Solaris (4)

OASPEŢII

Am împăturit în grabă şi am ascuns în buzunar însemnările lui Gibarian. M-am apropiat încet de dulap şi am privit înăuntru ― scafandrele şi îmbrăcămintea zăceau îngrămădite într-un colţ, dând impresia trupului unui om. De sub un morman de hârtii împrăştiate pe duşumea se zărea marginea unui plic. L-am ridicat. Îmi era adresat. Pe când rupeam plicul, am simţit că mi se pune un nod în gât, şi mi-a trebuit un efort de voinţă ca să mă decid să despăturez foaia. Cu scrisul său regulat, extrem de mărunt, dar citeţ, Gibarian notase:

Ann. Solar. Vol. I. Vezi şi Anexa: Vol. Separat al lui Messenger în probl. F.; "Micul Apocrif al lui Ravintzer”. Asta era totul, nici un cuvânt în plus. Scrisul părea să fi fost aşternut în grabă. Să însemne aceste cuvinte vreo comunicare importantă? Când au fost scrise? M-am gândit că trebuie să mă duc cât mai repede la bibliotecă. Cunoşteam acea anexă la primul anuar solaristic, adică ştiam de existenţa ei, dar n-o răsfoisem niciodată, pentru că nu prezenta decât o valoare istorică. În schimb, despre numitul Ravintzer sau despre Micul său Apocrif n-auzisem nicicând.

Ce era de făcut?

Întârziasem mai bine de un sfert de oră. De la uşă am mai aruncat o privire întregii încăperi. Abia acum am observat patul fixat vertical de-a lungul peretelui, deoarece îl acoperea o mare hartă desfăşurată a lui Solaris. Îndărătul hărţii atârna ceva. Era un magnetofon portativ. Am scos aparatul din tocul său, pe care l-am agăţat în cuiul pe care stătuse, iar magnetofonul l-am vârât în buzunar. Am aruncat o privire pe contor: banda era înregistrată aproape în întregime.

Din nou m-am oprit o clipă în dreptul uşii, având ochii închişi şi ascultând cu mare încordare liniştea ce domnea în afara încăperii. Nimic. Am deschis uşa. Coridorul îmi părea un tunel sumbru. Abia acum mi-am lepădat ochelarii negri şi am văzut luminile slabe de pe tavan. Am închis uşa şi m-am îndepărtat spre stânga, către postul de radio.

M-am apropiat de rotonda de la care porneau coridoare ca spiţele unei roţi; trecând de un gang lateral şi îngust, ce ducea probabil la baie, am întrezărit un trup corpolent care se confunda cu semiîntunericul.

M-am oprit înmărmurit. Din adâncul acelui culoar lateral păşea cu un mers încet şi legănat o uriaşă negresă. Am remarcat strălucirea ochilor ei şi aproape imediat i-am auzit călcătura moale a tălpilor desculţe. Nu purta decât un fel de fustă gălbuie, parcă împletită din paie; sânii uriaşi ai acelei femei atârnau, iar umerii ei negri aveau mărimea şoldurilor unui om normal; a trecut pe lângă mine la o distanţă de un metru fără să-mi fi aruncat nici o privire şi a dispărut, legănându-şi soldurile, asemănătoare sculpturilor steatopigice din epoca neolitică, pe care le poţi vedea în muzeele de antropologie. Acolo unde coridorul cotea, negresa s-a întors spre uşa cabinei lui Gibarian şi a dispărut înăuntru. În timp ce deschisese uşa, femeia s-a conturat o clipă pe fondul puternicei lumini ce ardea în cameră. Uşa s-a închis încet şi am rămas singur. Am apucat cu mâna dreaptă pumnul mâinii stângi şi l-am strâns de mi-au pârâit oasele. Priveam buimac în preajmă. Ce s-a întâmplat? Ce erau toate astea? Brusc, de parcă cineva m-ar fi izbit, mi-am adus aminte de faptul că Snaut mă prevenise. Dar ce însemnau toate astea? Cine era acea afrodită grotescă? De unde apăruse? Am făcut un pas, doar un singur pas în direcţia cabinei lui Gibarian, dar am înţepenit locului. Ştiam prea bine că n-am să intru acolo. Cu nările dilatate, respiram din greu. Ceva nu era în ordine, ceva nu se potrivea... Ah, da. Aşteptasem în mod reflex mirosul izbitor al transpiraţiei ei, dar în momentul în care negresa trecuse la un pas de mine n-am simţit nimic.

Nu ştiu câtă vreme am stat aşa, sprijinit de metalul rece al peretelui. Staţia era stăpânită de linişte şi singurul zgomot perceptibil era vuietul îndepărtat şi monoton al compresoarelor de aer condiţionat.

Mi-am dat uşor cu palma peste obraz şi m-am îndreptat lent spre postul de radio. Când am apăsat pe clanţă, am auzit o voce ascuţită:

― Cine-i acolo?

― Eu sunt, Kelvin.

Snaut şedea în faţa mesei între o grămadă de cutii de aluminiu şi pupitrul aparatului de emisie şi mânca direct dintr-o cutie de conserve un concentrat de carne. Nu ştiu din ce motiv şi-a ales drept locuinţă sala postului de radio. Stăteam împietrit în pragul uşii, privind la maxilarele lui, ce mestecau ritmic, şi deodată mi-am dat seama cât sunt de flămând. M-am apropiat de un raft, am ales dintr-o grămada de farfurii pe cea mai puţin prăfuită şi m-am aşezat faţă-n faţă cu el. Am mâncat câtăva vreme în tăcere, apoi Snaut s-a sculat, a scos din dulapul din perete un termos şi a turnat câte un pahar de bulion  fierbinte. Aşezând termosul pe duşumea, fiindcă pe masă nu mai era loc, m-a întrebat:

― L-ai văzut pe Sartorius?

― Nu. Unde e?

― Sus.

Sus era laboratorul. Am mâncat tăcut mai departe, până când am golit cutia de conserve. În cabina postului de radio se instaurase noaptea. Fereastra era închisă ermetic din exterior, iar sub tavan ardeau patru tuburi luminiscente. Reflexul lor juca pe plasticul ce învelea emiţătorul radioului. Pielea întinsă de pe pomeţii lui Snaut era înţesată de vinişoare roşii. Purta pe el un sveter negru, larg şi ros pe alocuri.

― Ţi-e rău? a întrebat.

― Nu. De ce-ar trebui să-mi fie?

― Eşti leoarcă de sudoare.

Mi-am şters fruntea cu dosul palmei. Într-adevăr, transpiraţia şiroia pe mine; era probabil o reacţie după şocul prin care trecusem. Mă privea cercetător. Oare trebuia să-i spun? Voiam ca el însuşi să-mi acorde mai multă încredere. Cine cu cine se juca aici şi care erau regulile jocului?

― E cald, am rostit. Credeam că instalaţia voastră de aer condiţionat funcţionează mai bine.

― După vreo oră, temperatura se va echilibra. Eşti însă sigur că este numai din cauza căldurii? m-a iscodit, aţintindu-şi asupră-mi privirile. Mestecam conştiincios, ca şi cum nu l-aş fi remarcat.

― Ce intenţionezi să faci? m-a întrebat, în sfârşit, când am terminat să mâncăm. A azvârlit vesela şi cutiile goale în chiuveta de lângă perete şi s-a întors în fotoliul său.

― Mă voi adapta vouă, am răspuns flegmatic. Doar aveţi un plan de cercetări. Vreun nou excitant, raze Roentgen, s-ar părea, sau ceva asemănător, nu-i aşa?

― Roentgen? şi-a ridicat el sprâncenele. Unde-ai mai auzit de toate astea?

― Nu ţin minte. Mi-a spus cineva. Poate că pe "Prometeu". Dar ce? Aţi şi aplicat razele?

― Nu cunosc amănunte. A fost ideea lui Gibarian. Acţiunea a iniţiat-o împreună cu Sartorius. Dar cum de-ai putut afla?

Am ridicat din umeri.

― Nu cunoşti amănuntele? Doar trebuia să fii de faţă, fiind vorba de domeniul tău..., m-am oprit fără să-mi termin fraza. Tăcea. Zumzetul instalaţiei de aer comprimat s-a liniştit; temperatura se menţinea acum la un nivel suportabil. În aer se auzea numai un sunet înalt, nesfârşit, ca bâzâitul unei muşte în agonie. Snaut s-a sculat, s-a apropiat de pupitrul de comandă şi a început să manevreze diferite comutatoare fără nici o noimă, deoarece comutatorul principal se afla în poziţie moartă. A moşmondit aşa câtăva vreme şi, tot cu spatele la mine, a rostit:

― Va fi nevoie să completăm formalităţile în legătură cu cele întâmplate... Ştii?

― Da?

S-a întors şi m-a privit cu nişte ochi ce exprimau o furie vecină cu turbarea. Nu pot spune că intenţionat încercam să-l scot din sărite cu laconismul meu, dar, neînţelegând nimic din jocul ce se desfăşura aici, preferam să fiu rezervat. Mărul lui Adam, extrem de proeminent, îi juca în sus şi-n jos peste gulerul sveterului.

― Ai fost la Gibarian, spuse deodată. Nu era o întrebare. Am ridicat sprâncenele şi-l priveam liniştit în faţă. Ai fost în camera lui, a repetat.

― Am schiţat un gest vag cu capul, ca şi cum aş fi spus: "Să zicem". Voiam ca el să vorbească mai departe.

― Cine era acolo? a întrebat.

Ştia despre ea!!!

― Nimeni. Dar cine putea fi acolo? l-am întrebat.

― De aceea nu mi-ai dat drumul?

Am zâmbit:

― Mă speriasem. După avertismentul tău, când am văzut clanţa mişcându-se, am reţinut-o în mod reflex. De ce nu mi-ai spus că eşti tu? Te-as fi lăsat să intri.

― Credeam că e Sartorius, a spus nesigur.

― Şi ce-are a face?

― Ce crezi despre... despre ce s-a-ntâmplat acolo? s-a eschivat el cu o întrebare.

Am şovăit:

― Trebuie să ştii mai bine decât mine. Unde este el?

― În frigider, mi-a răspuns imediat. L-am transportat acolo numaidecât, de dimineaţă... din pricina căldurii.

― Unde l-ai găsit?

― În dulap.

― În dulap? Nu mai trăia?

― Inima îi mai bătea, dar nu mai respira. Era în agonie.

― Ai încercat să-l salvezi?

― Nu.

― De ce?

Nu ştia ce să-mi răspundă.

― N-am mai reuşit. A murit înainte de a-i putea da vreo asistenţă.

― Stătea în dulap? Intre scafandre?

― Da.

S-a apropiat de un mic birou aflat în colţul camerei şi a luat o coală de hârtie. Mi-a întins-o în față.

― Am încheiat, după cum vezi, un proces-verbal provizoriu, spus. E chiar bine că ai trecut prin cabina lui. Cauza decesului... o injecţie cu o doză mortală de pernostal. Stă scris aici...

Am străbătut cu privirea scurtul text.

― Sinucidere..., am repetat cu voce stinsă. Dar cauza?

― Nelinişte... depresiune sau cum vrei s-o numim. Te pricepi la astea mai bine decât mine.

― Pricep doar ceea ce văd singur, i-am răspuns şi l-am privit de jos în sus, fiindcă stătea aplecat deasupra mea.

― Ce vrei să spui? a întrebat pe un ton liniştit.

― Şi-a injectat pernostal şi s-a ascuns în dulap? Nu-i aşa? Dacă lucrurile au stat astfel, atunci nu-i vorba de nicio depresie sau de vreo nelinişte, ci de o psihoză acută. Paranoia... probabil... i se părea că vede ceva... Vorbeam tot mai încet, privindu-l drept în ochi.

S-a îndepărtat până la pupitrul emiţătorului de radio şi din nou a început jocul cu comutatoarele.

― Aici se află semnătura ta, am rostit după o clipă de tăcere. Dar Sartorius?

― Este în laborator. Ti-am spus doar. Nu se arată: cred că...

― Ce anume?

― Cred că s-a încuiat.

― S-a încuiat? Aaa! S-a încuiat...

― Poate s-a baricadat?

― Poate.

― Snaut..., am spus, în staţie se află cineva.

― Ai văzut?!

Mă privea cu spatele încovoiat.

― Doar m-ai prevenit. Despre cine e vorba?... O halucinaţie?

― Ce ai văzut!?

― Un om. Ce spui?

Tăcea. S-a întors cu faţa spre perete, de parcă n-ar fi vrut să-l privesc. Bătea cu degetele pe reţeaua metalică. I-am privit mâinile: pe încheieturile degetelor nu mai erau urme de sânge. Am avut o revelaţie scurtă, fulgerătoare.

― Acea persoană este reală, am rostit încet, aproape în şoaptă, ca şi cum i-aş fi transmis o taină ce putea fi auzită de altcineva. Ce zici? Poţi s-o... atingi. Poţi s-o răneşti... Când ai văzut-o ultima oară?... Astăzi?

― De unde ştii?!

Nu s-a întors spre mine. A rămas mai departe în faţa peretelui, de care se izbea mereu ca sub şocul cuvintelor mele.

― Imediat înainte de descinderea mea... Nu mult înainte...

S-a chircit ca şi când l-aş fi lovit. Am văzut ochii lui înnebuniţi.

― Tu!!! rosti el gâtuit. Cine eşti tu!?

Făcea impresia că ar vrea să se arunce asupra mea. La aceasta nu mă aşteptasem. Lucrurile luaseră o întorsătură periculoasă. Nu credea că sunt acela drept care mă dădeam? Ce însemna asta? Mă privea cu o spaimă nemărginită. Oare ajunsese la nebunie? Intoxicaţie? Toate păreau posibile. Dar o văzusem pe acea creatură... prin urmare chiar şi eu...

― Cine era? am întrebat. Aceste cuvinte l-au liniştit. M-a scrutat bănuitor câtva timp; nu mă credea încă. Ştiam acum că pornisem pe un drum greşit şi că Snaut nu-mi va spune nimic. S-a aşezat încet în fotoliu şi şi-a cuprins capul în mâini.

― Ceea ce se-ntâmplă aici..., a murmurat. Maligna...

― Cine era? am stăruit eu.

― Dacă nu ştii..., a şoptit.

― Ce-i?

― Nimic.

― Snaut, spusei, suntem suficient de departe de casă. Să jucăm cu cărţile pe faţă. Şi aşa lucrurile sunt prea încâlcite.

― Dar ce vrei?

― Vreau să-mi spui pe cine ai văzut.

― Dar tu...? spuse bănuitor.

― Ne jucăm de-a baba oarba. Iţi voi spune şi-mi vei spune şi tu. Fii liniştit, nu te voi lua drept nebun, fiindcă ştiu...

― Drept nebun! O, Doamne! încerca să râdă. Omule, dar tu nu... chiar nimic nu... Dar asta ar fi însemnat o salvare. Dacă el ar fi crezut măcar o clipă că este vorba de nebunie, n-ar fi făcut-o, ar fi trăit...

― Prin urmare ceea ce ai scris în procesul-verbal despre dereglare este o minciună?

― Evident!

― De ce nu scrii adevărul?

― De ce...? a repetat.

S-a făcut linişte. Din nou orbecăiam în întuneric, nu înţelegeam nimic, deşi un moment mi se păruse că voi reuşi să-l conving şi că vom ataca împreună enigma. De ce, de ce nu voia să vorbească?!

― Unde sunt automatele? am întrebat.

― În magazie. Le-am închis pe toate cu excepţia celor ce servesc aeroportul.

― De ce? Din nou nu mi-a răspuns. Nu-mi spui?

― Nu pot.

În toate astea exista ceva ce nu puteam sesiza. Să mă duc sus, la Sartorius? Deodată mi-am adus aminte de foaia pe care o aveam asupra mea şi acest fapt mi s-a părut ca fiind cel mai important în acea clipă.

― Îţi imaginezi oare posibilitatea continuării muncii în astfel de condiţii? am întrebat.

A dat din umeri ironic.

― Ce însemnătate are?

― Aşa deci! Prin urmare ce intenţionezi să faci?

Tăcea. In liniştea ce ne împresura s-a putut desluşi ecoul îndepărtat al unor paşi desculţi. Printre aparatele nichelate şi acoperite cu plastic, printre dulapurile înalte cu aparatură electronică, utilaj chimic, aparate de precizie, acel mers lipăit suna fie ca sfidarea unui farsor, fie ca scornirea unui nebun. Paşii se apropiau. M-am sculat, observând cu cea mai mare încordare mişcările lui Snaut. Acesta asculta cu ochii întredeschişi, dar nu părea deloc să fie speriat. Prin urmare nu de ea îi era frică??

― De unde s-a ivit? am întrebat. Şi văzând că nu se grăbeşte să-mi răspundă, am continuat: Nu vrei să spui?

― Nu ştiu.

― Bine.

Paşii s-au îndepărtat şi din nou s-a aşternut tăcerea.

― Nu mă crezi? a spus. Îţi dau cuvântul că nu ştiu.

Fără nici o vorbă, am deschis dulapul cu scafandre şi am început să dau la o parte învelişurile lor grele, goale. După cum mă aşteptam, în fund atârnate în cârlige, se aflau pistoale cu gaze, servind la deplasarea în vidul lipsit de gravitaţie. Nu făceau multe parale, dar constituiau totuşi un fel de armă pe care trebuia s-o prefer în locul nici uneia. Am verificat încărcătorul şi mi-am trecut peste umăr cureaua de susţinere. Snaut m-a urmărit cu atenţie. Pe când reglam lungimea curelei, şi-a dezvelit dinţii galbeni într-un zâmbet batjocoritor.

― Succes la vânătoare! mi-a spus.

― Îţi mulţumesc pentru toate, i-am replicat, îndreptându-mă spre uşă.

A sărit de pe fotoliu.

― Kelvin! L-am privit. Nu mai zâmbea. Nu ştiu dacă am văzut vreodată o faţă atât de chinuită. Kelvin, asta nu-i... eu... Într-adevăr, nu pot, a bolborosit. Am mai aşteptat; poate va mai vorbi, dar el îşi mişca doar buzele ca şi cum ar fi încercat să arunce din gură ceva. M-am întors şi am ieşit fără să rostesc nici un cuvânt.
Solaris1

Solaris5