coatele şi mă privea în faţă. Punându-i pe umeri mâinile, mi le-am plimbat încet spre gâtu-i dezvelit; l-am simţit cum palpita. Gestul putea fi de mângâiere, iar expresia ochilor ei arăta că Harey nu-l înţelegea altfel. M-am convins că la atingerea trupului îi este într-adevăr un trup omenesc, obişnuit şi cald, şi că sub piele şi muşchi se ascund oase şi ligamente. Uitându-mă în ochii ei calmi, m-a cutremurat îngrozitoarea dorinţă de a-mi strânge cu putere degetele.

Aproape mi se chirciseră, când, deodată mi-am adus aminte de mâinile însângerate ale lui Snaut şi mi-am desfăcut strânsoarea.

—   Ce straniu mă priveşti... mi-a spus senină.

Inima îmi bătea atât de tare încât eram incapabil să răspund. Am închis o clipă ochii.

Fulgerător, întregul plan de acţiune mi s-a dezvăluit de la început şi până la sfârşit, cu toate amănuntele. M-am sculat precipitat din fotoliu.

—   Trebuie să plec, Harey, am spus. Dar, dacă ţii neapărat, vino cu mine.

—   Bine.

S-a sculat brusc în picioare.

—  De ce eşti desculţă? am întrebat-o apropiindu-mă de dulap şi alegând între scafandrele colorate două — pentru mine şi pentru ea.

—   Nu ştiu..., mi-a răspuns nesigur. Pesemne mi s-or fi rătăcit pe undeva pantofii...

N-am dat răspunsului nici o atenţie.

—   N-ai să ţi-l poţi pune peste rochie. Trebuie să ţi-o scoţi.

—  Scafandrul...? Pentru ce? a întrebat, apucându-se totuşi să se dezbrace; n-a izbutit însă, căci a survenit ceva bizar: rochia nu putea fi scoasă. Nasturii roşii de la mijloc erau doar decorativi; lipsea orice fel de accesoriu de deschidere, fermoar, copci ori altceva. Harey a zâmbit confuz. Cu aerul că fac cel mai obişnuit lucru din lume, am luat de pe jos un instrument ca un scalpel şi am despicat pânza acolo unde începea decolteul spatelui.

În sfârşit, Harey şi-a putut trage rochia peste cap. Scafandrul îi venea puţin cam larg.

—  Zburăm?... Si tu? m-a întrebat în timp ce, gata îmbrăcaţi, părăseam camera. Am dat doar din cap. Îmi era o frică teribilă că-l vom întâlni pe Snaut, dar coridorul ce ducea la aeroport era pustiu, iar uşa cabinei de radio, pe lângă care trebuia să trecem, era închisă.

În staţie domnea aceeaşi linişte funebră. Harey nu mă scăpa din ochi. Cu ajutorul unui cărucior electric, am scos dintr-o boxă o rachetă şi am adus-o pe pista liberă, unde i-am verificat pe rând microreactorul comenzile şi duzele, apoi am transportat-o până la discul de lansare, aşezat sub pâlnia centrală a cupolei; după ce am tras deoparte un container gol, am instalat pe disc racheta.

Era o micronavă destinată legăturii între staţie şi sateloid, servea la căratul mărfurilor, pe oameni nu-i transporta decât în cazuri excepţionale, fiindcă nu putea fi deschisă din interior. Tocmai acest amănunt îmi convenea şi constituia o parte a planului meu. Fireşte că nu intenţionam să lansez racheta, dar făceam toate de parcă aş fi pregătit-o pentru un adevărat start: Harey, care mă întovărăşise adesea în călătorii cosmice, avea oarecare cunoştinţe în treburile astea. Am mai verificat o dată starea instalaţiei de aer condiţionat şi de oxigen, am pus-o în funcţiune, am conectat circuitul principal, iar când am văzut aprinzându-se lămpile de control am ieşit din spaţiul îngust al capsulei şi i-am făcut semn

lui Harey, care stătea la marginea scării:

—   Intră!

—   Dar tu?

—  Voi intra în urma ta. Trebuie să închid după noi trapa. Speram să nu-şi dea prea curând seama de vicleşugul meu.

După ce a coborât pe scăriţa îngustă înăuntrul cabinei, mi-am băgat rapid capul în deschizătură şi am întrebat-o pe Harey dacă se poate aranja comod; am auzit un "da" surd, m-am retras şi am închis vijelios trapa. Cu ambele mâini am fixat iute zăvoarele de siguranţă, iar cu o cheie pe care o pusesem la îndemână am început să înşurubez cele cinci piuliţe ce aderau etanş în adânciturile chiurasei.

Trabucul ascuţit al rachetei părea că trebuie să-şi ia zborul peste o clipă. Ştiam că întemniţatei nu i se putea întâmpla nici un rău. În micronavă avea suficient oxigen, ba chiar şi alimente. De altfel nu intenţionam s-o ţin acolo la nesfârşit. Doream însă cu orice preţ să obţin un răgaz de cel puţin câteva ore ca să-mi pun la punct planurile legate de viitorul mai îndepărtat şi să iau contact cu Snaut, de data aceasta în condiţiile unor drepturi egale.

În timp ce înşurubam penultima piuliţă, am simţit că piedestalul metalic de care se sprijineau cele trei picioare ale rachetei începe să trepideze uşor. M-am gândit însă că, din pricina zorului cu care lucram, eu însumi făcusem placa de oţel să intre în rezonantă. Când m-am îndepărtat însă la o distanţă de câţiva paşi, am văzut ceva ce n-aş mai dori să văd niciodată. Întreaga rachetă trepida, scuturată de loviturile date dinăuntru, dar ce fel de lovituri! Era ca şi cum în navă s-ar fi aflat nu o fată firavă, ci un automat de oţel. Fără îndoială că nici chiar el n-ar fi putut face o masă de opt tone să se zguduie atât de convulsiv!

Pe suprafaţa lucie a rachetei, luminile reflectate ale aeroportului jucau, schimbându-şi culorile. De altfel nu se auzea nici un fel de izbituri. În interiorul navei domnea o tăcere absolută, dar stâlpii rampei ce susţineau racheta îşi pierduseră precizia conturului, vibrând ca nişte corzi. Frecvenţa acestor vibraţii era atât de mare încât mi s-a făcut teamă că metalul chiurasei va ceda. Cu mâinile tremurânde am reuşit totuşi să strâng la capăt ultima piuliţă, am aruncat cât colo cheia şi am sărit de pe scară. Fără să mă întorc, m-am retras încet; am văzut cum amortizoarele, calculate numai pentru o solicitare continuă, începuseră să zvâcnească în locaşurile lor. Mi se părea că învelişul chiurasei îşi pierde luciul uniform. Am sărit ca un nebun la pupitrul de telecomandă, am tras cu ambele mâini pârghia de amorsare a reactorului şi a comunicaţiilor. Din difuzorul legat de interiorul rachetei s-a dezlănţuit atunci un schelălăit sfredelitor, ca... şuierul sirenei; deşi n-avea nimic dintr-o voce omenească, totuşi am recunoscut în el scâncetul mereu repetat: "Kris!Kris!!Kris!!!"

De fapt, totul se auzea confuz. Sângele mi se prelingea de pe degetele zdrelite, atât de nebuneşte pusesem în funcţiune racheta. O strălucire albastră s-a proiectat pe pereţi; de pe platforma de lansare, de sub duze, a ţâşnit un nor de praf, s-a preschimbat curând într-un stâlp de scântei otrăvitoare şi toate ecourile au fost acoperite de un uruit înalt, prelung. Racheta se înălţa deasupra a trei flăcări care s-au contopit numaidecât într-o singură coloană de foc, vibrând în urma ei straturi de dogoare, apoi a ieşit prin deschiderea cupolei. Jaluzelele au coborât imediat, iar compresoarele acţionate automat au început să vehiculeze aer proaspăt în hala invadată de fum caustic. Nu-mi dădeam prea bine seama ce se întâmplase. Sprijinit cu mâinile de pupitru, cu faţa arsă, cu părul răsucit şi pârlit de şocul termic, respiram spasmodic aerul duhnind a gaze incandescente şi a ozon. Deşi în clipa startului îmi închisesem reflex ochii, totuşi vâlvoarea izbucnită am simţit-o prin pleoape. Câtăva vreme am văzut doar cercuri negre, roşii şi aurii. Treptat, fumul, praful şi ceaţa s-au împrăştiat, fiind absorbite de conductele de ventilaţie, ce gemeau continuu. Primul lucru pe care am izbutit să-l zăresc a fost ecranul radarului ce licărea verzui. Manevrând reflectorul direcţional, am încercat să găsesc micronava. Când am prins-o, în sfârşit, se şi afla în afara atmosferei. În viaţa mea nu mai lansasem o rachetă atât de nebuneşte, fără să ştiu ce acceleraţie trebuia să imprim şi nici încotro s-o îndrept. M-am gândit că lucrul cel mai simplu ar fi s-o plasez pe o orbită circulară în jurul lui Solaris, la o înălţime de circa 1 000 km; atunci as fi putut deconecta motoarele, deoarece câtă vreme funcţionau nu eram sigur că nu va surveni vreo catastrofă cu urmări incalculabile. Examinând tabelele, m-am convins că orbita de 1 000 km era staţionară; la drept vorbind, aceasta nu reprezenta nici o garanţie, dar era singura ieşire pe care o întrevedeam.

Nu mai aveam curajul să deschid difuzorul deconectat imediat după start. Aş fi făcut orice ca să nu mai aud din nou acel urlet îngrozitor, în care nu se mai distingea nimic omenesc, îmi puteam spune acum că aparenţele s-au descoperit rând pe rând, iar dincolo de aparentul chip al lui Harey începea să i se străvadă cel adevărat, în prezenţa căruia alternativa nebuniei devenea într-adevăr o eliberare.

Era unu noaptea când am părăsit aeroportul.

Solaris7

Solaris1