UN CONCURS CU PROBE GRELE
În vremea aceea eram student la universitatea din Bruxelles. Într-o zi, un coleg, Bernard Eisler, năvăli în cămăruţa mea aflată sus, la mansarda unei clădiri vechi şi înalte, cu acoperiş ascuţit, cum sunt mai toate casele bătrânului oraş flamand.
- Ai auzit? îmi strigă colegul din uşă. Expediţia Rosechamp caută un geograf care să întocmească hărţile noilor regiuni.
- Ei şi? răspunsei eu fără să mă tulbur. Crezi c-or să aleagă pe unul ca noi? O să plece vreun domn onorabil, membru al societăţii de geografie.
- Nu, că e un drum greu de făcut! N-au nevoie de un ramolit. Vor un om tânăr. S-a instituit şi un concurs.
- Şi care sunt probele?
- A, nu-s grele! In primul rând întocmirea de hărţi topografice.
- Asta ştim să facem! Altceva ce vor?
- Mă rog, să cunoşti tot ce trebuie să cunoască un geograf.
- Şi aci stăm bine. Alte probe mai sunt?
- Da. Un examen medical, o probă de călărie şi una de tir cu puşca şi cu revolverul.
Aci colegul meu se opri cu un aer trist dar foarte comic.
- Ce fac? Murmură el. Cum particip eu la proba de tir? Miop cum sunt, pot confunda o zebră cu un om în pijama...
Am început să râd. De examenul medical nu-mi era teamă. Eram destul de voinic. Aveam muşchi puternici, antrenaţi în sport. In ţară, mersesem adesea cu tata şi cu prietenii lui la vânătoare şi devenisem un ţintaş încercat. Ştiam să înot bine şi călăream pe deşelate ca indienii.
- Alte probe se mai cer? întrebai eu.
- Da, răspunse colegul meu oftând din adâncul pieptului. Peste toate astea mai vor şi cunoştinţe de dialect bantu. De unde naiba să cunoşti limba acestor sălbatici?
- Când are loc concursul? Întrebai eu.
- Peste o săptămână.
- Ei află, domnule, că într-o săptămână o să vorbesc limba bantu ca un negru. Nici n-o să mă poţi deosebi de un băştinaş african. Ai să vezi!
În clipa aceea uitasem că pentru mine concursul mai prezenta o condiţie, pe care mi-era cu neputinţă s-o îndeplinesc: cetăţenia belgiană. Autorităţile belgiene aveau să respingă de la început pe oricare străin doritor să participe la expediţie. De acest lucru însă aveam să-mi dau seama abia peste o săptămână...
Cele 7 zile şi nopţi care mă despărţeau de concurs le-am închinat studiului limbii bantu. Întâmpinam greutăţi mai serioase în ceea ce priveşte pronunţia. In schimb, n-aveam de învăţat niciun fel de reguli gramaticale, pentru simplul motiv că astfel de reguli nu fuseseră stabilite încă de nimeni. Cât despre scrierea bantu, cu ea mă descurcam şi mai uşor; o astfel de scriere nu exista. Milioane de negri vorbesc o limbă care nu se poate transmite decât prin viu grai.
După o săptămână de muncă pe brânci, îmi însuşisem un vocabular de aproape două mii de cuvinte, ceea ce pentru o limbă primitivă înseamnă destul de mult. În schimb arătam ca o fantomă. Devenisem palid şi scofâlcit, cu cearcăne adânci în jurul ochilor şi fu cât pe aci să mă trezesc respins la examenul medical, unde mai fuseseră trântiți încă 12 din cei 40 de tineri câţi candidaseră pentru locul de geograf în expediţia Rosechamp.
În ziua concursului, cu inima cât un purece, după ce pentru ridicarea moralului, Bernard Eislcr îmi dădu să beau o ceaşcă mare de cafea neagră fierbinte, m-am prezentat la Palatul societăţii de geografie. Comisia luase loc în sala de conferinţe. La intrare alţi 15 candidaţi aşteptau ca şi mine să le vină rândul să fie examinaţi.
În sfârşit, bătrânul uşier strigă şi numele meu. Mi s-a oprit inima în loc. Mi-am vârât mâinile în buzunarele hainei ca să nu se vadă că-mi tremură şi am intrat cu paşi mari în sală.
