Meteoritul de aur (1)

PROFESORUL DE GEOGRAFIE

Nu prea înalt, cu un păr bogat, alb strălucitor, contrastând cu pielea arămie a feţei, profesorul meu îşi dezminţea vârsta prin mişcările sale suple şi neobişnuit de vii. Avea un cap frumos, cu trăsături regulate, sculptate parcă în piatră de un meşter iscusit. Gâtul său puternic şi musculos nu suporta niciodată strânsoarea gulerului, purtat întotdeauna desfăcut. Ochii, de o culoare nedefinită între căprui şi verde, îi erau luminaţi adesea de o scânteie vioaie de ironii care îl întinerea şi mai mult. Într-un cuvânt, nimic nu te făcea să-i dai cei 67 de ani pe care îi avea în realitate.

Studentele anului III erau în bloc îndrăgostite de el, spre nefericirea noastră, a colegilor lor mai tineri dar mai puţin interesanţi.

      De fapt şi noi studenţii îl admiram mult. Ne plăcea felul colorat, viu, captivant în care îşi preda lecţiile. Imaginile pe care le folosea erau totdeauna pline de poezie. La cursul lui căpătăm nostalgia ţărmurilor îndepărtate şi necunoscute. Străbăteam emoţionaţi misterioasele păduri neumblate, mările înspumate de furtuni, tăcerea deşerturilor fără margini. Auzeam vuietul marilor oraşe industriale, respiraţia regulată şi rapidă a trenurilor care gonesc neobosite de-a lungul şi de-a latul planetei.

Coboram, alături de minerii obosiţi şi palizi, în adâncul tainic al minelor şi urcam în birourile somptuoase ale marilor trusturi imperialiste, unde asistam indignaţi cum, în jocul ameţitor al dividendelor, se instalează sau se răstoarnă guverne, se stabilesc bugete de război şi se încearcă a se hotărî destinele continentelor.

In însuşi felul cum ne îmbrăcam căutam să-l imităm pe profesor. Niciunul dintre studenţi nu mai purta cravată şi chiar iarna pe gerul cel mai cumplit umblam cu gulerele larg desfăcute.

Despre Ion Spineanu circulau o mulţime de legende.

-A umblat prin toată lumea! spuneau unii. In casă are o mulţime de trofee de animale exotice. El cu mâna lui le-a împuşcat, adăugau alţii.

Se întâmpla, la curs, atunci când profesorul descria vreun colţ îndepărtat al lumii, câte o studentă mai îndrăzneaţă să se ridice în picioare şi să întrebe cu glasul puţin tremurat:

-Aţi fost chiar dumneavoastră acolo, tovarăşe profesor?

Spineanu zâmbea aproape vizibil şi răspundea pe un ton uşor caustic.

-Asta n-are nici o legătură cu lecţia noastră! După ce veţi învăţa tot ce v-am predat o să-mi cereţi şi amănunte suplimentare.

Studenta se roşea până în albul ochilor, se aşeza trântind banca şi îşi punea în gând să nu-l mai iubească pe omul acesta atât de urâcios şi îngâmfat.

Mă simţeam bucuros că-l înţeleg. În austeritatea cu care vorbea despre el însuşi, eu nu vedeam dispreţ faţă de studenţi, ci un semn al modestiei. Şi pentru asta mi-era drag.

Îndată după examenul de stat, am avut surpriza să fiu numit asistent la catedra profesorului Spineanu. De bucurie, nici nu-mi venea să cred. Mai târziu am aflat că el însuşi mă ceruse şi m-am simţit foarte mândru de această dovadă de încredere.

Când m-am prezentat emoţionat la cabinetul său de lucru ca să-i mulţumesc, profesorul mă primi foarte vesel:

-   Acum îţi vine uşor să-mi mulţumeşti! Să vedem dacă n-o să-ţi pară rău atunci când o să te pun să stai câte o noapte întreagă şi să desenezi hărţi.

-     Vă stau la dispoziţie! făcui eu zâmbind.

-     Foarte bine! Atunci să începem chiar din clipa asta. Ars Ionga, vita brevis — spunea Hipocrat. Arta e lungă, viaţa e scurtă.

-Vă făgăduiesc că alături de dumneavoastră o să-mi însuşesc „de omni re scibili, et quibusdam aliis".

Spineanu mă privi mirat:

-     Cunoşti latina? Întrebă el.

-     Oarecum. Din liceu.

-     Curios! În liceu se învăţa latina 5 ani ca s-o uiţi a doua zi după bacalaureat. Eu am învăţat-o abia după ce am terminat universitatea. E un exerciţiu mintal foarte interesant şi folositor. Îţi propun însă să nu mai folosim niciodată citate latineşti. E o treabă de snobi! Când sunt inteligente merită să le traducem în româneşte, iar când nu sunt, nu merită să le rostim nici în limba lor de baştină.

