Zoologie

        Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele şi de a le stăpâni. După izgonirea din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă: animalitatea a început să dea nume oamenilor şi să-i stăpânească, până-ntr-atât încât, de la sihaştrii primelor veacuri creştine (care încercau să-şi domesticească menajeria interioară) până la fiziognomiştii Renaşterii (care clasificau mutra semenilor după afinităţile ei cu profilul diverselor sălbăticiuni cunoscute) şi până la vocabularul etern al caricaturii şi injuriei, zoologia a devenit, ca să zicem aşa, o parte însemnată a antropologiei. Dar parcă niciodată şi niciunde ca în România contemporană n-a reuşit morfologia regnurilor inferioare să iasă atât de explicit şi de euforic la suprafaţă. A identifica pe stradă, la televizor sau pe scena politică specii diferite de animalitate nu mai este, în aceste condiţii, o operaţiune ofensatoare, ci o modestă operă descriptivă. Iei notă, pur şi simplu, de ambianţă.

    Mai întâi, ai de înregistrat expresia sonoră a animalităţii. Zgomotele străzii, ale mediilor audiovizuale, ale oricărei aglomerări umane, s-au îndepărtat simţitor de la stilistica articulării calme, a emisiei controlate raţional. Auzi, la fiecare pas şi la orele cele mai neaşteptate, şuierături, răgete, mârâieli, chiote, grohăieli, behăituri, ciripeli, mormăituri, croncăneli, scâncete, lătrături, gemete, horcăieli, ţipete acute şi icnete înfundate, râgâieli, flatulenţe explozive, urlete, pe scurt, un fel de balamuc asurzitor şi toxic. Se vorbeşte răstit, monosilabic, onomatopeic.

  Ceea ce, la animale, e un sistem de semnalizare primitiv şi vital la oameni a devenit un ornament „haios”, o afectare de gaşcă. Spectaculoasă e combinaţia anapoda a speciilor, inadecvarea între ambalaj şi manifestarea lui sonoră: întâlneşti la tot pasul „lei” care behăie, „capre” care mugesc, „porci” care ciripesc, „măgari” care şuieră ca şerpii, „vaci” care scâncesc etc. Un soi de pădure deviată, o ogradă cu altoiuri implauzibile, o rezervaţie de experimente ratate.

  Să trecem însă la ambalaj. Frapantă e supraabundenţa de păsăret: papagali volubili, cu vocabular minim şi repetitiv, bâtlani solemni, pupeze sentimentale, păuni perplecşi, gaiţe sapienţiale, piţigoi melancolici, gâşte, găini (de ambe sexe), dropii senzuale, ciocănitorifără prejudecăţi, cocoşi afabili, cucuvele inflexibile, ciori imaculate, vrăbioi insignifianţi şi pompoşi, curci abstrase, pinguini, bibilici (metafizice), cuci (justiţiari), guguştiuci (fraieri).

  Din fauna acvatică se remarcă mai ales crapul pre-potent şi obtuz, îmbogăţit artificial, la crescătorie, ştiuca violentă şi hrăpăreaţă, bibanul descurcăreţ şi plevuşcă (ţârii ofensaţi, puietul nelămurit, hamsiile gregare). Să adăugăm batracienii colocviali, lipitorile, crabii şi insidioasele meduze. Stăm bine cu târâtoarele: de la şerpăria soioasă, şireată şi servilă de prin judeţe până la reptilele ţepene cu miros de preistorie: guşteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni.

  E criză de animale nobile şi performante. Nu prea avem cerbi, vulturi, lei adevăraţi, cu autoritate legitimă, leoparzi eleganţi, pantere de familie bună. Nici măcar porumbi concilianţi sau urşi viguroşi şi cumsecade. În schimb, e plin de căţei ipocriţi şi pisici ieftine, de vulpi şmechere, lupi hămesiţi, măgari neruşinaţi, boi monumentali şi porci inspiraţi. Avem hiene funeste şi dihori care duhnesc a cloacă, scroafe urcate în copac şi mistreţi scăpaţi în grădina de zarzavat. Avem, să nu uităm, ţapi vizionari, răţoi plini de principii şi lebede de paradă.

  O categorie aparte o reprezintă cârtiţele reciclate, adică vechi, dar gata să mimeze noul discernământ democratic. Avem analişti (de politică externă) cu aspect de morsă competentă, sau analişti de politică internă cu aspect de bursuci suficienţi, avem vedete de show estival care pendulează între căpriţa sexy şi oaia aferată.

  Avem animale obraznice, animale ţanţoşe, animale bolnave. Buhai tandri şi bivoli somnolenţi. Gândaci, gâze, trântori, ploşniţe, păduchi, cari, muşte, molii. Şobolani. Fluturi inconsistenţi şi fluturoaice zemoase. Viermi umezi, lăcuste năvălitoare, viruşi.

  Amestecul speciilor e din nou frapant: viezuri care se dau drept tigri, şoricei care se cred gheparzi, porci care se cred tauri, cloşti care imită privighetoarea.

  Am văzut, de curând, şi o evoluţie inversă, relativ neaşteptată. Un malac, obişnuit al mlaştinilor politice şi clasat, îndeobşte, la rubrica porcine (cu mici cochetării de Saint-Bernard erotic), îi lua un interviu preşedintelui ţării şi se schimbase, brusc, în iepuraş. Ochii, încleiaţi de afecţiune, se făcuseră mici şi jucăuşi, feciorelnice sughiţuri admirative întâmpinau fiecare frază a şefului. Din vierul arogant al altor emisiuni a ieşit, bălos, la suprafaţă, lingăul. Huiduma de partid şi de stat era atât de drăgălaşă şi timidă („Ne daţi voie să dăm puţină publicitate?”), încât nu se putea sa nu ia o decoraţie. Când iepuraş de casă, când „porc de serviciu”, când dulău naţional, bucuros să latre şi să se gudure oportun, când bufniţoi lubric, când ciocârlie patriotică, arătarea avea orgoliul de a întruchipa singur toată fauna autohtonă.

  Pe o nouă arcă a lui Noe, insul ar putea fi singurul călător, mândru de a se împreuna, dacă ar fi nevoie, cu sine însuşi.
Andrei Pleșu - Plai cu boi, ianuarie 2003