Şeful comisiei era Rosechamp. Stătea la mijlocul mesei în formă de potcoavă acoperită cu catifea liliachie. În dreapta şi în stângă lui luaseră loc câţiva profesori. Pe unii îi cunoşteam de la cursuri. Toţi îşi luaseră nişte figuri severe şi păreau foarte preocupaţi de misiunea lor. Numai Rosechamp avea un aer plictisit şi absent. Stătea tolănit în fotoliul său, cu ochii pe jumătate închişi şi cu picioarele lungi întinse sub masă. Faţa mare şi grasă, proaspăt bărbierită cu colţurile gurii atârnând în jos, exprima o nepăsare totală.
Mai târziu aveam să-mi dau seama că îndărătul acestei figuri de om leneş şi indolent se ascundea o mare energie, o voinţă fără margini. Complet lipsit de scrupule, realiza tot ce îşi punea în cap, fără să ţină seama de piedici, învingând orice fel de greutăţi, călcând fără să şovăie peste vieţile oamenilor. Nimic nu-i putea sta în calea maiorului Rosechamp.
Mai târziu, nu odată l-am auzit afirmând că şi-a însuşit principiul lui Niccolo Machiavelli, subtilul diplomat şi filosof italian din vremea Renaşterii: „E mai bine să faci şi să te căieşti, decât să nu faci și să te căieşti"!
Cu ani în urma, la începutul carierei militare în colonii, câţiva adversari îl reclamaseră la Bruxelles cum că ar fi fost amestecat într-o afacere nu tocmai curată de „negoţ de abanos" cum fusese poreclit comerţul de sclavi. De îndată ce aflase de această reclamaţie, Rosechamp luase în grabă vaporul şi se întorsese în patrie. Cu cine a vorbit, ce argumente a adus nu se va şti, probabil, niciodată. Cert este însă faptul că, două luni mai târziu, fu înălţat la gradul de locotenent şi numit într-o funcţie importantă tot în Africa.
Adversarii lui abia atunci aveau să afle ce înseamnă răzbunarea lui Rosechamp. Două presupuse răscoale ale indigenilor izbucniră simultan în două localităţi diferite din Congo. Funcţionarii albi fură măcelăriţi până la unul. Erau chiar aceia care depuseseră reclamaţie.
La Leopoldville se vorbea că Rosechamp n-ar fi fost străin de aceste aşa-zise răscoale. Cu toate acestea, guvernul belgian îl însărcină pe el cu conducerea operaţiunilor de represiune. Rosechamp se purtă cu o cruzime înspăimântătoare. In câteva zile el rase de pe suprafaţa pământului trei sate de negri şi împuşcă mai bine de patru sute de indigeni paşnici.
Pentru această acţiune „eroică”, Rosechamp căpătă panglica albastră cu dungă neagră la mijloc a ordinului Leopold al II-lea.
„Este mai bine să faci şi să te căieşti, decât să nu faci şi să te căieşti"...
În răstimpurile când nu i se cerea o activitate deosebită, Alfred Rosechamp se arunca plin de voluptate în braţele lenei. Putea să stea ore întregi nemişcat, cu pleoapele pe jumătate închise, într-o stare de semi somnolenţă, părând cu totul nepăsător la ce se petrecea în jurul lui.
La fel se întâmpla şi în ziua examenului meu. Văzându-l pe maior ai fi putut paria o mie contra unu că doarme dus. De fapt el asculta cu mare atenţie răspunsurile candidaţilor, căutând un geograf cât mai iscusit pentru expediţie. De altfel, cei mai mulţi dintre cei prezentaţi la examen, fură respinşi de la primele întrebări. Numele meu începând cu litera S, am fost ascultat printre ultimii.
- Numele dv? mă întrebă cu un glas gutural secretarul comisiei.
- Ion Spineanu.
- Cum? făcu secretarul, căruia i se păruse probabil că nu-mi auzise bine numele.
- Ion Spineanu.
Sprâncene subţiri şi roşcovane ale secretarului se arcuiră mirate, formând două semne de întrebare aşezate faţă în faţă.
- Dar ce naţionalitate ai dumneata?
- Sunt român.
Cred că nici dacă aş fi spus că am coborât din Marte, tot nu s-ar îi produs atâta nedumerire şi freamăt printre onor membrii comisiei. Buzele se ţuguiară, capetele pleşuve se aplecară unele către altele, urechile se lungiră pentru a prinde mai bine şoaptele vecinilor. Toată lumea vorbea, gesticula, se agita, se încrunta, se contrazicea.
După ce schimbă câteva păreri cu ceilalţi membri ai comisiei, secretarul se apropie de maior şi-i şopti la ureche destul de tare însă ca să-l trezească din toropeală, faptul extraordinar că eram de altă naţionalitate decât cea belgiană.
- E român, domnule maior. Un străin. Ce facem? Îl mai ascultăm?
Fără să-şi deschidă pleoapele maiorul binevoi să răspundă scurt:
- Ascultaţi-l! Tot o să cadă!
Începură întrebările. Plouau din toate părţile, izbucnite parcă din nenumărate mitraliere, împresurându-mă, strivindu-mă, căutând să mă doboare.
După o oră şi jumătate de asalt neîntrerupt, obosit şi eu, obosită şi comisia, am încheiat armistiţiu. Ambele tabere arătau ca după o luptă grea şi sângeroasă. Pe frunţile combatanţilor, broboanele de sudoare alunecau de-a dura ca pe un tobogan.
Răspunsesem perfect la toate întrebările, chiar şi la cele mai năstruşnice, puse dinadins ca să mă încurce. Acum zâmbeam triumfător şi ostenit. Semnalul de încetarea focului îl dăduse chiar Rcsechamp.
- De ajuns cu întrebările, domnilor, spusese el. Apoi mi se adresă mie, deschizând pentru prima dată de la începutul examenului pleoapele gălbui şi privindu-mă drept în ochi. Sper ca la probele sportive o să te comporţi mai slab, spuse el răspicat. N-am niciun chef să plec în căutarea meteoritului de aur însoţit de un barbar. Sunt destui în Africa!
„Măgulitoarele" cuvinte la adresa naţionalităţii mele nu m-au putut lăsa rece. Căutând totuşi să mă stăpânesc, i-am răspuns cu o prefăcută politeţe:
- Dacă nu mă înşel „barbarul" din faţa dv. este unul dintre aceia care au trecut examenul teoretic, spre deosebire de cei mai mulţi dintre „civilizaţii" săi colegi. Nădăjduiesc ca nici la proba sportivă să nu rămân mai prejos, deşi se pare că acest lucru nu v-¬ar procura nicio plăcere.
Rosechamp nu catadicsi să-mi răspundă...
A doua zi, comisia şi candidaţii se întâlniră din nou, de astă dată pe hipodrom, unde urmau să aibă loc probele de călărie şi de tir.
Era o zi noroasă. Soarele se zbătea zadarnic să-şi facă loc printre negurile care-l împresurau. Faţa lui rotundă şi palidă semăna cu capul unui om care se îneacă şi care încearcă cu desperare să se ridice la suprafaţa apei, dar nu izbuteşte.
Neplăcută zi pentru examen.
De dimineaţă plouase. Lipsit de căldura soarelui, pământul nu se zbicise încă. Hipodromul răscolit de stropii grei de ploaie era numai noroi şi gropi pline cu apă. Nu era glumă să călăreşti prin astfel de hârtoape.
Bernard Eisler venise să asiste şi el la examen. Bietul om, miop cum era, nici nu se gândise să participe la concurs.
- Ce zici, mă întrebă el, au rămas numai cinci candidaţi. Mai ai speranţe?
- Te cred! Altfel nu m-aş afla acum aici.
- Eşti optimist! Se vede că nu ştii cine se numără printre cei cinci aleşi. II vezi pe tânărul acela blond? Ei bine, află că e fiul ministrului marinei şi pe deasupra şi un călăreţ neîntrecut. Cu o astfel de concurenţă, e destul de dificil să-ţi mai păstrezi speranţele intacte.
Într-adevăr, în clipa aceea un tânăr blond, înalt, cu trupul zvelt, îmbrăcat într-un impecabil costum de călărie cu cizme lucitoare de lac se apropie cu paşi elastici de tribuna unde luase loc comisia. Scoţându-şi jobenul cu un gest plin de graţie, se înclină respectuos salutând pe distinşii profesori. Apoi, apucând căpăstrul armăsarului pur sânge pe care i-l adusese un servilor, sări uşor în şa. Un pinten înfipt în coapsă şi nobilul animal îşi plecă şi el în semn de salut capul frumos, cu coama strălucitoare tunsă scurt.
Domnii gravi din tribună izbucniră în aplauze zgomotoase:
- Bravo, monsieur Guy.
- Eşti un călăreţ desăvârşit!
- Şi tatăl dumitale când era tânăr călărea la fel de încântător. Bravo... Bravo!
- Ei ce zici? mă întrebă din nou Eisler. Am avut dreptate? Crezi că mai ai vreo şansă?
- Da, cred, murmurai eu. Până acum am văzut numai o figură pe care orice cal bine dresat o poate executa cu uşurinţă. Să vedem ce face mai departe!
Monsieur Guy atinse uşor cu cravaşa cu mâner de argint crupa pur-sângelui şi-l aşternu la trap. Gleznele fine şi nervoase ale armăsarului, învelite în jambiere albe de piele, descriau arcuri elegante prin aer cu o regularitate aproape matematică. Drept, ţinând cu o mână sigură frâul, monsieur Guy zâmbea mândru de măiestria lui.
Moi aplauze îl răsplătiră pe călăreţ.
Deodată, aplecându-se peste coama armăsarului, îi şopti ceva la ureche. Animalul îşi întinse botul şi ridicându-se pe picioarele dinapoi făcu o săritură lungă în aer şi o porni într-un galop nebunesc, zvârlind în jur nenumăraţi stropi de noroi. Fără să încetinească o clipă galopul, se apropie vertiginos de obstacolul înalt aflat în partea opusă tribunei şi cu muşchii încordaţi, cal şi călăreţ, formând parcă un singur trup se avântară deasupra lui. Picioarele fine şi lungi ale splendidului animal trecură cu uşurinţă peste obstacol, fără să-l atingă. Apoi, îndreptându-se cu aceeaşi viteză către tribună, Guy îşi opri brusc calul şi sărind jos din şa înlemni lângă botul frumosului animal, aşteptând ca membrii comisiei să se arate mulţumiţi de demonstraţia sa.
Într-adevăr aplauzele şi ovaţiile nu întârziară:
- Bravo... Magnific... Extraordinar...
O doamnă corpolentă, cu o uriaşă pălărie împodobită cu pene de struţ, făcea nenumărate bezele către tânărul şi îndemânatecul călăreţ, trimiţându-i nenumărate sărutări. Era soţia ministrului marinei, mama fericitului Guy. Această doamnă avea să-mi facă un mare serviciu, de care voi pomeni însă mai târziu.
Când veni şi rândul meu, spre stupoarea mea şi a lui Eisler rândaşii aduseră cu mare greutate de la grajduri o iapă tânără, neagră ca tăciunele, care arata o puternică stare de iritaţie. Sălbatică, ea dădea din copite, sforăia, muşca zăbala, abia putând fi ţinută locului.
Cu ea trebuia să-mi fac demonstraţia de călărie. Să încaleci un animal neîmbrânzit care nu mai fusese călărit niciodată — veselă perspectivă! Tremurând toată, cuprinsă parcă de friguri, iapa căuta să-şi zvârle din spate şaua. Era de aşteptat că va suporta cu atât mai puţin un călăreţ în spinare. Din câteva salturi, cel care ar fi îndrăznit să i se urce în şa ar fi fost proiectat în aer cu mare viteză şi ar fi căzut nu tocmai pe moale.
- Sper să renunţi la concurs, îmi şopti Eisler înspăimântat.
- Ba nu! sună laconic răspunsul meu.
Din tribună, Rosechamp îmi făcu semn cu mâna înmănuşată să încalec.
Mă apropiai de iapa nărăvaşă, care îşi umpluse zăbala de spume şi cerui rândaşilor să-mi întindă frâul şi s-o ia repede din loc. Abia simţii pielea subţire dar trainică a frâulul în mână, că făcându-mi vânt sării în scări şi îmi înfipsei ambele mâini în coama lungă şi mătăsoasă a neîmblânzitului animal.
