Cazul Cărtărescu

Pentru un scriitor român, publicarea cărților lui în alte țări înseamnă una dintre cele mai mari bucurii. O onoare pe care și-o dorește orice autor, mai ales când el provine dintr-o cultură mică. În același timp, te aștepți ca țara de baștină a scriitorului tradus și, eventual, premiat în țări cu cultură mare, să reacționeze la o astfel de întâmplare fericită, sărbătorindu-o, organizând evenimente conexe etc. Mă refer, desigur, la o țară care dorește în mod real să intre în rândul națiunilor civilizate. Nu numai victoriile Simonei Halep au importanță pentru prestigiul internațional al României. Extrem de importante sunt și premiile literare pe care le-au primit ai noștri. Dacă despre Herta Müller și Nobelul ei s-a mai vorbit cât de cât, în ceea ce-l privește pe Mircea Cărtărescu pare a funcționa un fel de conspirație a tăcerii. Pentru că el este, așa cum se poate vedea, un critic al celor care conduc România, un om care nu tace și care, exact pentru motivele astea, s-ar dori să fie redus la tăcere.

Cei care nu simțeau o scârbă foarte mare la atingerea privirilor de imunda foaie „România Mare” au avut prilejul să citească, prin anii 90, mizeriile aruncate în capul mai tuturor scriitorilor noștri care nu erau din ceata lui Eugen Barbu. Printre ei, la loc de cinste, s-a aflat Mircea Cărtărescu. Eu, unul, când dădeam peste asemenea lucruri, îmi spuneam: „o să se termine odată și odată cu astea” și mă miram: la ce putea să-i folosească lui Vadim terfelirea continuă a unor oameni care, practic, nu reprezentau niciun fel de pericol pentru sistem. Nu eram decât un biet naiv. Vadim și ceilalți saurieni siniștri ai acelor vremuri vedeau lucrurile pe termen lung. Sigur că oameni precum Pleșu, Cărtărescu, Liiceanu, Sorin Vieru, Patapievici etc. nu erau periculoși în acei ani, când românii votau în procente înfricoșătoare cu Iliescu. Dar puteau deveni periculoși cu timpul, așa că trebuiau atacați continuu, transformați în ținte, acuzați de toate relele pământului, desființați. Și haznaua „România Mare” și-a făcut, în acest sens, datoria cu brio. Putem vedea acum efectele acelor acțiuni. Mircea Cărtărescu, un scriitor de reală valoare, este aproape ignorat în țara lui, în vreme ce în alte țări primește aprecieri și premii. Aici am ajuns. Acesta este nivelul nostru, ca români. Pur și simplu enorm de mulți dintre noi sunt dezinteresați de premiile pe care le primește un mare scriitor care, după cum știm, nu este de-al copiilor spirituali ai lui Iliescu. Slavă Domnului, am putea zice, că vremurile în care un om ca Patapievici era scuipat la propriu în obraz, pe stradă, urmare a mizeriilor rostite despre el la posturile de televiziune ale unui viitor – pe atunci – pușcăriaș, par a fi trecut. Deși, după cum merg lucrurile, nu e exclus ca ele să se întoarcă așa, peste noapte. Deocamdată, sancțiunea pentru ne-aservire este ignorarea.
Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Ne spune însuși Cărtărescu, într-o postare pe Facebook: „Inutil să spun că n-a fost niciun jurnalist român la ceremonia de la Lubeck (sau de la Cap de Formentor) și că nu mi s-a solicitat niciun interviu în mediile românești despre cele două premii internaționale primite anul acesta. Nicio instituție politică, culturală, literară etc. n-a găsit cu cale să spună ceva despre mica mea realizare din, nu-i așa, anul centenarului. Nu am eu nevoie de toate astea, dar așa ar fi normal într-o lume civilizată. E motivul pentru care trebuie să consemnez eu însumi, aici, pe Facebook, aceste biete întâmplări. Dacă nu scriu eu, nu scrie nimeni. Vă spun sincer, mi-e tare rușine că trăiesc într-o lume ca a noastră. Și aici nu mai e vina lui Dragnea&Co.” Despre asta e vorba. Și, într-adevăr, nu mai e vorba, aici, de Dragnea, ci de noi, poporul, care l-am rejectat pe Ion Rațiu ca să-l punem în frunte pe Iliescu, noi, care am făcut mineriade răcnind că muncim, nu gândim, noi cei care am fost cât pe-aci să-l facem președinte pe Vadim Tudor, care am votat majoritar pentru Năstase, apoi pentru Ponta și acum pentru Dragnea. Noi cei care, după cum merg lucrurile, vom vota, nu peste mult timp, cu ambele mâini, pentru ieșirea din UE. Și vom face asta continuând să vorbim despre țara noastră binecuvântată de Dumnezeu, despre deșteptăciunea incredibilă a românilor, despre demnitate, tradiții și tot restul, fără să construim între timp nimic, dar privindu-i pe cei aleși cum fură pentru generații întregi. Cât despre puținii care fac cu adevărat ceva, pe ei îi vom terfeli și bălăcări sau, în cel mai bun caz, îi vom ignora, exact cum fac acum autoritățile cu Mircea Cărtărescu.
P.S. Este plin internetul de clipuri făcute cu dronele, care transmit mesajul „ce țară frumoasă avem noi și ce nedrepți sunt străinii că nu ne recunosc ca egalii lor”. Filmările arată întotdeauna munți și păduri, curcubee, castelul Peleș, Brașovul și alte orașe prezentate de la o înălțime convenabilă ca să nu se vadă mizeria, cu acoperișurile ninse și soarele apunând peste crestele munților. Asta e trista realitate: nefiind în stare să facem absolut nimic, ne fudulim cu ceea ce a zămislit mama natură sau, cel mult, cu construcțiile făcute înainte de a da peste noi năpasta de a fi vânduți rușilor.
Articol apărut în publicația „ZIAR de Sinaia”