-     Şi acum, spuse el, să trecem la treabă! Vei fi deci unul din asistenţii mei.

Chiar din ziua aceea îmi dădu de făcut zeci de treburi: hărţi de consultat, cursuri şi comunicări de pregătit, scheme de desenat. Rămâneam de obicei peste orele obişnuite ale programului, dar aveam bucuria că el se afla mereu lângă mine. Se apleca peste umărul meu şi privea încruntat ceea ce făceam. Când era mulţumit nu-mi spunea nimic, tăcea şi pe buze îi înflorea surâsul lui abia vizibil.

Dacă nu-i plăcea începea să strige de se cutremurau geamurile.

Omul care la cursuri şi seminarii părea cel mai calm din lume, în intimitate se dovedea mai teribil decât un vulcan în erupţie.

În primul moment, aţâţat de tăcerea mea, căci nu-i răspundeam niciodată, i se umflau vinele gâtului iar vocea îi devenea tunătoare:

-   Nu răspunzi! Nu te învredniceşti măcar să-ţi recunoşti greşeala!

După câteva minute însă vulcanul se potolea iar din flăcările, scânteile şi lava erupţiei nu mai rămânea decât fumul subţire al ţigaretei pe care şi-o aprindea calm ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Complet îmblânzit, începea să-mi explice pe îndelete de ce credea el că greşisem şi ce trebuia să îndrept.

Încet, încet, s-a obişnuit cu mine. Striga tot mai rar iar câteodată, ca din întâmplare, îmi spunea;

-     Dumneata ai stofă de savant! Numai vezi să nu se mototolească prea rapid!

După un an de zile mi se părea că lucrez de când lumea cu profesorul Spineanu. Ajunsesem să ne înţelegem din ochi, fără să ne spunem un cuvânt. Despre trecutul său însă nu-mi vorbise niciodată. Nu-mi spusese nici pe unde călătorise, nici ce ţări văzuse. Acest subiect părea că-l îngropase, pentru totdeauna, undeva într-un colţ ascuns al amintirilor pe care nu mai voia să le aducă niciodată la lumină.

Într-o seară de toamnă timpurie se pornise o ploaie cu stropi mici şi deşi. Un frig pătrunzător prevestea o iarnă lungă şi grea. Cum venisem de dimineaţă subţire îmbrăcat, am rămas la facultate să aştept oprirea ploii.

Nici Spineanu nu plecase. Auzindu-mi paşii pe coridor deschise uşa cabinetului său şi mă chemă înăuntru. Arăta foarte obosit. Ochii roşii de nesomn i se înfundaseră în orbite. Mâinile îi tremurau.

Se trânti gemând într-un fotoliu.

-     Am îmbătrânit, murmură el înăbuşit.

-     Dumneavoastră? Suntei mai tânăr decât mulţi oameni la 20 de ani. Poate vă simţiţi prost din cauza vremii astea păcătoase. Poate reumatismul...

-    Nu, nu, mă întrerupse el. Eu n-am reumatism. Îmbătrânesc. O să sfârşesc curând.

-    Goniţi presimţirile astea negre! protestai eu. Nu-şi au niciun rost.

-    Nu, crede-mă! Îmi cunosc bine trupul! Ştiu exact câte parale face. Eu nu sunt dintre cei care se prăbuşesc cu încetul. La mine, e de-ajuns o dată să scârţâie ceva ca să se ştie că mi se apropie sorocul. De altfel sunt pregătit. Îmi pare doar rău că n-o să mai pot munci. Şi sunt încă atâtea de făcut!

Înfăţişarea lui posomorâtă mă sperie. Ochii lui, atât de luminoşi de obicei, erau acum trişti. Citeam în ei un chin fără margini. Încercai să-l încurajez.

-    Dar veţi munci încă mulţi ani! Cu vigoarea dumneavoastră, cu vioiciunea de care daţi dovadă, este cu neputinţă să mă convingeţi că aţi îmbătrânit. Un om ca dumneavoastră nu îmbătrâneşte niciodată.

-    Iartă-mă, dar nu sunt o excepţie, încercă Spineanu să glumească. Nu contrazic cu nimic dialectica naturii. Îmbătrânirea mea e cât se poate de normală.

Începu să zâmbească. Zâmbetul era cel obişnuit. Dar acum părea îndurerat, chinuit. Pielea arămie a obrazului se încreţise parcă dintr-o dată şi îşi pierduse luciul.

-   Îmi pare mai ales rău de prima mea lucrare începută încă în anii studenţiei. Nu mi-au fost de ajuns cei 67 de ani ai vieţii ca s-o pot duce la bun sfârşit. Păcat! N-aş fi vrut să închid ochii înainte de a-i fi lămurit toate tainele. Am început-o cu 40 de ani în urmă. Eram foarte tânăr pe atunci. Iată, acum sunt bătrân şi mai am încă atâtea probleme de lămurit în legătură cu ea.

Profesorul îşi şterse cu batista fruntea îmbrobonată de sudoare şi apoi continuă.

-   Eşti asistentul meu cel mai apropiat. După moartea mea vei pune ordine în hârtiile pe care le voi lăsa. Ţi-aş fi recunoscător dacă o să duci dumneata mai departe cercetările mele asupra meteoritului de aur.

-   Dar nu ştiu nimic despre un astfel de meteorit, bolborosii eu.

-   Ai să afli chiar în noaptea asta. E o poveste lungă şi destul de încâlcită. Dacă nu eşti prea obosit ca să asculţi, o pot începe chiar acum.

-   Sunt nerăbdător să vă ascult! i-am răspuns eu. Cât despre oboseală, mi-a trecut, fiţi sigur.

Profesorul se ghemui mai adânc în fotoliul său. Îmi ceru o hartă veche a Africii care se afla pe biroul său, o netezi pe genunchi şi arătându-mi un punct din apropierea ecuatorului, mă întrebă;

-     Ai auzit vreodată de pustiul Bisstung?

Am stat o clipă pe gânduri şi apoi am răspuns sigur pe mine:

-  Da, e un pustiu ciudat din Congo belgian.

-  De ce ţi se pare ciudat? Nu e un pustiu ca oricare altul?

-    Nu! Nu cunosc niciun alt pustiu în regiunea ecuatorială. Deşerturile nu fac bună tovărăşie cu vânturile alizee, şi nici cu ploile cotidiene.

-    Da, ai dreptate, murmură profesorul. Nu mai există nicăieri pe glob un loc ca Bisstung. In jurul acestui pustiu misterios se întinde, fără margini, jungla nestrăbătută, păduri neatinse, o lume care freamătă de viaţă. Animale mari şi mici mişună, se zbat, se luptă, se urmăresc prin tufişuri; copacii seculari îşi desfăşoară mândri şi nesupuşi coroanele gigantice ca nişte cupole de catedrală: lianele urcă mlădioase până aproape de cer şi la numai câţiva paşi de această lume agitată, clocotitoare, moartea şi-a întins aripa peste sute de kilometri pătraţi. De ce? Cum? Nimeni n-a putut răspunde!

-    Poate un vulcan? O erupţie puternică a acoperit totul! Cu lavă, încercai eu să găsesc o explicaţie.

Profesorul mă privi în tăcere. Clătină din cap şi răspunse:

-    Nu, lanţul munţilor vulcanici se întinde mult mai la vest.

-     Şi atunci care poate fi cauza? întrebai eu.

-     Dacă aş putea fi sigur că ipoteza mea e justă, spuse profesorul cu un zâmbet trist, atunci chiar că aş muri liniştit. Acum 40 de ani, când am fost în Africa ecuatorială, pustiul Bisstung nu exista. In locul lui se întindea jungla. Dar o junglă neobişnuită cum nu mai întâlnisem nicăieri şi cum probabil nimeni nu va mai vedea vreodată. Această junglă a pierit într-o singură noapte, deşi n-a avut loc nicio erupţie vulcanică, niciun cutremur, nicio surpare de teren.

-    Miracole nu există, exclamai eu. Cum se poate să dispară o junglă într-o singură noapte?

Cu ochii aţintiţi afară pe fereastră căutând parcă să revadă, acolo în întuneric, nişte întâmplări petrecute cu mulţi ani în urmă, profesorul spuse rar ca şi cum şi-ar fi măsurat fiecare cuvânt.

-    Am asistat la naşterea pustiului Bisstung. O naştere înconjurată de nelămurite semne de întrebare, o naştere dramatică care a lăsat timp îndelungat o rană nevindecată pe trupul verde al junglei ecuatoriale. Multe vieţi s-au curmat atunci, multe patimi fierbinţi au fost potolite o dată pentru totdeauna în sfâşietoarea tragedie care a avut drept decor pădurile din inima Africii. Din câţi martori au fost acolo, în vremea aceea, eu sunt singurul care i-am pătruns întrucâtva taina cumplită. 40 de ani de frământări, de muncă necurmată, de căutări, de speranţă şi de deznădejde au fost preţul cu care am plătit smulgerea tainei. În noaptea asta îţi voi împărtăşi şi ţie tot ceea ce am aflat. Sunt singurul om de pe lume care cunoaşte o parte din secretul meteoritului de aur. În noaptea asta tu vei deveni al doilea...

(Octavian Sava. Apărută în 1955 în colecția „Povestiri Științifico-Fantastice”)
P2