Simţindu-mă în spate, iapa înnebunită zvârli fulgerător copitele dindărăt în aer ca să mă dea peste cap. Dar strângând vârtos coapsele, am izbutit să mă ţin în şa. Iapa mai încercă de două ori aceeaşi mişcare dar văzând că nu izbuteşte să mă arunce jos, începu să facă sărituri neregulate, să se aplece în lături, să dea din copite, doar, doar se va putea descotorosi de prezenţa mea nedorită. Din pricina atâtor zguduituri simţii un gol cumplit în stomac şi mi se făcu teamă că-mi va veni rău. Tâmplele mi se zbăteau, urechile îmi ţiuiau, muşchii coapselor mă dureau îngrozitor şi, ameţit cum eram, aproape că nu mai vedeam nimic înaintea mea. Hipodrom, tribune, comisie se învârteau într-un cerc nebunesc în jurul meu.
Dacă numai o clipă aş fi slăbit strânsoarea degetelor înfipte în coama animalului, eram pierdut!
Dar chiar în clipa când simţii că nu mai pot lupta şi eram gata să mă las în voia soartei, avui deodată senzaţia că mişcările iepei se domolesc. În bătălia ce se încinsese între mine şi ea, învingător ieşisem eu.
De acum avea să facă tot ce voi dori eu. Conştiinţa izbânzii îmi redobândi toate puterile.
Mi-am şters grăbit sudoarea de pe frunte cu mâneca hainei şi, înfigându-mi pintenii în coapsele sensibile ale iepei o îndemnai la galop. Avui numai timpul să-l aud pe Eisler strigând:
- Bravo Spineanu, parc-ai fi un indian!
Probabil că onorabilii membri ai comisiei nu observară grozava mea asemănare cu pieile roşii, pentru că niciunul nu binevoi să-mi arunce nici cel mai inofensiv cuvânt de încurajare. Lupta mea cu iapa nărăvaşă îi lăsase complet nesimţitori.
Fără să mă simt deloc rănit în amorul meu propriu, mă pregăteam de cea de a doua încercare — săritura peste obstacol.
Dar îmblânzită, suportându-şi cu resemnare călăreţul din şa, iapa dovedi în schimb că-şi pierduse curajul. Ajunsă lângă obstacol, deşi îi sângerasem coapsele, ca s-o oblig să sară, se opri brusc si încercă să se întoarcă din drum. Am lăsat-o în voie câţiva paşi., apoi o mânai din nou către obstacol. Eram sigur că de astă dată va sări. Eroare! Urmaşa lui Ducipal, celebrul tovarăş al tuturor peripeţiilor lui Alexandru cel Mare, se dovedi mai încăpăţânată decât însuşi catârul lui Sancho Panza. Exact în acelaşi loc unde se oprise prima dată stopă şi acum.
Simţeam că-mi ies din sărite. M-am aplecat peste coarnă şi am mângâiat-o pe gâtul lung, asudat, i-am şters botul plin de spumă şi i-am dat să mănânce câteva bucăţi de zahăr pe care le aveam în buzunar, apoi ne-am îndepărtat cam o sută de metri de obstacol.
De aci am pornit iar în galop către gardul de frunziş mărginit cu apă.
Ajuns lângă obstacol, am simţit că iapa are de gând să se oprească. Dar de rândul acesta pintenii şi cravaşa acţionară fără milă.
Nechezând cu desperare, animalul făcu un salt lung, mai puţin elegant desigur decât calul antrenat pe care-l călărise fiul ministrului, dar trecu pe deasupra obstacolului fără să clatine măcar o frunză.
Speriată ea însăşi de propria ei îndrăzneală, iapa mai galopă câţiva zeci de metri după care, blîndă supusă, obosită şi asudată o porni în trap către tribună.
Eisler fu singurul care aplaudă când ajunsei în dreptul comisiei şi a candidaţilor. Ceilalţi mă priviră reci, aproape duşmănoşi.
Rosechamp mi se adresă cu o voce tărăgănată, plictisită.
- Vreau să-ţi atrag atenţia că ai încercat de două ori să sari peste obstacol şi n-ai izbutit.
- Am avut un cal neîmblânzit, domnule maior. N-a mai fost călărit niciodată. Armăsarul domnului Guy de Goedzack are înalta şcoală de dresură şi se vede cât colo că domnul Goedzack l-a mai călărit de multe ori. Ba cred că nu mă înşel atunci când afirm că este chiar proprietatea dumnealui.
- Asta nu e treaba dumitale, domnule Spineanu, sări unul din profesori, un om grăsuliu, cu obrajii roşii şi cu o scăfârlie mai pleşuvă decât o bilă de biliard. Cum îţi permiţi să ponegreşti pe unul din colegii dumitale. Ţi s-au oferit şanse egale, deşi dumneata eşti un străin.
Rosechamp adăugă:
- Dacă-ţi permiţi încă o singură obrăznicie de acest fel, vei fi exclus din examen !
Începu şi proba de tir.
Guy de Goezdack se dovedi nu numai un călăreţ desăvârşit, dar şi un ochitor perfect. Atât la pistol cât şi la arma de vânătoare dobândi un număr maxim de puncte.
Turbam! Nu mai aveam nici o speranţă să câştig concursul. Deodată, văzându-l pe Rosechamp stând cam la o sută de paşi depărtare de mine şi aprinzându-şi o ţigară, îmi veni în minte o idee năstruşnică. Am ridicat pistolul şi ochind repede, îi smulsei, cu un glonte, trei sferturi din ţigară.
Unul din profesorii care se găseau în apropierea lui se îngălbeni şi fu cât pe aci să cadă jos leşinat. M-am aşteptat ca Rosechamp să sară cel puţin speriat înapoi. Dar maiorul, departe ele a se arăta înspăimântat, la fel ele nepăsător şi de plictisit ca de obicei, îşi scoase cu două degete îngălbenite de tutun mucul sfirtecat dintre buze, îl privi câteva clipe cu atenţie şi apoi veni la mine.
Atunci i-am văzut pentru prima oară ochii. Deschisese în sfârşit pleoapele în întregime şi, fulgerându-mă cu privirea, îmi spuse printre dinţi.
Îmi plac bunii ochitori, dar nu-i pot suferi pe cei prea îndrăzneţi.
A doua zi, la Societatea de geografie se afişară rezultatele concursului. Un singur nume figura pe hârtia albă prinsă în două pioneze: Guy de Goedzack.
M-am întors acasă abătut şi m-am trântit în pat îmbrăcat. Mă simţeam rupt de oboseală. Toate idealurile mele de explorator se spulberaseră.
Nu ştiu cât timp am dormit. Dar dacă ar fi să-l cred pe Eisler am sforăit cam două zile şi o noapte.
Tocmai visam că plutesc într-o pirogă pe fluviul Congo. Deodată mica mea ambarcaţiune se împotmoli într-o insuliţă. Lăsând lucrurile în barcă, am coborât pe pământ. Dar „pământul" se dovedi cam ciudat. Pe neaşteptate începu să se mişte, se ridică si o luă din loc clătinându-se. Nimerisem pe spinarea unui hipopotam. Când zgâlţâiturile deveniseră tot mai puternice şi se însoţiră de răgetele monstrului mă trezii.
Eisler stătea aplecat asupra mea şi mă zgâlţâia de zor scoţând strigăte sălbatice pe care eu le luasem drept răgetele hipopotamului:
- Ce faci domnule? Dormi? Şi Societatea de geografie te caută în tot oraşul! zbieră colegul meu.
- Dar ce treabă are cu mine?
- Cum ce treabă? Auzi vorbă! Peste două zile pleci cu Rosechamp în Africa, să cauţi meteoritul de aur.
- Fii serios domnule, nu-mi arde de glumă! Mai bine lasă-mă să dorm.
Şi întorcându-i spatele încercai să-mi continui visul cu hipopotamul transformat în insulă. Dar Eisler nu mă lăsă. Mă răsuci din nou cu faţa la el şi strigă:
- Nu glumesc deloc! Îmbracă-te iute şi prezintă-te la Societate. Lui Guy de Goedzack i-au interzis părinţii să plece. Excelenţa sa ministrul marinei şi mai ales soţia sa, deşi încântaţi că odrasla lor a izbutit la examen şi că e un călăreţ atât de desăvârşit, n-au nicio poftă să-l lase să fie păpat de vreun crocodil neobrăzat care habar nu are de bunele maniere, de respect şi de ierarhie. Aşa că cel ales să participe la expediţie eşti tu.
Am sărit din pat, mi-am turnat o cană de apă rece în cap şi apucându-l pe Eisler de reverele hainei i-am poruncit:
- Mai spune-mi o dată! Dar mai rar şi mai limpede
Eisler îmi re petă totul de la început. Cum fusesem căutat de la Societate, cum aflase de la un amic al lui Guy de Goedzack că părinţii lui îi interziseseră să plece în Africa. Pe măsură ce-l ascultam, urcam în al nouălea cer...
Îmbrăcându-mă la iuţeală, ne duserăm amândoi la Societate unde spusele bunului meu coleg fură confirmate întocmai. Devenisem cel de al patrulea membru al expediţiei Alfred Rosechamp.
Seara, în timp ce de la fereastra mea se zăreau sclipind până departe luminile vechiului oraş belgian, am luat o foaie de hârtie ca să-i scriu tatălui meu. Nu-i mai trimisesem de mult câteva rânduri.
Am scris până noaptea târziu.
Când după câţiva ani m-am întors în patrie, am găsit printre hârtiile tatălui meu şi scrisoarea trimisă de mine.
Profesorul se ridică din fotoliu şi deschizând unul din sertarele biroului său, răscoli printre hârtii şi-mi întinse în sfârşit o scrisoare îngălbenită de vreme.
Dragă tată,
Se împlinesc curând trei ani de când nu ne-am văzut. Am un simţământ de vinovăţie pentru că nu am ascultat de chemările tale şi în nicio vacanţă nu m-am reîntors în ţară Mi-e foarte dor de tine, dar ce să fac? Am moştenit firea ta. Mă mână dorinţa de a cunoaşte, de a vedea cât mai mult. Dorinţa asta mă arde, nu-mi dă linişte, mă face uneori uşuratic şi nestatornic. Simt în mine puteri nebănuite; câteodată cred că aş putea într-adevăr să dezleg toate tainele naturii, să cunosc tot ce a adunat ştiinţa omenească şi chiar mai mult decât atât.
Acum plec în Africa să caut un meteorit de aur care poate nici nu există
Cei mai mulţi dintre cei care au mai încercat să-l găsească au fost mânaţi de dorul de îmbogăţire. Nu ştiu de ce, dar nici nu mă gândesc la un astfel de scop, deşi, slavă domnului, nu sunt bogat.
Pe mine mă mână în Africa acea dorinţă tulburătoare de care-ţi vorbeam. Vreau să lămuresc
misterul meteoritului, să colind pământuri necunoscute, să văd munţi, ape şi păduri nevăzute de nimeni. Să întocmesc hărţi, să cercetez fauna, să-mi bucur privirile cu coloritul florei sălbatice a ecuatorului, să îmbogăţesc ştiinţa cu noi descoperiri. Atâtea taine nedezlegate mă aşteaptă şi mă cheamă în desişul junglei seculare, unde vreau să fac să răsune pasul omului biruitor, care nu se teme nici de gheţurile polilor, nici de hăţişurile pădurilor virgine, ci pătrunde curajos pretutindeni pe glob, unde hărţile mai indică petele albe ale necunoscutului.
Şi mai e ceva! Sunt mândru că din atâţia belgieni a fost ales să participe la expediţie un român (ce e drept m-au ales cu oarecare întârziere, dar nu face nimic). Ştiu că ecuatorul e departe de patrie, dar şi acolo, în pădurile virgine din Congo, o să mă simt din tot sufletul român şi o să fiu mândru că un om din neamul meu pătrunde pentru prima oară pe aceste meleaguri neumblate şi că el nu vine nici ca să se îmbogăţească, nici ca să-i robească pe indigeni; că numai dragostea de ştiinţă l-a adus in inima Africii tainice.
Şi acum închei. Trebuie să mă pregătesc de plecare.
Te sărută pe amândoi obrajii,
Ion
(Octavian Sava. Apărută în 1955 în colecția „Povestiri Științifico-Fantastice”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu