Solaris (7)

„MICUL APOCRIF”

Pielea de pe faţă şi de pe mâini îmi era arsă. Mi-am adus aminte că, pe când căutam narcoticul pentru Harey (acum aş râde de naivitatea mea, dacă aş fi în stare), remarcasem în farmacie şi un borcan cu unguent pentru arsuri. M-am îndreptat deci spre cabina mea. Am deschis uşa şi, în lumina roşie a apusului, am văzut că fotoliul în care stătea înainte Harey se afla cineva. M-a paralizat spaima. Apoi, cuprins de panică, m-am tras înapoi, ca să fug. Toate acestea n-au durat decât o fracţiune de secundă. Insul din fotoliu şi-a ridicat fruntea; era Snaut. Stând picior peste picior, întors cu spatele spre mine (purta aceiaşi pantaloni de pânză, arşi de reactivi), răsfoia nişte hârtii. Un morman de texte era aşezat alături, pe măsuţă. Observându-mă, ciberneticianul le-a dat cu un gest deoparte şi m-a scrutat o clipă încruntat, deasupra ochelarilor lăsaţi pe vârful nasului.

Fără să rostesc vreun cuvânt, m-am apropiat de chiuvetă, am scos din mica farmacie unguentul vâscos şi am început să-l întind pe locurile cele mai arse de pe frunte şi obraji. Din fericire nu mă tumefiasem prea rău. Datorită faptului că-mi strânsesem tare pleoapele, ochii n-avuseseră de suferit. Câteva băşici mai mari, pe tâmple şi pe obraz, le-am înţepat cu un ac steril şi am stors din ele serul. Apoi mi-am lipit pe faţă două bucăţi de tifon umezit. Snaut nu mă pierdea din ochi, dar eu mă făceam că nu văd. După ce am terminat toate aceste operaţii (faţa mă ustura din ce în ce mai tare), m-am aşezat în celălalt fotoliu. Mai înainte însă a trebuit să iau de pe el rochia lăsată de Harey. Era o rochie cu totul obişnuită, dacă nu punem la socoteală că-i lipseau accesoriile de deschidere.

Cu mâinile aşezate pe genunchii ascuţit, Snaut îmi urmărea cu priviri critice toate mişcările.

— Ei, îi tragem o şuetă? mi-a propus, în timp ce mă aşezam.

Nu i-am răspuns. Apoi, văzându-mă că apăs fâşia de pansament care părea să-mi alunece de pe obraz, m-a întrebat: Ai avut oaspeţi, he?

— Da, am replicat sec. N-aveam nici un chef să-i cânt în strună.

— Deci ne-am descotorosit... Hm, hm, prea ne-am aruncat cu avânt în aventura asta.

Si-a frecat cu degetul pielea care i se cojea pe frunte, de se vedeau petele trandafirii ale

noii epiderme; le-am privit consternat. De ce nu-mi dăduse până atunci de gândit pielea bronzată a lui Snaut şi a lui Sartorius? îmi spusesem mereu că e din cauza soarelui: dar nimeni nu se bronzează pe Solaris...

— Mi se pare însă că ai început-o cam modest... continua să-ndruge fără să remarce revelaţia care mă străfulgerase. Narcotice, otrăvuri şi mai câte altele — ha?

— Ce tot vrei? Putem discuta în condiţii de egalitate. Dacă însă ţii să faci pe bufonul, e preferabil s-o iei din loc.

— Mai ajungi uneori bufon şi fără voie, a spus. Şi-a ridicat spre mine ochii mijiţi. Nu vrei să mă convingi că n-ai folosit nici ştreangul şi nici cuţitul? Sau nu cumva ai aruncat cu călimara, cum a făcut Luther!... Nu? s-a strâmbat. Ei, atunci eşti într-adevăr un om curajos! Chiar lavaboul e întreg..., văd că n-ai încercat să spargi nimănui capul..., mobilierul nu-i distrus... numai că aşa, pe nepusă masă, ai ambalat-o, i-ai dat startul şi gata?! S-a uitat la ceas. Vom avea, prin urmare, la dispoziţie vreo două sau poate chiar trei ore. a încheiat. M-a măsurat, hlizindu-se într-un fel antipatic, când, deodată, a adăugat: Prin urmare spui că sunt un porc?

— Un porc şi jumătate! am confirmat din toată inima.

— Da? Dar m-ai fi crezut dacă ţi-aş fi spus? Ai fi crezut măcar un cuvinţel? Tăceam. Gibarian a fost primul căruia i s-a întâmplat, a continuat Snaut cu acelaşi zâmbet forţat. S¬a închis în cabina lui şi discuta doar prin uşă, iar noi, îţi închipui ce diagnostic i-am pus?! (Ştiam, dar preferam să tac.) E limpede. Am socotit că şi-a pierdut minţile. Ne-a spus câte ceva prin uşă, dar nu totul. Poate chiar îţi dai seama de ce a tăinuit cine era la el? Ei, dar acum ai simţit-o pe pielea ta; suum quique. Dar el era un adevărat luptător. Ne-a cerut să-i dăm o şansă.

— Ce şansă?

— Cum să spun... cred că încerca să clarifice într-un fel toată tărăşenia asta, s-o pună într-o anumită ordine, s-o rezolve. Lucra nopţile. Ştii ce făcea? Desigur că ştii!

— Calculele din sertarul cabinei de radio..., am spus. El le-a făcut?

— Da. Pe atunci încă nu ştiam nimic.

— Şi cât de mult a durat asta?

— Vizita? Poate o săptămână. Discuţii purtate prin uşă... Dar ce se întâmpla acolo? Presupuneam că are halucinaţii din pricina unei agitaţii psihomotorii. Îi dădeam scopolamină.

— Cum asta... lui?

— Da. O lua, dar nu pentru el, experimenta. Aşa stăteau lucrurile.

— Iar voi...?

— Noi? A treia zi am hotărât să pătrundem la el, să forţăm uşa dacă nu ne va deschide. Voiam să-l tratăm... din devotament.

— Ah... de aceea! am izbucnit.

— Da.

— Dar acolo... În dulap...

— Da, dragă băiete. Nu ştia că între timp am fost şi noi vizitaţi şi că din acest motiv nu ne mai puteam ocupa de el. Acum... toate s-au prefăcut în... rutină.

Vorbise cu glasul scăzut, iar ultimul cuvânt mai ....l-am ghicit.

— Stai... nu-nţeleg, am spus. Prin urmare, ca doar aţi auzit totul. Singur ai

mărturisit că aţi tras cu urechea. Trebuie deci să fi auzit două voci.

— Nu. Doar vocea lui. Iar când auzeam vreo şoaptă neinteligibilă, atunci, îţi dai seama probabil... i-o atribuiam tot lui.

— Numai lui...? Dar... de ce?

— Nu ştiu. Am ce-i drept o anumită teorie în această chestiune. Dar socotesc că nu merită să mă grăbesc cu ea, cu atât mai mult cu cât explicarea unor aspecte particulare tot nu ajută la nimic. Da. Tu însă pare-se că ai văzut ceva încă de ieri, altfel ne-ai fi considerat drept nebuni.

— Credeam că eu însumi am înnebunit.

— A, da? Şi n-ai văzut pe nimeni?

— Am văzut.

— Pe cine?!

Grimasa lui nu mai era zâmbet. L-am privit îndelung, până să-i fi răspuns.

— Pe aia... pe negresă...

N-a zis nimic, dar trupul său chircit şi aplecat înainte s-a destins puţin.

— Puteai totuşi să mă fi prevenit, am adăugat pe un ton mai puţin convins.

— Te-am prevenit doar!

— Dar în ce fel!

— În singurul posibil. Înţelege, nu ştiam cine are să apară. Asta n-o ştie nimeni, n-o poţi şti...

— Ascultă, Snaut... câteva întrebări. De câtă vreme... ai aflat toate astea? Oare ea... ce se va întâmpla până la urmă cu ea?

— Vrei să ştii dacă se va întoarce?

— Da.

— Se va întoarce şi nu se va întoarce.

— Ce înseamnă asta?

— Se va întoarce la fel ca la început... ca la prima ei vizită. Pur şi simplu nu va şti nimic sau, pentru a fi exact, se va comporta ca şi cum tot ce-ai făcut ca să scapi de ea nici nu existat vreodată. Dacă situaţia n-o va obliga, nu va fi agresivă.

— Ce situaţie?

— Depinde de împrejurări.

— Snaut!

— Ce doreşti?

— Nu putem să ne permitem luxul tainelor!

— Nu-i un lux, m-a întrerupt sec. Kelvin, am impresia că tot nu pricepi sau... aşteaptă! Ochii începuseră să-i lucească. Oare poţi spune cine a fost aici?!

Mi-am înghiţit cu greu saliva. Mi-am plecat fruntea. Nu voiam să-l privesc. Aş fi dorit să fi fost altcineva, dar nu Snaut. N-aveam însă de ales. Fâşia de bandaj s-a dezlipit şi mi-a căzut pe mână. Am tresărit la atingerea umedă.

— Femeia, care... s-a sinucis. Şi-a făcut... şi-a injectat... 

Aştepta.

— S-a sinucis?... a întrebat văzând că tac.

— Da.

— Asta-i totul? Tăceam. Nu poate fi totul...

Am ridicat repede capul. Nu mă privea.

— De unde ştii?

Nu mi-a răspuns.

— Bine, am zis. Mi-am umezit buzele cu vârful limbii: Ne-am certat. De fapt, nu... Eu eram acela care i-am spus... ştii, câte mai spune la supărare omul! Am strâns tot ce aveam şi-am plecat. Mi-a dat de înţeles, nu mi-a spus-o făţiş, dar când convieţuieşti cu cineva ani de zile, nu mai este necesar... Eram sigur că vorbeşte doar aşa, că i-ar fi fost teamă s-o facă — de altfel... i-am şi spus-o. A doua zi mi-am adus aminte că am uitat în sertar acele... fiole. Ştia despre ele. Le adusesem din laborator. Îmi fuseseră necesare. Atunci îi explicasem în ce constă acţiunea lor. M-am speriat şi am vrut să mă duc să le iau. Dar m-am gândit apoi că în felul acesta ar putea să creadă că i-am luat cuvintele în serios şi am lăsat totul baltă. Dar a treia zi m-am dus, totuşi, n-aveam linişte. Când am sosit, nu mai trăia.

— Ah, tu, copil nevinovat...

Am tresărit. Dar când l-am privit mi-am dat seama că nu-şi bate joc. Pentru prima oară îl vedeam astfel. Faţa îi devenise pământie, o oboseală de nedescris i se citea pe cutele adânci de pe obraji. Arăta ca un om bolnav.

— De ce spui asta? l-am întrebat, pierzându-mi cumpătul.

— Pentru că întâmplarea este tragică. Nu, nu, a adăugat repede, văzând că mă impresionase. Continui să nu-nţelegi! Evident, poţi retrăi totul cât se poate de intens, poţi chiar să te consideri un criminal, dar... Încă nu-i lucrul cel mai rău.

— Ce tot îndrugi! i-am replicat batjocoritor.

— Mă bucur că nu mă crezi. Sincer mă bucur. Ceea ce s-a-ntâmplat poate fi îngrozitor, dar cel mai groaznic e ce... nu s-a-ntâmplat... niciodată.

— Nu pricep... am bâiguit.

Într-adevăr nu pricepeam nimic. A dat din cap.

— Omul normal... a continuat. Cine-i normal? Cel ce n-a făptuit niciodată ceva respingător? Dar nici nu s-a gândit vreodată la aşa ceva? Şi chiar dacă nu s-a gândit conştient, poate ceva dintr-însul a gândit-o sau a apărut spontan, cu zece, ori cu treizeci de ani în urmă. Poate s-a şi apărat de acel gând şi apoi a uitat şi nu se mai temea de el, ştiind că nu va trece niciodată la înfăptuirea lui. Da, iar acum imaginează-ţi că fără de veste, în plină zi, printre alţi oameni, întâlneşte acel GÂND — întrupat, înlănţuit de sine, indestructibil. Ce are atunci de făcut? Ce se întâmplă atunci? Tăceam. Staţia..., a şoptit Snaut. Ai atunci de-a face cu staţia Solaris.

— Dar... ce pot fi, în definitiv, toate astea? am întrebat eu şovăitor. Doar nici tu nu eşti criminal şi nici Sartorius...

— Tu însă, Kelvin, eşti psiholog! m-a întrerupt nerăbdător. Cine n-a avut cândva un astfel de vis? Halucinaţii? Gândeşte-te la fetişistul îndrăgostit, să zicem de o zdreanţă mur¬dară, şi care, ba ameninţând, ba implorând, îşi pune pielea la bătaie ca să dobândească acea netrebnică otreapă adorată. E distractiv, nu? Că în acest timp este scârbit şi înnebunit de obiectul pasiunii lui, fiind gata pentru el să-şi primejduiască însăşi viata şi egalând în iubire chiar sentimentele lui Romeo faţă de Julieta... Astfel de lucruri se-ntâmplă. Dar înţelegi, probabil, că trebuie să existe şi situaţii pe care nimeni n-a îndrăznit să le înfăptuiască în afara gândirii sale, situaţii ivite în anumite clipe de decădere, de nebunie sau de halucinaţie, numeşte-le cum vrei. După aceea cuvântul devine trup. Asta este totul.

— Asta este... totul, am repetat fără noimă cu un glas dogit. Capu-mi vuia. Dar... dar staţia? Ce are aici de-a face staţia?

— Probabil că te prefaci, a murmurat Snaut. Mă privea iscoditor. Doar de Solaris vorbesc mereu, numai de Solaris şi de nimic altceva. Nu-i vina mea, dacă toate astea se

deosebesc atât de flagrant de aşteptările tale. De altfel, ai trăit destule ca să mă asculţi până la capăt. Pornim în Cosmos pregătiţi pentru orice, adică pentru singurătate, pentru luptă, pentru chinuri şi pentru moarte. Deşi din modestie n-o spunem cu glas tare, totuşi ne gândim adesea că suntem măreţi. Şi încă nu-i totul, fiindcă spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu este câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Unele planete sunt îngheţate ca polii, altele pustii ca Sahara sau tropicale ca jungla braziliană. Suntem umanitari şi nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre şi să le preluăm în schimb moştenirea. Ne considerăm, cavalerii Sfântului Contact. Este o a doua minciună. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm în ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată; întruchipările ei le căutăm uneori în civilizaţii mai evoluate decât a noastră, alteori le regăsim în viziunea trecutului nostru primitiv. Pe de altă parte însă, există ceva ce nu acceptăm, împotriva căruia luptăm; doar nu reprezentăm chintesenţa virtuţii terestre, monumentul eroismului uman! Am venit aici aşa cum suntem în realitate, iar când ne dăm arama pe faţă, când ni se dezvăluie latura pe care o tăinuim, atunci nu mai vrem să fim de acord!

— Ce-nseamnă deci cele întâmplate? l-am întrebat, ascultându-l cu răbdare.

— Ceea ce singuri doream: contactul cu o altă civilizaţie. Am realizat acest contact, şi iată că monstruoasa noastră urâţenie, bufoneria, ridicolul sunt mărite ca sub microscop!!

În glasul său tremura iritarea.

— Crezi, aşadar, că-i... oceanul? Că el e? Dar de ce? Să facem abstracţie de procedeul la care a recurs, dar, pentru Dumnezeu, în ce scop?! Oare gândeşti serios când spui că vrea să se joace cu noi? Sau să ne pedepsească? Ar însemna să ne întoarcem la o demonologie primitivă! O planetă stăpânită de un uriaş diavol, care ca să-şi satisfacă gustul de umor satanic oferă membrilor unei expediţii ştiinţifice nişte aspecte. Sunt convins că tu însuţi nu crezi într-o asemenea inepţie!

— Acest diavol nu-i chiar atât de inept, a şuierat Snaut printre dinţi. L-am privit surprins. Mi-a trecut prin cap că în definitiv era posibil să fie psihic prăbuşit, indiferent de faptul că evenimentele petrecute în staţie nu erau pricinuite de o nebunie. Psihoză reactivă? mi-a trecut prin minte, când l-am văzut cum începe să râdă înăbuşit. Ei, îmi pui diagnosticul? mi-a ghicit el gândul. Mai aşteaptă puţin. În fond tot ce-ai păţit până acum s¬a manifestat doar într-o formă extrem de uşoară aşa încât habar n-ai de ce se va-ntâmpla mai departe.

— Aha, diavolul s-a milostivit de mine, am spus. Discuţia începe să mă plictisească.

— La urma urmei ce doreşti? Să spun ce planuri pregătesc împotriva noastră miliardele de tone de plasmă în continuă metamorfoză? Poate nici un plan.

— Cum nici unul? l-am întrebat uimit. Snaut continuă să zâmbească.

— Ar fi trebuit să ştii că ştiinţa se ocupă doar de modul în care se desfăşoară ceva şi nu de ce anume se întâmplă aşa, Cum a fost? Totul a început la opt sau zece zile de la acel experiment cu raze Roentgen. Poate că oceanul a răspuns la radiaţii cu altă radiaţie, poate ne-a sondat creierii şi a descoperit în ei anumite ascunzişuri psihice.

— Ascunzişuri? Lucrurile începeau să mă intereseze.

— Da, procese izolate, închise în sine, inhibate, capsulate, ca nişte focare de infecţie ale memoriei. Oceanul le-a considerat drept un model, un plan de construcţie al creierului nostru... ştii cât de asemănătoare sunt structurile asimetrice cromozomiale cu cele ale legăturilor nucleare ale cerebrozidelor care constituie substratul proceselor memoriei... Plasma genetică este în definitiv o plasmă de memorare. Iată de ce oceanul a detaşat din creierul nostru tocmai aceste structuri, le-a descifrat, iar apoi... ştii doar ce-a fost apoi. De ce a făcut însă toate astea? Nu, în nici un caz ca să ne distrugă. Dacă ar fi intenţionat-o, i-ar fi fost mai uşor. Dealtminteri, dispunând de o nelimitată libertate tehnologică, putea să facă orice, de pildă să realizeze propriile noastre copii.

— Va să zică de aceea te-ai speriat în aşa hal când m-ai văzut prima oară!

— Da... a recunoscut Snaut şi a adăugat: De altfel poate a şi făcut-o. De unde ştii că sunt într-adevăr bătrânul Şobolan de treabă, venit aici acum doi ani... A-nceput să râdă încetişor, de parcă uimirea mea i-ar fi dat nu ştiu ce teribilă satisfacţie, dar a contenit brusc. Nu, nu, a murmurat, şi aşa e prea destul... Poate că există multe deosebiri, dar nu cunosc decât una: noi putem fi ucişi.

— Ei însă nu?

— Nu te sfătuiesc să-ncerci. Este un spectacol îngrozitor.

— Chiar cu nimic nu merge?

— Nu ştiu. În orice caz nu recurgând la otravă, la cuţit sau la ştreang...

— Dar un aruncător atomic?

— Ai încerca?

— Nu. Totuşi, dacă ştim că nu-i vorba de oameni...

— Intr-un anumit sens, sunt. Din punct de vedere subiectiv aceşti „oaspeţi” sunt oameni. Numai că nu-şi dau deloc seama de ... originea lor. Ai observat, probabil...

— Desigur. Atunci ce se-ntâmplă cu ei?

— Se regenerează de-a dreptul sub ochii noştri, într-un ritm imposibil. Şi din nou încep să se comporte...

— Cum?

— Aidoma reprezentărilor noastre despre ei... acele înregistrări ale memoriei prin care...

— Aşa e, am confirmat. Nu observasem că unguentul de pe obrajii arşi îmi picura pe mâini. Oare Gibarian ştia...? m-am pomenit întrebând. Ochii lui Snaut mă scrutau. Oare ştia ceea ce cunoaştem noi?

— Da. Aproape sigur.

— Ce te face să crezi asta? Ţi-a spus?

— Nu. Am găsit însă la dânsul o carte...

— Micul Apocrif?! am strigat, sărind de pe loc.

— Da. Dar de unde ştii tu despre asta? s-a alarmat brusc Snaut, aţintindu-şi privirea pe faţa mea.

Am făcut cu capul un semn de negaţie.

— Fii liniştit! am spus. Vezi că sunt ars şi nu mă regenerez deloc? în cabină era o scrisoare adresată mie.

— Ce spui?! O scrisoare? Ce conţinea?

— Prea puţin. De fapt era o notiţă, nu o scrisoare. Referiri bibliografice la anexa anului solaristic şi la Apocrif... Ce este el de fapt?

— E-o poveste veche. Posibil să aibă vreo legătură cu toate acestea. Ţine-l! Snaut a scos din buzunar şi mi-a înmânat un volumaş subţire, îmbrăcat în piele şi ros pe la colţuri.

— Dar Sartorius...? am întrebat, vârând în buzunar cartea.

— Ce-i cu el? într-o astfel de situaţie fiecare face ce... poate. Sartorius încearcă să fie normal, ceea ce la dânsul înseamnă: oficial.

— Ei, nu mai zi!

— Chiar aşa. Ne-am aflat odată împreună într-o anumită situaţie... nu contează amănuntele... e suficient să-ţi spun că ne-au rămas pentru opt inşi 500 kilograme de oxigen. Rând pe rând, am părăsit îndeletnicirile cotidiene. Spre sfârşit, umblam cu toţii nebărbieriţi... el singurul se bărbierea, îşi curăţa încălţămintea. Iată ce fel de om este. Fireşte, orice ar face de acum încolo ar fi ipocrizie, teatru sau crimă.

— Crimă?

— Să nu zicem crimă. Trebuie să inventăm pentru acest caz un nou cuvânt, de pildă, "divorţ reactiv". Sună mai bine?

— Ai un umor grozav, am spus.

— Ai prefera să plâng? Propune ceva.

— Ah, lasă-mă-n pace!

— Crede-mă: vorbesc serios. Ţi-am împărtăşit cam tot ce cunosc. Ai vreun plan?

— Ştii că eşti bine! N-am habar nici măcar ce voi face când... va reapărea... Trebuie să apară?

— Mai curând, da.

— De fapt, pe unde pătrund aici de vreme ce staţia este închisă ermetic? Poate chiurasa...

Snaut a dat din cap în semn că nu.

— Chiurasa e sigură. Nu-mi pot imagina cum vin..., dar cel mai adesea primim „oaspeţi” după ce ne deşteptăm şi, în definitiv, din când în când tot trebuie să mai dormim.

— Să căutăm un mod de a-i imobiliza...

— E eficace doar pentru scurtă vreme.

S-a sculat. M-am ridicat şi eu în picioare.

— Ascultă, Snaut... Tu doreşti lichidarea staţiei, numai că vrei ca iniţiativa să fie a mea...

— A tăcut un gest cu capul.

— Nu-i chiar aşa de simplu. Fireşte că oricând putem fugi, fie chiar pe sateloid, iar de acolo să lansăm un S.O.S. De bună seamă, ne vor socoti nebuni. Va urma un sanatoriu pe Pământ până în momentul în care vom fi nevoiţi să retractăm totul. Doar survin cazuri de isterie colectivă în asemenea baze izolate... Şi poate că nici n-ar fi cel mai rău deznodământ... Un parc, linişte, camere albe, plimbări în tovărăşia infirmierelor...

Vorbea pe tonul cel mai serios, stând cu mâinile în buzunare, cu privirile pierdute într- un colţ al camerei. Soarele roşu dispăruse deja la orizont, iar valurile zimţuite se contopeau cu un pustiu ultramarin. Cerul ardea. Deasupra acestui peisaj bicolor, negrăit de sumbru, pluteau nori tiviţi în violet.

— Aşadar vrei s-o ştergi? Sau nu, încă nu?

A zâmbit.

— Nedomolit cuceritor sideral... n-ai gustat încă din toate. Altminteri n-ai insista. Nici nu e vorba de faptul dacă as dori sau nu, ci doar dacă este posibil ceva...

— Ce să fie posibil?

— Tocmai asta n-o ştiu.

— Prin urmare rămânem aici? Crezi că se va găsi un mijloc?

M-a privit îndelung. Faţa-i brăzdată de zbârcituri era trasă, iar pielea i se cojea.

— Cine ştie, poate merită, a spus, în sfârşit. Altfel nu vom afla nimic despre el şi poate că nici despre noi...

S-a întors, şi-a adunat hârtiile şi a ieşit. Am. vrut să-l opresc, dar, deschizând gura, n- am rostit nici un cuvânt. Nu era nimic de făcut; nu-mi rămânea decât să aştept. M-am apropiat de fereastră, căutând din ochi oceanul negru-sângeriu... Mi-a trecut prin minte că m-aş putea închide într-o rachetă a staţiei, dar nu m-am gândit la asta în mod serios; prea era naivă ideea: mai devreme sau mai târziu tot ar fi trebuit să ies. M-am aşezat lângă fereastră şi am scos volumaşul pe care mi-l dăduse Snaut. Văpăile crepusculului ce umpluseră întreaga încăpere mi-au împurpurat paginile. Era o culegere întocmită de un oarecare Otto Ravinzer, licenţiat în filozofie, şi cuprindea articole şi lucrări de o valoare problematică. Orice ştiinţă a fost întotdeauna întovărăşită de o pseudoştiinţă, ciudată deformare a unor minţi sui-generis: astronomia îşi găseşte o imagine strâmbă în astrologie, chimia a dat cândva alchimia. Este de înţeles că naşterea solaristicii a fost însoţită de o adevărată explozie a unor bizare produse intelectuale; antologia lui Ravinzer era plină de o asemenea hrană spirituală, deşi — trebuie să adaug în mod loial — autorul antologiei îşi exprima în introducere rezerva faţă de conţinutul cărţii. În schimb, el considera pe bună dreptate că o astfel de culegere poate constitui un preţios document al timpului atât pentru istorici, cât şi pentru psihologii ştiinţei.

Raportul Berton (alcătuit din câteva, părţi) ocupă în carte un loc însemnat. Prima parte este o copie foarte laconică a jurnalului său de bord.

Începând de la ora 14 până la 17,20, timpul local al expediţiei, propoziţiile sunt succinte şi negative.

„Altitudini de 1 0OO, 1 200 sau 800 de metri. Nu se observă nimic. Oceanul pustiu (Asemenea notaţii apăreau de mai multe ori).

La ora 16,40: se ridică o ceaţă roşie. Vizibilitatea 700 de metri. Oceanul pustiu.

La 17,00: ceata se îndeseşte, linişte, vizibilitatea 400 m, cu ferestre. Cobor la 200.

La 17,20: mă aflu în ceaţă. Altitudinea 200 m. Vizibilitatea 20-40 m. Urc la 400.

La 17,54: altitudinea 500. Ceaţa se întinde până la orizont. Ceaţa este spartă de nişte cratere în formă de pâlnie prin care se străvede suprafaţa oceanului. În aceste pâlnii se întâmplă ceva. Încerc să pătrund într-una dintre ele.

La 17,52: văd un fel de vârtej care aruncă o spumă galbenă. Sunt înconjurat de peretele de ceaţă. Altitudinea 100, cobor la 20.”

Cu aceasta se încheie notele aflate în jurnalul de bord. Continuarea aşa-numitului raport constituie un extras din istoria bolii lui Berton sau, mai exact vorbind, textul declaraţiei dictate de astronaut şi întreruptă de întrebările membrilor comisiei.

„Berton: Când am coborât la 30 metri, menţinerea înălţimii a devenit dificilă, fiindcă în acel spaţiu conic, lipsit de ceaţă, domneau vânturi puternice. A trebuit să trec la comanda manuală şi de aceea un anumit timp — poate 10 sau 15 minute n-am privit în afara cabinei; ca urmare, am reintrat din greşeală în ceaţă. Am fost mânat spre ea de o rafală puternică. Nu era o ceaţă obişnuită, mai curând o suspensie, pare-se coloidală, căci mi-a acoperit parbrizul. Curăţirea lui mi-a dat destulă bătaie de cap: suspensia era foarte lipicioasă. Între timp, turaţiile elicei mi s-au redus cu mai bine de 30% din cauza rezistenţei pe care o provoca aşa-zisa ceaţă; astfel am început să pierd din înălţime, întrucât mă aflam foarte jos şi-mi era teamă că voi capota, am apăsat cu putere ambreiajul. Maşina îşi păstra altitudinea, dar nu urca. Mai aveam patru proiectile-rachetă de accelerare. Nu le-am folosit, gândindu-mă să le păstrez pentru eventualitatea că situaţia se va înrăutăţi. La rotaţia maximă a motorului a apărut o vibraţie intensă; mi-am dat seama că elicea se împotmoleşte în ciudata emulsie; indicatorul de solicitare continuă să se menţină la zero. Soarele a rămas nevăzut din clipa în care pătrunsesem în ceaţă, dar în direcţia lui aceasta iriza roşu. Mă roteam mereu în nădejdea că până la urmă voi reuşi să ies într-un luminiş, ceea ce într- adevăr am izbutit după vreo jumătate de oră. Am pătruns într-un spaţiu liber, ca un circ, cu un diametru de câteva sute de metri. Marginile lui erau tivite de ceaţa care clocotea intens de parcă ar fi fost agitată de puternici curenţi de convecţie. De aceea, mă străduiam să rămân pe cât posibil în mijlocul „ferestrei”, unde atmosfera era calmă. Am constatat atunci o modificare: valurile se potoliseră aproape cu totul, iar stratul superficial al lichidului din care este compus oceanul s-a mai limpezit; pe alocuri era încă adumbrit, dar petele au dispărut treptat, şi în curând a devenit atât de clar încât puteam vedea la o adâncime de câţiva metri. Am observat cum se strângea acolo un fel de zgură galbenă, care urca în jerbe subţiri, verticale, iar când ajungea la suprafaţă se făcea lucioasă ca sticla, începea să bolborosească, să spumege, iar apoi se întărea, devenind asemănătoare cu un foarte dens sirop de zahăr. Această zgură lichidă se aduna în noduri groase, se înălţa deasupra oceanului, crea proeminenţe asemănătoare conopidei şi lua treptat diferite forme. Am fost împins către peretele de ceaţă. Mi-au trebuit, aşadar, câteva minute ca să mă împotrivesc derivei, accelerând rotaţiile elicei şi manevrând profundorul, iar când am reuşit din nou să privesc în afară am zărit sub avion ceva ce aducea cu o grădină. Da, o grădină. Vedeam copacii pitici şi gardurile vii şi chiar aleile iluzorii. Toate erau alcătuite din acea substanţă care se şi întărise ca un ghips galben; cam aşa arăta. Suprafaţa îi strălucea intens. Am coborât cât mi-a fost cu putinţă ca să observ amănunţit totul.

Întrebare: Copacii şi alte plante pe care le-ai observat aveau frunze?

Răspunsul lui Berton: Nu. Viziunea mea avea doar forma generală a unei grădini, era un model al ei. Da! Model. Aşa arăta. Un model, dar cred că de mărime naturală. După câteva clipe a început să crape şi să se frângă, iar prin fisurile negre ca smoala a erupt o mâzgă care se închega treptat. Totul a dat în clocot, s-a apropiat de spumă şi nimic n-am mai văzut în afara ei. M-am pomenit împresurat de ceaţa năpădită de pretutindeni. Am mărit deci turaţia şi am urcat la 300 de metri.

Întrebare: Eşti pe deplin sigur că ceea ce ai văzut amintea o grădină şi nu altceva?

Răspunsul lui Berton: Da. Deoarece am sesizat diverse amănunte; îmi amintesc, de pildă, că într-un loc stăteau înşirate nişte obiecte ciudate. Mai târziu mi-a trecut prin cap că ar fi putut să fie o stupină,

Întrebare: Nu-i aşa că abia mai târziu ţi-a trecut prin cap şi nu chiar în acea clipă?

Răspunsul lui Berton: Nu. Toate aceste obiecte erau ca din ghips şi am remarcat şi alte lucruri.

Întrebare: Ce lucruri?

Răspunsul lui Berton: Nu pot preciza, deoarece n-am avut timpul să le privesc cu atenţie. Mi s-a părut că în vecinătatea unor boschete se aflau câteva unelte, aidoma unor mici maşini de grădinărit. Dar nu sunt sigur de asta! In schimb, de celălalt amănunt — da.

Întrebare: Nu te-ai gândit că poate fi o halucinaţie?

Răspunsul lui Berton: Nu. Mă gândeam la o fata morgana, dar nu la o halucinaţie, fiindcă mă simţeam bine şi fiindcă niciodată nu mai văzusem în viaţa mea ceva asemănător. Când am urcat la 300 de metri, ceaţa de sub mine era destrămată din loc în loc, iar golurile ei aduceau cu acelea ale „schweizerului”; prin unele întrezăream oceanul ondulând, iar în altele clocotea ceva. Am coborât într-un asemenea spaţiu, iar la 40 de metri am văzut că, sub nivelul oceanului, la o adâncime foarte mică, există un meterez, ca zidul unei mari clădiri; strălucea intens printre talazuri şi avea o serie de deschideri ce aduceau a ferestre, ba chiar mi s-a părut că în dreptul unora se mişcă ceva. De acest ultim amănunt nu sunt prea sigur. Peretele a început să se ridice încet şi să se desprindă din valuri. De pe el se scurgea în cascade zgura lichidă şi nişte mucilagii cu o structură fibroasă. Deodată zidul s-a despicat în două şi s-a surpat atât de repede în adânc încât mi-a dispărut aproape instantaneu de sub ochi. Am urcat din nou şi zburam acum deasupra ceţii, atingând-o cu trenul de aterizaj. S-a ivit un alt crater pustiu. Era poate de câteva ori mai mare decât primul.

Încă de departe am observat un corp ce plutea; fiind deschis la culoare, aproape alb, m- a făcut să cred că este scafandrul lui Fechner, mai ales să forma lui amintea de un om. Am cotit brusc aparatul, temându-mă că aş putea depăşi acel loc, iar apoi nu voi mai fi în stare să-l reperez; trunchiul acela se ridica uşor şi părea că pluteşte sau că stă în valuri, cufundat până la înălţimea brâului. Am accelerat şi m-am lăsat atât de jos încât am simţit că aterizorul se izbeşte de ceva moale... bănuiesc că de creasta unui val. Omul acela, da, era un om, n-avea pe el scafandru... şi totuşi se mişca.

Întrebare: I-ai văzut faţa?

Răspunsul lui Berton: Da.

Întrebare: Cine era?

Răspunsul lui Berton: Un copil.

Întrebare: Ce copil? L-ai mai văzut vreodată?

Răspunsul lui Berton: Nu, niciodată. În orice caz, nu-mi amintesc. De altfel, de îndată ce m-am apropiat — ne mai despărţeau câteva zeci de metri — mi-am dat seama că se întâmplă cu el un lucru nefiresc.

Întrebare: Ce vrei să spui?

Răspunsul lui Berton: Am să vă răspund imediat. Mai întâi n-am sesizat ce este, pe urmă însă m-am lămurit că era mult prea mare; uriaş ar fi prea puţin spus: avea aproape patru metri, îmi aduc perfect de bine aminte că, în momentul în care am lovit cu trenul de aterizaj valul, faţa acelui copil venea puţin mai sus de a mea; deşi şedeam în cabină, tot trebuia să mă aflu la vreo trei metri deasupra oceanului.

Întrebare: Dacă era atât de mare, de unde ai dedus că este un copil?

Răspunsul lui Berton: Fiindcă era un copil foarte mic.

Întrebare: Berton, nu consideri că răspunsul tău este nelogic?

Răspunsul lui Berton: Nu, câtuşi de puţin. Fiindcă îi văzusem chipul. De altfel, proporţiile corpului erau de copil. Mi se părea că este aproape... un sugar. Ba nu, exagerez. Avea poate doi sau trei ani. Părul îi era negru, iar ochii albaştri, imenşi. Şi era gol goluţ, ca un nou-născut. Era ud sau mai curând lunecos, căci pielea îi strălucea. Această privelişte m-a impresionat din cale afară. Nu mai credeam în nici o fata morgana; prea amănunţit văzusem totul. Se înălţa şi cobora odată cu valul, dar avea şi o mişcare proprie. Era de-a dreptul dezgustător!

Întrebare: Dar de ce? Ce făcea?

Răspunsul lui Berton: Aducea, cum să spun... cu un exponat de muzeu, cu o păpuşă, dar cu o păpuşă vie; tot închidea şi deschidea gura şi făcea diverse gesturi ce-ţi produceau repulsie. Da, fiindcă nu erau mişcările lui!

Întrebare: Cum adică?

Răspunsul lui Berton: Nu m-am apropiat de el la mai mult de câţiva metri... mai exact poate până la douăzeci. Dar v-am spus cât de uriaş era; graţie acestui fapt l-am văzut cu toată claritatea. Ochii îi străluceau şi ar fi dat impresia unui copil viu dacă n-ar fi fost acele mişcări parcă mânuite de altcineva... parcă altcineva le-ar fi exersat...

Întrebare: Caută să explici mai amănunţit ce înseamnă aceasta.

Răspunsul lui Berton: Nu ştiu dacă voi reuşi. Era o impresie... Nu ştiu cum aş putea preciza..., dar mişcările lui mi se păreau nenaturale.

Întrebare: Vrei să afirmi, să zicem, că mâinile i se mişcau într-un fel în care nu se pot mişca mâinile unui om din cauza limitelor de mobilitate a încheieturilor?

Răspunsul lui Berton: Nu. Nu asta. Ci numai că acele mişcări n-aveau nici un rost. În genere, orice mişcare semnifică ceva, serveşte la ceva...

Întrebare: Aşa crezi? Mişcările unui sugar nu trebuie să însemne neapărat ceva.

Răspunsul lui Berton: Ştiu asta. Dar mişcările sugarului sunt dezordonate, necoordonate, vagi. Acela însă... ah, ştiu! acelea erau metodice. Se desfăşurau pe rând, în grupuri şi în serii. Ca şi cum cineva ar fi vrut să cerceteze ce poate face un copil cu mâinile lui, ce poate face cu torsul şi cu gura. Cel mai bizar îi era însă faţa. Poate din cauză că faţa este cea mai expresivă, iar faţa lui era... nu, nu ştiu să redau în cuvinte cele văzute. Era vie, într-adevăr de om şi totuşi nu era omenească. În ce priveşte trăsăturile şi ochii, era cât se poate de fidelă, chiar şi tenul, şi restul, nu însă expresia, mimica.

Întrebare: Se crispa? Ştii cum arată figura unui om în momentele unei crize de epilepsie?

Răspunsul lui Berton: Da. Am văzut... Înţeleg. Era cu totul altceva. Epilepsia se manifestă prin convulsii, pe când mişcările lui erau fluente şi continue, armonioase sau. Ca să zic aşa, melodice. Nu găsesc un alt termen. Faţa, iată că revin la ea..., o faţă nu poate arăta astfel încât o jumătate să fie veselă, iar cealaltă tristă, o parte a ei să fie ameninţătoare sau înfricoşată, iar cealaltă — victorioasă ori ceva în genul acesta; cu copilul însă lucrurile stăteau astfel. În plus, atât gesturile, cât şi jocul mimicii lui se desfăşurau cu o repeziciune extraordinară. Am rămas acolo un interval foarte scurt, vreo zece secunde, poate nici chiar atât...

Întrebare: Şi susţii că ai reuşit să vezi totul într-un răstimp atât de scurt? De altfel, de unde ştii cât a durat? Ai verificat pe ceas?

Răspunsul lui Berton: Nu. N-am verificat, dar zbor de 16 ani. În profesiunea mea trebuie să pot aprecia timpul cu o precizie de secundă, ba chiar de fracţiuni de secundă... Doar e vorba de reflexe; sunt însuşiri absolut necesare, mai ales la descindere. Un pilot care nu este capabil, indiferent de împrejurări, să sesizeze dacă un fenomen durează cinci secunde sau zece nu va face niciodată prea multe parale. La fel stau lucrurile şi cu capacitatea observaţiei. Omul învaţă ani de zile să surprindă totul într-un timp cât mai scurt.

Întrebare: Şi asta-i tot ce-ai văzut?

Răspunsul lui Berton: Nu. De celelalte amănunte însă nu-mi mai aduc aminte cu aceeaşi precizie. Bănuiesc că impresiile erau prea numeroase. Aveam creierul parcă blocat. Ceaţa începuse să se îndesească şi trebuia să urc din nou; zic "trebuia", dar nu ţin minte când am făcut-o. Pentru prima oară în viaţă aproape că am capotat. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât nu mai puteam ţine ca lumea comenzile. Cred că am început să strig, chemam Baza, deşi ştiam că nu stabilisem legătura.

Întrebare: Ai încercat să te întorci?

Răspunsul lui Berton: Nu, deoarece când am ajuns în sfârşit la altitudinea corespunzătoare m-am gândit că într-unui dintre goluri îl voi găsi poate pe Fechner. Îmi dau seama că asta sună absurd, totuşi aşa gândeam atunci. De vreme ce se întâmplă atâtea ciudăţenii, mi-am spus, n-ar fi exclus să dau şi de Fechner. De aceea am coborât ca să pătrund în câte cratere voi reuşi. Dar când am ieşit a treia oară deasupra, m-am convins că nu voi reuşi. Îmi era cu neputinţă. Trebuie să adaug, lucru de altfel cunoscut, că mi se făcuse rău şi am vomitat în carlingă. Nu mai cunoşteam o asemenea stare; niciodată n-avusesem senzaţia de greaţă.

Întrebare: Era cumva simptomul unei intoxicaţii, Berton?

Răspunsul lui Berton: Posibil, nu ştiu. Dar ceea ce am văzut a treia oară n-a fost o scornire a mea şi nici o consecinţă a intoxicaţiei.

Întrebare: Cum poţi şti asta?

Răspunsul lui Berton: Nu era o halucinaţie... halucinaţia este doar creată de propriul creier.

Întrebare: E adevărat?

Răspunsul lui Berton: Iată de ce n-a fost o închipuire; niciodată nu voi crede una ca asta.

Întrebare: Mai bine spune ce a fost...

Răspunsul lui Berton: În prealabil trebuie să aflu cum va fi considerat ceea ce am spus până acum.

Întrebare: Ce însemnătate are?

Răspunsul lui Berton: Pentru mine, esenţială. Am relatat că am fost martorul unor fenomene extraordinare. Dacă comisia va admite că spusele mele sunt verosimile măcar în proporţie de unu la sută, astfel încât să fie iniţiate în acest sens cercetări ale oceanului, atunci voi spune totul. Dacă însă comisia va conchide că tot ce-am afirmat reprezintă numai nişte halucinaţii, nu voi mai spune nimic.

Întrebare: De ce?

Răspunsul lui Berton: Deoarece fondul halucinaţiilor mele, oricât de profanatoare ar fi ele, e doar o chestiune a mea personală. În schimb, fondul experienţelor mele pe Solaris aparţine tuturora.

Întrebare: Va să zică refuzi să mai răspunzi cât timp organele competente ale expediţiei nu vor lua hotărârea corespunzătoare? Căci înţelegi, probabil, comisia n-are competenţa să ia o hotărâre imediată.

Răspunsul lui Berton: Aşa este”.

Astfel se termina primul proces-verbal. Mai exista şi un fragment din al doilea, încheiat

cu 11 zile mai târziu.

„Preşedintele: ...luând în consideraţie toate acestea, comisia, alcătuită din trei medici, trei biologi, un fizician, un inginer mecanic şi adjunctul conducătorului expediţiei, a ajuns la concluzia că întâmplările relatate de Berton constituie conţinutul unui complex halucinatoriu, evoluată sub influenţa intoxicaţiei cauzate de atmosfera planetei; halucinaţiile lui Berton s-au manifestat cu fenomene de ameţeală însoţite de excitarea zonelor asociative ale scoarţei cerebrale. Aşadar, în realitate, acestor evenimente nu le-a corespuns nimic sau aproape nimic.

Berton: Iertaţi-mă. Ce înseamnă «nimic sau aproape nimic»? Ce este acel «aproape nimic»? Cât este el de mare?

Preşedintele: Încă n-am sfârşit. S-a încheiat un proces-verbal aparte pentru votul separat al doctorului în fizică Archibald Messenger, care a declarat că, după opinia sa, evenimentele prezentate de Berton puteau să se fi întâmplat realmente şi că merită o cercetare atentă.. Asta-i totul.

Berton: Repet întrebarea pe care am pus-o.

Preşedintele: Problema este simplă, Berton. «Aproape nimic» înseamnă că anumite fenomene reale ţi-ar fi putut declanşa halucinaţiile. Chiar omul cel mai normal poate în timpul unei nopţi vijelioase să ia un copac drept o siluetă umană, cu atât mai mult se poate înşela pe o planetă străină un observator a cărui minte se, găseşte sub influenţa unei otrăvi. Toate astea nu-ţi aduc nici un prejudiciu, Berton. Ce hotărâre iei în consecinţă?

Berton: Aş vrea, în primul rând, să aflu care sunt urmările votului separat al doctorului Messenger?

Preşedintele: Practic, nici una. Ceea ce înseamnă că nu vor fi iniţiate cercetări...

Berton: Dar discuţia noastră este notată în procesul-verbal?

Preşedintele: Da.

Berton: Dacă aşa stau lucrurile, aş spune atunci că, după convingerea mea, nu mie mi¬a adus comisia un prejudiciu — eu nu contez aici —, ci spiritului acestei expediţii. Conform celor declarate prima oară, nu voi mai răspunde la alte întrebări.

Preşedintele: Asta-i tot ce ai de spus?

Berton: Da. Dar as vrea să mă-ntâlnesc cu doctorul Messenger. Este posibil?

Preşedintele: Fireşte.”

Astfel se încheie şi al doilea proces-verbal. In subsolul paginii era inserată cu litere mărunte o notă în care se arăta că doctorul Messenger a avut a doua zi o discuţie intimă de vreo trei ore cu Berton, după care s-a adresat Consiliului expediţiei, cerându-i din nou să iniţieze cercetările cerute de pilot. El afirma că în favoarea acestora pledează datele suplimentare pe care i le-a împărtăşit Berton, dar pe care le va putea face publice abia după ce Consiliul va lua o decizie pozitivă. Consiliul, reprezentat de Shannahan, Timolis şi Trahier, a dat însă o rezoluţie negativă, după care chestiunea a fost clasată.

Cartea mai conţinea fotografia, paginii unei scrisori găsite în documentele postume ale lui Messenger. Era probabil o ciornă; Ravinzer n-a reuşit să constate dacă acea scrisoare fusese expediată, nici dacă ea a avut vreo consecinţă.

„...prostia lui piramidală”, începea textul. „De teamă pentru autoritatea sa, consiliul, vorbind mai concret: Shannahan şi Timolis (fiindcă opinia lui Trahier nu este luată în seamă), mi-a respins cererea. Mă adresez acum direct institutului, dar înţeleg că nu e decât un protest neoperant. Deoarece mi-am dat cuvântul, nu-ţi pot împărtăşi cele spuse de Berton.

Hotărârea consiliului a fost influenţată în mod evident de faptul că autorul revelatoarelor declaraţii era un om fără nici un fel de grad ştiinţific, deşi nu puţini sunt cercetătorii care l-ar putea invidia pe acest pilot pentru luciditatea minţii lui şi pentru talentul său de observator. Te rog să-mi transmiţi cu prima poştă următoarele date:

1) biografia lui Fechner cu indicarea copilăriei lui;

2) tot ce ştii despre familia şi problemele lui familiale; se pare că a lăsat orfan un copil mic;

3) topografia localităţii în care a crescut Fechner.

As dori să-ţi mai spun ce cred despre toate astea. Precum ştii, după un timp de la plecarea lui Fechner şi Carucci, în centrul soarelui roşu a apărut o pată, care prin radiaţia ei corpusculară a făcut imposibilă legătura radio; potrivit datelor sateloidului, perturbaţia s-a manifestat în special în emisfera sudică, adică acolo unde se află Baza noastră. Fechner şi Carucci s-au îndepărtat cel mai mult de Bază, în comparaţie cu toate celelalte grupe de

cercetare.

În plus, în tot decursul şederii pe planetă, n-am mai observat o ceaţă atât de densă şi atât de persistentă în condiţiile unui calm deplin cum a fost ceata din ziua catastrofei.

Consider că ceea ce a văzut Berton făcea parte din «operaţia omul», întreprinsă de monstrul gelatinos. Sursa reală a tuturor formaţiilor observate de Berton era Fechner, creierul său supus unei analize psihice, pentru noi ininteligibile: pesemne, oceanul a reprodus experimental, a reconstituit unele urme ale memoriei (probabil cele mai persistente).

Ştiu că asta sună cam fantastic, ştiu că pot greşi. Te rog, prin urmare, să mă ajuţi; mă aflu în prezent pe Alaric şi acolo îţi voi aştepta răspunsul.

Al tău A.”

De-abia mai puteam citi, atât de mult se înserase, cartea din mâna mea devenise fumurie, ca amurgul; în cele din urmă, literele mi s-au şters din faţa ochilor; partea neimprimată a paginii dovedea că am ajuns la capătul acestei istorii pe care, în lumina propriilor mele experienţe, o consideram ca fiind foarte verosimilă. M-am întors spre fereastră. Mai pâlpâia în ea un violet profund; deasupra orizontului mai străluceau câţiva nori, asemănători tăciunilor ce se sting. Oceanul era invizibil: se cufundase în noapte. Auzeam foşnetul slab al fâşiilor de hârtie puse deasupra ventilatoarelor. Aerul, mirosind uşor a ozon, era cald şi nemişcat. O linişte absolută umplea întreaga staţie. M-am gândit că hotărârea noastră de a rămâne n-avea în ea nimic eroic. Perioada aventurilor planetare, a expediţiilor îndrăzneţe, a dispariţiilor cumplite — cum a fost aceea a lui Fechner, prima jertfă a oceanului — se sfârşise de mult. Aproape că nici nu mă mai interesa cine este „oaspetele” lui Snaut sau acela al lui Sartorius. Nu va trece multă vreme, mi-am spus, şi vom înceta să ne ruşinăm de noi şi să ne izolăm. Dacă nu vom putea scăpa de „oaspeţi”, ne vom obişnui şi vom începe să convieţuim cu ei, iar dacă Autorul lor le va modifica regulile de joc, ne vom adapta celor noi, deşi un anumit timp ne vom zbate, ne vom împotrivi, sau poate că unul sau altul dintre noi chiar se va sinucide, dar şi această nouă stare va ajunge până la sfârşit la un echilibru. Încăperea era învăluită de un întuneric tot mai asemănător celui terestru. Numai contururile lavaboului şi ale oglinzii se mai străvedeau albind. Sculându-mă, am găsit pe pipăite pachetul cu vată de pe policioară, mi-am spălat cu un tampon umezit faţa şi m-am culcat în pat, întinzându-mă pe spate. Undeva, deasupra mea, aidoma fâlfâirii unui fluture de noapte, se auzea suflarea nedesluşită a ventilatorului. Nu mai vedeam nici fereastra. Totul era cuprins de beznă. O lucoare abia bănuită, strecurată parcă de nicăieri, atârna deasupra-mi, proiectându-se pe perete sau departe, în adâncul deşertului de dincolo de geam. Mi-am adus aminte cum mă speriase cu o seară înainte întinderea pustie a spaţiului solarisean şi aproape că am zâmbit. Nu-mi mai era teamă. Nu-mi mai era teamă de nimic. Mi-am dus braţul la înălţimea ochilor. Cadranul ceasului era luminat de cununa fosforescentă a cifrelor. După o oră trebuia să răsară soarele albastru. Mă bucuram de întunericul în care eram scufundat, respiram adânc, golit şi eliberat de orice gânduri.

La un moment dat, mişcându-mă, am simţit lângă şold carcasa magnetofonului. Ah, da, Gibarian, glasul său înregistrat pe bobine... N-aveam câtuşi de puţin intenţia să-i mai resuscit trecutul, ascultându-l, de altfel singurul lucru pe care l-aş mai fi putut face pentru el.

Am scos din buzunar magnetofonul ca să-l ascund sub pat. Atunci am auzit un foşnet şi scârţâitul slab al uşii care se deschidea.

— Kris...? am distins un glas stins, aproape de şoaptă. Eşti aici, Kris? Ce întuneric e!

— Nu-i nimic, am spus. Nu-ţi fie teamă. Vino aici!

Solaris1
Solaris8