A devenit viral pe internet, zilele astea, un filmuleț de câteva minute în care un anume Franț Țandără, fost torționar comunist, povestește, printre altele, cum ucidea intelectuali, cum îi bătea la testicule și multe alte orori. Omul arată ca un pensionar oarecare, este locvace, în timp ce povestește pune mereu mâna pe brațul reporterului, așa cum fac mulți dintre cei care doresc să fie cât mai convingători. Se simte la el o dorință de a fi acceptat și înțeles, cu trecutul lui cu tot. Vocea nu-i tremură nici măcar o secundă când pomenește de oamenii care veneau la el „calzi și plecau reci”. Parcă ar povesti despre tăierea găinilor, nu despre curmarea, adeseori în chinuri înfiorătoare, a unor vieți omenești.
Recunoaște că a făcut
totul în numele credinței în comuniști. „Nu am avut carnet de partid”, spune
el, „carnetul era aici, în inimă”. Un coșmar. Te uiți la individul ăsta cum
povestește și, dacă oprești sonorul, poți crede că deapănă amintiri despre succesele
sportivilor români la competiția „Daciada”, sau despre primele patru clase pe
care le-a terminat. Dar el vorbește despre uciderea cu toporul a propriului său
tată, despre oameni torturați și uciși, oameni pe care nici măcar nu-i
cunoștea, oameni care nu-i făcuseră niciun rău.
Prima bănuială care-ți vine în minte este că totul e o făcătură. Un criminal nu acceptă să stea în fața unei camere de luat vederi și să vorbească despre ororile pe care le-a comis. Așa că te apuci și cauți mai multe informații. Și dai peste filmul întreg, care are 46 de minute, postat pe YouTube chiar de cel care l-a realizat. Alături, povestea din spatele acestui film, impresionantă prin ea însăși. În 2002, echipa de filmare a mers la Țandără, care le-a povestit totul de-a fir a păr. După care, citez, „nu s-a lăsat pînă nu ne-a dat cîte un borcan cu miere făcută de el și pînă cînd nu ne-a arătat dosarul în care își ținea toate memoriile (vreo 30) pe care le adresase autorităților statului după 1989. Zeci de foi în care mărturisise tot, cu date exacte, cu fotografii ale celorlalți torționari, cu tot ce își mai aducea aminte. Mărturisise tot și cerea să fie anchetat și pedepsit.
“V-a răspuns cineva la toate astea?” l-am întrebat.
“Nimeni domnule, de 13 ani tot le scriu și nimeni nu mă întreabă nimic. Doar ăștia de la secția de poliție, cînd m-am dus la ei, m-au ascultat și apoi mi-au trimis răspuns să mă duc acasă că dacă e nevoie vin ei după mine.”
Aflând asta, te gândești la două lucruri. Întâi că pe individ îl rodea, totuși, conștiința și simțea nevoia să-și ispășească într-un fel păcatele, măcar în fața justiției omenești. Apoi te întrebi de ce oare statul român a refuzat să ia în considerație mărturisirile criminalului. Și nu găsești altă explicație decât dorința de a ascunde trecutul monstruos al celor care, după pseudo-revoluția din 89 au sărit cu arme și bagaje în barca lui Ion Iliescu. Mulți dintre aceia giraseră prin prezența lor în înalte funcții ale statului uciderile, torturile, abuzurile de toate felurile. Ori ei, în 1989, în loc să fie arestați și băgați la închisoare, își lepădaseră pieile, ca șerpii și se prezentau drept campioni ai noilor principii de guvernare. „Totul nou”, cum spuneau escrocii în vremea „Daciei 1300”, când dădeau cu vopsea peste rugină și apoi își puneau în vânzare mașinile, pretinzând că au înlocuit absolut tot ce era stricat pe dinăuntru. Cum să recunoști tu, fiul sau nepotul torționarului, că te tragi din cine te tragi? Nu, tu ești curat ca lacrima. Așa că peste tot ceea ce s-a întâmplat trebuie trasă perdeaua. De ce oare vorbea Iliescu precum o moară stricată despre „guvernul de uniune națională”? Poate credeați că se gândea la cei care nu fuseseră membri de partid, eventual la cei care fugiseră din România? Nici pomeneală, el pe alde Țandără îi apăra, pentru că ei au reprezentat însăși osatura sistemului comunist.
În post scriptumul prezentării pe care autorul, Fabian Anton, o face filmului, el scrie: „PS. Franț Țandără a murit în 2004, după doi ani de la filmarea noastră. Pînă în ultima clipă a sperat ca cineva din autoritățile statului să vină să-l tragă la răspundere. Cînd a văzut că pe nimeni nu interesează mărturia sa a înțeles că ce s-a întîmplat în 1989 nu a fost decît o minciună.
Timp de 17 ani filmarea noastră a rămas aproape necunoscută pînă acum cîteva zile. Deși am postat interviul pe internet, deși am încercat să îl oferim televiziunilor sau să facem proiecții cu intrare liberă am fost refuzați mereu. Nu ni s-a dat niciun spațiu de emisie, nicio sală. Doar o revistă culturală s-a încumetat să publice, după 5 ani de cînd filmasem, fragmente din interviul nostru.”
O întrebare cu adevărat îngrijorătoare se profilează în urma citirii acestui PS. În toți cei 17 ani scurși de la realizarea documentarului, cine s-a aflat de fapt la putere în România? Pe lângă guvernul Năstase, am mai avut guvernele Tăriceanu, guvernele Boc, guvernele Ponta, guvernele unse de Dragnea. Iar ca președinți au fost Iliescu, Năstase, Iohannis. De ce abia acum aflăm despre acest Țandără? De ce presa care face dintr-o babă care vinde usturoi pe trotuar un caz național nu a scris mai nimic despre cazul fostului torționar? Pare că e ceva putred în Danemarca. O explicație posibilă este că absolut toate guvernele au fost și sunt o apă și-un pământ, fiind înțesate de securiști și descendenți ai comuniștilor. Iar apariția acum, după 17 ani, a filmului, începe să semene cu o manevră electorală gândită de vreun strateg inteligent. Una peste alta, oricum ar fi, este vorba despre un film care ar trebui văzut de toată lumea, dar în special de tineretul care stă cu ochii în ecranul telefonului mobil opt ore din zece și crede că toate grozăviile despre care am scris nici nu au existat sau, cel mult, fac parte din vreun joc pentru gameri.
“V-a răspuns cineva la toate astea?” l-am întrebat.
“Nimeni domnule, de 13 ani tot le scriu și nimeni nu mă întreabă nimic. Doar ăștia de la secția de poliție, cînd m-am dus la ei, m-au ascultat și apoi mi-au trimis răspuns să mă duc acasă că dacă e nevoie vin ei după mine.”
Aflând asta, te gândești la două lucruri. Întâi că pe individ îl rodea, totuși, conștiința și simțea nevoia să-și ispășească într-un fel păcatele, măcar în fața justiției omenești. Apoi te întrebi de ce oare statul român a refuzat să ia în considerație mărturisirile criminalului. Și nu găsești altă explicație decât dorința de a ascunde trecutul monstruos al celor care, după pseudo-revoluția din 89 au sărit cu arme și bagaje în barca lui Ion Iliescu. Mulți dintre aceia giraseră prin prezența lor în înalte funcții ale statului uciderile, torturile, abuzurile de toate felurile. Ori ei, în 1989, în loc să fie arestați și băgați la închisoare, își lepădaseră pieile, ca șerpii și se prezentau drept campioni ai noilor principii de guvernare. „Totul nou”, cum spuneau escrocii în vremea „Daciei 1300”, când dădeau cu vopsea peste rugină și apoi își puneau în vânzare mașinile, pretinzând că au înlocuit absolut tot ce era stricat pe dinăuntru. Cum să recunoști tu, fiul sau nepotul torționarului, că te tragi din cine te tragi? Nu, tu ești curat ca lacrima. Așa că peste tot ceea ce s-a întâmplat trebuie trasă perdeaua. De ce oare vorbea Iliescu precum o moară stricată despre „guvernul de uniune națională”? Poate credeați că se gândea la cei care nu fuseseră membri de partid, eventual la cei care fugiseră din România? Nici pomeneală, el pe alde Țandără îi apăra, pentru că ei au reprezentat însăși osatura sistemului comunist.
În post scriptumul prezentării pe care autorul, Fabian Anton, o face filmului, el scrie: „PS. Franț Țandără a murit în 2004, după doi ani de la filmarea noastră. Pînă în ultima clipă a sperat ca cineva din autoritățile statului să vină să-l tragă la răspundere. Cînd a văzut că pe nimeni nu interesează mărturia sa a înțeles că ce s-a întîmplat în 1989 nu a fost decît o minciună.
Timp de 17 ani filmarea noastră a rămas aproape necunoscută pînă acum cîteva zile. Deși am postat interviul pe internet, deși am încercat să îl oferim televiziunilor sau să facem proiecții cu intrare liberă am fost refuzați mereu. Nu ni s-a dat niciun spațiu de emisie, nicio sală. Doar o revistă culturală s-a încumetat să publice, după 5 ani de cînd filmasem, fragmente din interviul nostru.”
O întrebare cu adevărat îngrijorătoare se profilează în urma citirii acestui PS. În toți cei 17 ani scurși de la realizarea documentarului, cine s-a aflat de fapt la putere în România? Pe lângă guvernul Năstase, am mai avut guvernele Tăriceanu, guvernele Boc, guvernele Ponta, guvernele unse de Dragnea. Iar ca președinți au fost Iliescu, Năstase, Iohannis. De ce abia acum aflăm despre acest Țandără? De ce presa care face dintr-o babă care vinde usturoi pe trotuar un caz național nu a scris mai nimic despre cazul fostului torționar? Pare că e ceva putred în Danemarca. O explicație posibilă este că absolut toate guvernele au fost și sunt o apă și-un pământ, fiind înțesate de securiști și descendenți ai comuniștilor. Iar apariția acum, după 17 ani, a filmului, începe să semene cu o manevră electorală gândită de vreun strateg inteligent. Una peste alta, oricum ar fi, este vorba despre un film care ar trebui văzut de toată lumea, dar în special de tineretul care stă cu ochii în ecranul telefonului mobil opt ore din zece și crede că toate grozăviile despre care am scris nici nu au existat sau, cel mult, fac parte din vreun joc pentru gameri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu