În toiul nopţii, m-a trezit lumina. M-am ridicat într-un cot, iar cu
mâna cealaltă mi-am acoperit ochii. Înfăşurată într-un cearşaf, Harey şedea la
capătul patului, chircită, cu faţa năpădită de păru-i lung. Umerii îi
tresăltau; plângea fără glas.
—
Harey! S-a chircit şi mai mult.
Ce-i cu tine?... Harey...
Încă nedezmeticit bine, m-am aşezat pe marginea patului,
descătuşându-mă treptat de coşmarul ce mă chinuise doar cu o clipă în urmă.
Fata tremura. Am îmbrăţişat-o. M-a respins cu cotul. Faţa şi-o ţinea ascunsă.
—
Iubito... Nu vorbi aşa...
—
Dar, Harey, ce se-ntâmplă?
I-am văzut chipul zbuciumat, umed de lacrimi. Lacrimi mari, de copil i
se prelingeau pe obraji, strălucind un moment în gropiţa bărbiei şi picurând
apoi pe cearşaf.
—
Tu nu mă mai vrei.
—
Am auzit...
—
Ce-ai auzit, am întrebat-o,
simţind cum îmi amorţeşte obrazul. N-ai înţeles, era doar...
—
Ba nu, spuneai că nu sunt eu.
Spuneai să plec. Aş pleca. O, Doamne! As pleca, dar nu pot. Nu ştiu ce-nseamnă
asta. Vreau şi nu pot. Sunt atât... atât de decăzută!
—
Copilule!!!
Am îmbrăţişat-o, am strâns-o la pieptul meu cu toată puterea, parcă
universul se prăbuşea, îi sărutam mâinile, degetele ude şi sărate, repetam nu
ştiu ce jurăminte, ...îi ceream iertare, îi spuneam că fusese numai un vis
prostesc şi oribil, încetul cu încetul s-a liniştit. A încetat să mai plângă. Mă
privea cu ochi imenşi, lunatici. Lacrimile i se uscaseră. Şi-a întors capul.
—
Nu, a murmurat. Nu vorbi aşa, nu
trebuie. Nu mai eşti pentru mine acelaşi.
—
Nu sunt!
Cuvintele mi s-au smuls ca un geamăt.
—
Da, nu mă mai vrei. Am simţit-o
mereu. Mă prefăceam că nu văd. Gândeam că mi se pare sau că e altceva, dar nu.
Te comporţi.... altfel. Nu mă iei în serios. E adevărat că a fost un vis, dar
pe mine m-ai visat. Îmi spuneai pe nume. Ţi-era scârbă. De ce? De ce?
Am îngenuncheat înaintea ei, cuprinzându-i genunchii.
—
Copilule...
—
Nu vreau să-mi vorbeşti aşa. Nu
vreau, auzi? Nu sunt câtuşi de puţin un copil. Sunt...
A izbucnit în plâns şi a căzut cu faţa pe pat. M-am sculat. Dinspre
gurile de ventilaţie pătrundea, cu un zumzet liniştit, aerul rece. Mi s-a făcut
răcoare. Am tras pe mine halatul de baie. Aşezându-mă pe pat, am simţit că-i
ating fetei umărul.
—
Harey, ascultă. Îţi voi spune
ceva. Îţi voi spune adevărul... S-a lăsat lângă mine, sprijinindu-se încet în
mâini. Vedeam cum pulsul îi izbeşte puternic sub pielea subţire a gâtului. Din
nou mi-a amorţit obrazul şi am început să tremur ca şi cum as fi stat în ger.
Capul îmi era golit de orice gând.
—
Adevărul? a spus. Îţi dai
cuvântul?
Nu i-am răspuns imediat; a trebuit să înghit nodul zdravăn care mi se
pusese în gât. Era vechiul nostru consemn; la auzul său nici unul dintre noi nu
numai că nu cuteza să mintă, dar nici măcar să ascundă ceva. Fusese o vreme în
care ne chinuiam, exagerând sinceritatea, din naiva convingere că aşa ne vom
salva.
—
Pe cuvânt de onoare, am rostit cu
toată seriozitatea. Harey... Aşteaptă. Şi tu te-ai schimbat: Noi toţi ne
schimbăm. Dar nu asta am vrut să-ti spun... Adevărul este următorul... Dintr-o
cauză pe care nici unul dintre noi n-o cunoaşte precis... nu mă poţi părăsi.
Lucrurile nu stau însă chiar atât de rău, fiindcă nici eu nu te pot...
—
Kris!
Am ridicat-o în braţe, aşa înfăşurată în cearşaf. Un colţ umed de
lacrimi mi s-a lipit de umăr, Umblam prin cameră şi-o legănam. Ea mă mângâia pe
obraz.
—
Nu. Nu tu te-ai schimbat, ci eu,
mi-a şoptit la ureche. Ceva se-ntâmplă cu mine. Poate asta?
Privea la dreptunghiul negru, vid, rămas din uşa spartă, ale cărei
resturi le dusesem aseară la magazie. Va trebui să montez una nouă, m-am
gândit.
—
Tu nu dormi? am întrebat-o pe
Harey după ce am pus-o pe pat.
—
Nu ştiu.
—
Cum nu ştii? Gândeşte-te, dragă.
—
Probabil că nu-i un somn adevărat.
Poate sunt bolnavă. Stau aşa, întinsă şi mă gândesc. Ştii...
A tresărit.
—
Ce? am întrebat-o în şoaptă, căci
glasul ar fi putut să mă trădeze.
—
Sunt nişte gânduri foarte
curioase. Nu ştiu de unde-mi vin...
—
De pildă?
Trebuie să fiu calm — m-am gândit — indiferent de ceea ce voi auzi, şi
m-am pregătit pentru cuvintele ei ca pentru un şoc puternic.
A dat neputincios din cap:
—
Ele... parcă... parcă ... de
pretutindeni...
—
Nu-nţeleg...
—
De parcă n-ar fi numai în mine, ci
ar veni de mai departe. Într-un fel... nu ştiu cum să-ţi spun. Pentru asta nu
există cuvinte...
—
Cu siguranţă că sunt vise, am
adăugat, prefăcându-mă plictisit; de fapt o piatră îmi căzuse de pe inimă. Iar
acum vom stinge lumina şi până dimineaţă nu vom mai avea nici un fel de griji,
iar dimineaţa, dacă vom avea chef, ne vom strădui să ne facem altele. Bine?
A întins mâna spre întrerupător; ne-a învăluit întunericul, m-am lungit
pe aşternutul răcoros-şi am simţit apropiindu-se de mine căldura răsuflării ei.
Am îmbrăţişat-o.
—
Mai tare, a şoptit şi, după o
clipă: Kris!
—
Ce-i?
—
Te iubesc.
Îmi venea să urlu.
Dimineaţa era roşie. Discul tumefiat al soarelui zăcea deasupra
orizontului. Pe pragul uşii se afla o scrisoare. Am desfăcut plicul. Harey era
în baie; auzeam cum fredonează. Din când în când, îşi vâra în cabină capul,
părul ud i se lipise de trup. M-am apropiat de fereastră şi am citit:
"Kelvin,
ne-am împotmolit. Sartorius preferă acţiuni energice. Este convins că va reuşi
să destabilizeze sistemele neutrinice. Pentru iniţierea experienţelor are
nevoie de o mostră din materialul de construcţie al corpurilor F. Îţi propune
să pleci într-un zbor de recunoaştere ca să iei într-un recipient o anumită
cantitate de plasmă oceanică. Acţionează după cum crezi, dar înştiinţează-mă cu
privire la hotărârea luată. Eu n-am nici o părere şi de altfel mi se pare că în
genere nu mai am nimic.
Susţin
propunerea lui S. doar ca să progresăm cu ceva, fie chiar şi iluzoriu. În caz
contrar nu ne-ar rămâne decât să-l invidiem pe G.
Şobolanul
P.S. Nu intra în cabina postului de
radio. Poţi face asta pentru mine. Cel mai bine telefonează-mi".
Parcurgând aceste rânduri, simţeam cum mi se strânge inima. Am recitit
cu atenţie scrisoarea, apoi am rupt-o, iar bucăţelele de hârtie le-am aruncat.
Pe urmă m-am apucat să caut un scafandru pentru Harey. Treaba asta mi se părea
la fel de oribilă ca şi aceea dinainte. Dar Harey nu bănuia nimic, altminteri
nu s-ar fi bucurat atât de mult când i-am spus că trebuie să plec într-o
acţiune de recunoaştere în afara staţiei şi că o rog să mă întovărăşească. Am
luat micul dejun în chicinetă (şi de data asta Harey abia dacă a ciugulit de
două-trei ori) şi ne-am dus la bibliotecă. Am vrut să revăd literatura
referitoare la problemele câmpului şi ale sistemelor neutrinice înainte de a
îndeplini dorinţa lui Sartorius. Încă nu ştiam cum voi proceda, dar am hotărât
să consult lucrările lui. Mi-a venit ideea că anihilatorul neutrinic,
deocamdată inexistent, i-ar putea elibera pe Snaut şi Sartorius; în acest timp,
undeva, în exterior, într-un avion, de pildă, aş fi putut aştepta împreună cu
Harey sfârşitul "operaţiei". Am rămas o vreme în faţa marelui
calculator electronic; îi puneam întrebări, iar el răspundea aruncând o fişă ce
purta inscripţia laconică "lipseşte din bibliografie", ba îmi
propunea să mă pierd într-o asemenea junglă de lucrări de fizică foarte
speciale, încât sfatul devenea cu totul ineficace. Nu-mi venea să părăsesc
această mare încăpere cu pereţi netezi, tăiaţi de chenarele sertarelor, cu
noianul lor de microfilme şi de înregistrări electronice. Aşezată în chiar
centrul staţiei, biblioteca n-avea ferestre şi era locul cel mai bine izolat
din interiorul chiurasei de otel.
Cine ştie dacă nu tocmai de aceea mă simţeam în ea atât de bine, în
ciuda văditului eşec al căutărilor mele. Am rătăcit prin vasta sală; în cele
din urmă, m-am oprit în faţa unor rafturi uriaşe, înţesate până la tavan; acest
munte de cărţi nu reprezentau un lux, ci întruchipa memoria legată de pionierii
solaristicii: rafturile, care numărau circa 600 de volume, purtau întreaga
literatură clasică a obiectului, începând cu cele două volume ale monumentalei
monografii (în bună parte depăşită) a lui Giese. Am luat pe rând acele tomuri,
fiecare avea o greutate impresionantă şi le-am răsfoit într-o doară, aşezat pe
braţul fotoliului. Harey şi-a găsit şi ea o carte. Am citit câteva rânduri
peste umărul ei. Era Bucătarul sideral, una
din putinele. cărţi provenite din patrimoniul primei expediţii, pare-se chiar
că-i aparţinuse lui Giese. Văzând-o pe Harey cu ce atenţie studia prescripţiile
culinare adaptate cerinţelor vitrege ale cosmonauticii, nu i-am mai spus nimic
şi m-am întors la respectabilul volum pe care-l aveam pe genunchi: Zece ani de cercetări ale lui Solaris, apărut în
seria "Solarisiană" de la numărul 4 până la 13, pe când actualele
publicaţii poartă numere cu patru cifre.
Giese nu fusese niciodată cu o prea mare inspiraţie, dar inspiraţia
este o însuşire care poate doar să-i dăuneze unui cercetător al lui Solaris.
Nicăieri imaginaţia şi capacitatea de a crea rapid ipoteze nu se dovedesc atât
de păgubitoare. În realitate, pe această planetă e posibil orice. Descrierile incredibile
ale constelaţiilor generate de plasmă sunt mai mult decât probabil autentice,
deşi, în genere, neverificabile, deoarece doar rareori îşi repetă oceanul
evoluţiile. Cel care le observă pentru prima dată este speriat îndeosebi de
caracterul lor straniu, de proporţiile lor uriaşe. Observate la scara mică,
într-o băltoacă, să spunem, ar fi fost desigur considerate ca fiind un simplu
"joc al naturii", o manifestare a hazardului. Faptul că un om
mediocru şi un geniu stau la fel de neputincioşi în faţa nesfârşitei varietăţi
a formelor solarisiene nu facilitează întru nimic convieţuirea cu fenomenele
oceanului viu. Giese nu era nici genial, nici prost; pur şi simplu aparţinea
tagmei acelor pedanţi clasificatori, a căror aparentă linişte exterioară maschează
o neobosită pasiune de muncă, pasiune care le devorează întreaga existenţă.
Câtă vreme putea, se folosea exclusiv de limbajul descrierii, iar când îi
lipseau cuvintele se apuca să creeze noi expresii, adeseori nereuşite,
neadecvate fenomenelor descrise. Dar, în fond, nici un fel de termeni nu sunt
în stare să redea ceea ce se întâmplă pe Solaris. "Supracopacii",
"lungonii", "ciupercăriile", "mimoizii",
"simetriadele" "şi "asimetriadele", "mătăniile"
şi "aricioizii" lui Giese sună extrem de artificios; totuşi aceste
invenţii verbale oferă o anumită reprezentare a lui Solaris chiar şi celor ce
nu-l cunosc decât din unele fotografii neclare şi filme imperfecte. Evident,
chiar şi acest clasificator conştiincios s-a făcut nu de puţine ori vinovat de
imprecizie. Omul produce ipoteze întotdeauna, atât în mod conştient cât şi
atunci când habar n-are că o face. Giese considera că "lungonii"
constituie o formaţie fundamentală şi i-a asemuit cu valurile provocate de
fluxul mării terestre, dar mult mai mari şi mai înalte. De altfel, cel ce a
cercetat prima ediţie a operei lui Giese ştie că, iniţial influenţat de
geo-centrism, el le-a numit "fluxuri". Comparaţia pare ridicolă, dar
trebuie să ţinem seama de lipsa de imaginaţie a autorului ei. Dacă tot am căutat
paralele terestre, ar trebui să observăm că aceste formaţii, depăşind ca
dimensiuni marele canion Colorado, sunt modelate dintr-o substanţă care, la
suprafaţă, are o consistentă gelatino-spumoasă (această spumă se solidifică în
festoane uriaşe, uşor friabile, în dantele cu ochiuri uriaşe, ba chiar pentru
unii cercetători ea se prezintă ca o "concrescenţă scheletică"}, iar
în adânc devine tot mai mlădioasă, ca un muşchi încordat, dar ca un muşchi
care, păstrându-şi elasticitatea dobândeşte rapid, la o adâncime de câteva sute
de metri, duritatea stâncii. Între pereţii tensionaţi ca o membrană pe spatele
acestei plăsmuiri vertebrate se desfăşoară kilometri în şir
"lungonul" propriu-zis, obiect aparent independent, asemănător unui
piton colosal, care după ce a înghiţit munţi întregi îi digeră în tăcere; din
când în când, trupul îi tremură şi-i zvâcneşte. Dar numai de sus arată
"lungonul" aşa, de pe bordul unui avion. Atunci când te apropii de el
la o distanţă la care ambii "pereţi ai canionului" se ridică la sute
de metri deasupra aparatului, "corpul pitonului" se dovedeşte a fi
domeniul unei atât de vertiginoase mişcări încât din pricina ei capătă
înfăţişarea unui cilindru gâtuit din loc în loc, ce se întinde până dincolo de
orizont. Prima impresie ţi-o dă vârtejul unei paste vâscoase de un verde-sur,
în ale cărei văluriri se răsfrâng razele soarelui, dar când ai ajuns în zbor
deasupra "lungonului" (iar pereţii "canionului" care-l
tăinuiesc devin atunci aidoma unor culmi de munţi), poţi vedea că mişcarea este
cu mult mai complicată. În ea se încrucişează şuvoaie mai întunecate care apoi
se răsfiră coaxial; în unele clipe, "mantaua" superioară, devenind
lucie ca oglinda, reflectă cerul şi norii şi este străpunsă cu larma unor salve
de erupţiile epicentrelor semilichide. Treptat, devine evident faptul că
imediat sub tine se află nucleul de acţiune al forţelor care menţin masele
gelatinoase, răsfrânte pe flancuri, şi le înalţă până la cer, dar ceea ce este
evident pentru ochi, ştiinţa nu acceptă chiar atât de lesne. De-a lungul
anilor, câte discuţii aprinse n-au avut loc cu privire la procesele desfăşurate
în cadrul acestor structuri care brăzdează cu milioanele nesfârşitele întinderi
ale oceanului viu. Se credea că în aceste acţiuni se manifestă unele organe ale
monstrului, în funcţiile lor metabolice, respiratorii, nutritive... Fiecare
ipoteză a fost până la sfârşit infirmată de mii de experienţe, de cele mai
multe ori primejdioase. Şi toate acestea se referă doar la "lungoni",
formaţiile în fond, cele mai simple, cele mai persistente, fiindcă existenţa
lor numără săptămâni, fapt care aici este cu totul excepţional.
O formă mult mai complicată şi mai capricioasă şi care stârneşte poate
cea mai vehementă împotrivire (evident, una reflexă) o constituie
"mimoizii". Se poate spune, fără exagerare, că îndrăgostit de aceste
plăsmuiri, Giese şi-a consacrat întreaga viaţă ca să le cerceteze, să le
descrie şi să le descifreze esenţa. Denumindu-i "mimoizi", el a
încercat să exprime trăsătura lor cea mai specifică din punct de vedere uman; o
anumită înclinaţie de a imita formele înconjurătoare mai mult sau mai puţin
îndepărtate.
Într-o bună zi, în adâncurile oceanului, un imens disc cu marginile
sfâşiate prinde să se întunece ca o suprafaţă pe care s-a turnat smoală. După
câteva ore, restructurându-se în nişte lobi tot mai evidenţi, discul urcă spre
suprafaţă. Un observator ar jura că asistă la o luptă năprasnică, deoarece din
întreaga regiune şiruri nesfârşite de valuri sferice se reped aici ca nişte
buze crispate, ca nişte cratere vii, musculoase, ce se închid şi se deschid
mereu; ele converg spre o neagră inimă pendulară, se înalţă ca o coloană,
pentru ca să se prăvălească în abis. Fiecare dintre aceste prăbuşiri de sute de
mii de tone stârneşte un plescăit, ca un tunet prelung fiindcă totul se
desfăşoară aici în proporţii monstruoase. Discul cel sumbru este împins spre
adâncuri, fiecare lovitură părând să-l turtească tot mai mult, să-l fragmenteze
într-un fel de lobi, căzuţi ca nişte aripi ude, apoi prefăcuţi în ciorchini, la
rândul lor subţiaţi în lungi şiraguri care se contopesc între ele şi urcă,
parcă târând după sine discul matern fărâmiţat, în timp ce de sus următoarele
inele ale valurilor cad neîncetat în golul tot mai adânc. Iar acest joc durează
uneori o zi, alteori o lună. Câteodată totul se sfârşeşte aici. Conştiinciosul
Giese a denumit această variantă "mimoid avortat", ca şi cum, nu se
ştie de unde, ar fi aflat cu exactitate că scopul final al catastrofei îl
constituie "mimoidul matur" (adică acea colonie polipoidală, de
obicei mai mare decât un oraş terestru), a cărui menire este să maimuţărească
formele exterioare... Evident, n-a lipsit un alt solaristician, pe nume Uyvens,
care, dimpotrivă, a socotit această fază ca fiind "degenerativă",
agonică, iar pădurea de forme himerice a considerat-o drept o evidentă
eliberare a structurilor derivate de sub dominaţia maternă.
Totuşi Giese, care, în descrierile tuturor plăsmuirilor solarisiene, se
comportă ca o furnică hoinărind pe o cascadă îngheţată, nu s-a lăsat câtuşi de
puţin abătut din cadenţa frazei lui uscate şi, cu o certitudine absolută, a
clasificat diferite faze ale desfăşurării mimoidului în ordinea unei
perfecţiuni ascendente.
Privit de sus, un mimoid pare asemănător unui oraş. E numai o iluzie,
produsă de căutarea unei analogii cu lucrurile pe care le cunoaştem. Gând cerul
este senin, toate acele excrescenţe multietajate şi palisadele de pe creasta
lor sunt învăluite de un strat de aer încins, care tulbură şi tremură formele,
distinse şi altminteri cu destulă greutate. Primul nor ce trece pe fondul
albastru (o spun din obişnuinţă, fiindcă acest "albastru" este brun
în timpul zilei roşii şi extrem de alb în timpul celei albastre) prilejuieşte o
replică imediată. Începe o înmugurire impetuoasă, învelişul ce se înfoiază ca o
conopidă este aruncat spre slăvi — desprinzându-se de temelia lui care păleşte
tot mai mult, şi, după câteva minute, reproduce până la iluzie norul cumulus.
Uriaşul obiect proiectează o umbră roşiatică pe care culmile mimoidului parcă
şi-o trec unele altora; această mişcare se desfăşoară întotdeauna în sens
contrar deplasării norului adevărat. Cred că Giese ar fi primit să i se taie
mâna, numai să afle explicaţia fenomenului. Dar asemenea plăsmuiri
"izolate" ale mimoidului nu sunt nimic în comparaţie cu creaţia spontană
"excitată" de prezenta obiectelor şi a formelor ivite deasupra lui,
odată cu sosirea pământenilor.
Sunt reproduse formele a tot ce se află la o distantă de maximum
opt-nouă mile. Cel mai adesea maşinile terestre sunt copiate de mimoid la o
scară mărită; ele sunt în mod frecvent deformate, redate cu simplificări
caricaturale, groteşti. Desigur, materia alcătuitoare este întotdeauna aceeaşi
masă ce-şi pierde iute culoarea şi care, zvârlită în văzduh, în loc să recadă,
rămâne, prin cordoane ombilicale uşor friabile, legată de substratul ei,
deasupra căruia se deplasează, târându-se, contractându-se, îndoindu-se, şi
astfel ia cu uşurinţă cele mai complexe întruchipări. Un avion, o antenă sub o
platformă satelizată sunt reproduse cu aceeaşi iscusinţă; mimoidul nu
reacţionează direct la apariţia oamenilor şi, vorbind mai exact, la apariţia
nici unei plante sau animal adus pe Solaris în scopuri experimentale de
neobosiţii cercetători. În schimb, un manechin, o păpuşă umană, statuia unui
câine sau un lemn sculptat, indiferent din ce material, sunt copiate imediat.
Aici trebuie să adăugăm în paranteză că, din păcate, această
"docilitate" a mimoidului faţă de experimentatori, aţât de puţin
întâlnită la alte plăsmuiri solarisiene, este uneori suspendată. Chiar şi cel
mai perfect mimoid are zilele lui "leneşe", în cursul cărora pulsează
foarte rar. Dealtminteri această pulsaţie nu este vizibilă pentru ochi, o
singură bătaie a ei durează peste două ore, iar descoperirea ei reclamă filmări
speciale.
În aceste împrejurări, formaţia cea mai lesne de vizitat este mimoidul,
îndeosebi cel bătrân, fiindcă atât platforma scufundată în ocean, cât şi
suprastructura constituie un sprijin destul de sigur pentru tălpile noastre.
Fireşte că în zona unui mimoid putem ajunge şi în zilele lui
"active", atunci însă vizibilitatea devine egală cu zero, din pricina
căderii unei suspensii coloidale albe ca omătul, revărsată continuu din
ramificaţiile noduloase ale torsului ce copiază formele. De altfel, aceste
forme nu pot fi sesizate din apropiere, deoarece proporţiile lor sunt uriaşe ca
nişte munţi. În plus, substratul unui mimoid "activ" e înnămolit de o
ploaie cărnoasă care pătrunde după câteva ore în coaja lui mult mai uşoară
decât tuful. În sfârşit, trecând fără un echipament adecvat prin labirintul
coloanelor care se turtesc ca nişte gheizere vâscoase, te poţi rătăci chiar
când soarele este puternic, deoarece razele acestuia nu pot străbate neîncetat
învelişul "exploziilor imitative" aruncate în atmosferă.
Observarea mimoidului în zilele lui fericite (la drept vorbind, zilele
fericite sunt ale cercetătorului aflat deasupra) poate constitui izvorul unor
impresii de neuitat. Mimoidul are "ascensiunile lui creatoare", când
începe o extraordinară hiperproducţie. Plăsmuieşte atunci variante, complicaţii
sau chiar "continuări formale" ale formelor exterioare şi astfel se
poate distra ore în şir, spre bucuria unui artist abstracţionist şi spre
exasperarea savantului care se străduieşte în zadar să înţeleagă cât de cât
procesele care au loc. Uneori, în activitatea lui, mimoidul manifestă
trăsăturile unei simplificări de-a dreptul infantile, adesea cade în
"abateri baroce" iar tot ce creează atunci poartă pecetea unei
opulenţe desuete. Îndeosebi mimoizii bătrâni produc forme capabile să-ţi provoace
un râs homeric. În ce mă priveşte n- am putut niciodată să râd de ele; prea
tare mă tulbură taina acestui spectacol.
Se înţelege că, în primii ani, exploratorii au năvălit literalmente
asupra mimoizilor, consideraţi pe atunci centrele oceanului solarisian, prin
intermediul cărora avea să se stabilească mult râvnitul contact al celor două
civilizaţii. S-a dovedit însă foarte curând că nu putea fi vorba de nici un
contact, deoarece totul începea şi se sfârşea cu o imitare a formelor, ceea ce
nu ducea nicăieri.
Obsedaţi de viziunea lor antropo- sau zoomorfică, savanţii se străduiau
cu disperare să descopere în produsele mereu altele ale oceanului viu organe
"senzoriale" sau chiar "membre", pe care o anumită vreme
savanţi ca Maartens şi Ekkonai le-au socotit corespunzând
"mătăniilor" şi "aricioizilor" lui Giese. Dar aceste
protuberante, ce erupeau uneori la înălţime de două mile, puteau fi socotite
"membre" ale oceanului doar în felul în
care am considera cutremurele de pe pământ drept
"gimnastica" scoarţei terestre.
Catalogul acestor formaţii, repetate cu o constanţă relativă şi pe care
oceanul le naşte atât de frecvent încât pot fi descoperite pe suprafaţa lui cel
puţin de câteva zeci sau sute de ori pe zi, cuprinde aproximativ 300 de
poziţii. Cele mai inumane, în sensul unei absolute lipse de asemănare cu orice
ţine de experienţa unui pământean, sunt, conform, şcolii lui Giese,
simetriadele.
Tot în acea vreme s-a constatat aproape cu certitudine că oceanul nu se
comportă agresiv şi că în frământările lui plasmatice poate pieri doar cel ce o
vrea cu tot dinadinsul (nu vorbesc fireşte de accidentele ivite prin defectarea
aparaturii), s-a stabilit că atât râurile cilindrice ale lungonilor, cât şi
uriaşele trâmbe ale mătăniilor pot fi străbătute cu un avion, fără cel mai mic
pericol. Plasma lasă drum liber corpului străin, retrăgându-se cu viteza
sunetului în atmosfera solarisiană şi deschizând, la solicitările oamenilor,
tunele adânci chiar sub suprafaţa oceanului (energia enormă pe care o
declanşează în acest scop a fost calculată de Scriabin ca fiind de IO19
ergi în cazurile extreme!!!).
Cercetarea simetriadelor a fost întreprinsă cu o foarte mare precauţie,
iar numele celor ce au pătruns pentru prima oară în misterioasele adâncuri sunt
cunoscute astăzi de orice copil de pe pământ.
Groaza pe care o inspiră aceşti coloşi nu este pricinuită de aspectul
lor (deşi el însuşi în stare să-ţi provoace cele mai sinistre coşmaruri), ci
mai curând de faptul că în sfera simetriadelor nu există nimic constant sau
sigur, deoarece aici sunt suspendate până şi "legile fizicii". Tocmai
cercetătorii acestor formaţii susţineau cele mai frecvent teza potrivit căreia
oceanul este dotat ca raţiune.
Simetriadele apar brusc, naşterea lor fiind ceva în genul unei erupţii.
Cam cu o oră înainte de ivirea lor, oceanul începe să strălucească intens, de
parcă ar deveni sticlos, pe o suprafaţă de câteva zeci de kilometri pătraţi;
dar atât fluiditatea, cât şi ritmul tălăzuirii sale rămân neschimbate.
Câteodată simetriada irumpe în craterul căscat prin absorbţia unui aricioid,
dar fenomenul nu reprezintă o regulă. După circa o oră, învelişul vitros zboară
în sus, aidoma unei uriaşe băşici în care se răsfrânge cerul, soarele, norii,
toate peisajele, schimbându-se culorile şi refractându-se. Jocul fulgurant al
lumii este fără egal.
Efectele luminoase extrem de puternice produc simetriadele ivite în
timpul zilei albastre sau imediat înainte de crepuscul. Ai atunci impresia că
planeta naşte o alta, care în fiece clipă îşi dublează volumul. Globul orbitor
de radios, abia născut din adâncuri, se despică la vârf în sectoare verticale.
Acest stadiu, denumit printr-o expresie nu tocmai fericită "faza potirului
floral", durează câteva secunde. Nervuri membranoase se arcuiesc spre cer,
formând fulgerător ceva în genul unui tors, înăuntrul căruia se desfăşoară
simultan sute de fenomene. In centrul formaţiei, cercetat pentru prima oară de
echipa lui Hamalei, se ridică printr-o hiperpolicristalizare un pilastru ca o
axă, denumită "coloană vertebrală", dar eu nu fac parte dintre
adepţii acestui termen. Nebuneasca arhitectură a osiei centrale este sprijinită
în statu nascendi de stâlpi ce ţâşnesc
neîncetat din adâncimile de kilometri ale unei mase gelatinoide, aproape
apoase. În cursul acestui proces, colosul emite un zgomot surd, continuu şi
este împrejmuit de un zid de spumă clocotitoare, albă ca neaua. Pe urmă dinspre
centrul către margini, pornesc mişcările extrem de complicate ale unor straturi
pe care se depune substanţa zvâcnită din străfunduri. În acelaşi timp,
gheizerele abisale, amintite anterior, se transformă, îngroşându-se, în coloane
ciliforme şi mobile. Aceşti "cili" tind spre locurile determinate de
dinamica generală a construcţiei, amintind de bronhiile unui embrion care ar
creşte de o mie de ori mai repede decât în mod obişnuit şi ar atinge cerul.
Prin ei circulă şuvoaiele unei seve trandafirii şi ale unui lichid de un verde
atât de sumbru încât pare negru. Din acea clipă, simetriada începe să-şi
manifeste proprietatea ei cea mai neobişnuită: modelarea sau chiar abolirea
unor legi fizice. Să precizăm că nu există două simetriade asemănătoare,
geometria fiecăreia părând a fi o nouă "invenţie" a oceanului viu şi
că simetriada plăsmuieşte în interiorul ei aşa-numitele "maşini momentane",
produse care nu amintesc prin nimic maşinile construite de oameni, deoarece în
cazul lor finalitatea "mecanică" a acţiunii este foarte relativă.
Când gheizerii ce bat din adâncuri se întăresc sau se umflă, dând
naştere unor galerii şi coridoare labirintice, iar "membranele"
creează un sistem de planuri ce se întretaie, de bolţi şi de pereţi înclinaţi,
simetriada îşi justifică numele prin aceea că fiecărei formaţii alcătuite la un
pol corespunde un sistem fidel până la amănunte, la polul opus.
După vreo 20-30 de minute, gigantul începe să se afunde încet,
câteodată înclinându-şi mai întâi axa verticală cu 8-l2°. Există simetriade mai
mari şi altele mai mici, dar chiar şi cele pitice, după ce au revenit la
suprafaţă, se înalţă cu mai bine de opt sute de metri deasupra orizontului şi
sunt vizibile de la depărtări de multe mile. Interiorul lor poate fi străbătut
în condiţiile celei mai depline securităţi, imediat după stabilirea
echilibrului, când simetriadele încetează să se mai adâncească în oceanul viu
şi în acelaşi timp survine revenirea la poziţia perfect verticală. Locul cel
mai adecvat pentru penetrare este regiunea situată imediat în vecinătatea
vârfului. "Calota polară", relativ netedă, este împrejmuită de o zonă
plină de tunele, care conduc spre incintele şi culoarele interioare. Această
structură luată în ansamblu reprezintă desfăşurarea tridimensională a unei
ecuaţii de grad înalt.
După câte se ştie, orice ecuaţie, fiind exprimabilă în limbajul
figurativ al geometriei superioare, poate genera un corp corespunzător. În această
accepţie, simetriada este o rudă a conurilor lui Lobacevski şi a curburilor
negative ale lui Riemann, dar rudă foarte îndepărtată, din cauza complexităţii
ei inimaginabile. Ea constituie desfăşurarea unui întreg sistem matematic pe
spaţiul câtorva mile cubice. Dar această desfăşurare este cvadridimensională,
deoarece coeficienţii reali ai ecuaţiilor se exprimă şi temporal, prin
transformări ce survin odată cu scurgerea timpului.
Evident, cea mai simplă ar fi ideea că ne găsim pur şi simplu în
prezenţa unor "maşini matematice" a oceanului viu, a unui gigant
model de calculare, ce-i sunt necesare într-un scop necunoscut nouă; astăzi
însă această ipoteză a lui Fermont nu mai este împărtăşită de nimeni.
Într-adevăr, ideea că prin intermediul unor astfel de erupţii titanice (în care
fiecare particulă este supusă unor tot mai complicate formule de analiză
superioară) oceanul ar reexamina problemele materiei, ale Cosmosului, ale
existenţei n-a reuşit să se menţină, oricât de atrăgătoare ar fi fost. In
adâncul uriaşului acţionează mult prea multe fenomene incomparabilă cu această
imagine, în fond prea simplă (copilăros de simplistă, după cum au remarcat
unii).
N-au lipsit încercări de a inventa un model accesibil simetriadei, de a
o reprezenta cumva; a căpătat o suficientă popularitate exemplul lui Averian,
care şi-a formulat ipoteza în felul următor: să ne imaginăm o construcţie
terestră din trecutul îndepărtat, de pildă din timpurile de înflorire a
Babilonului. Să încercăm s-o realizăm dintr-o substanţă vie, excitabilă şi
capabilă de evoluţie; arhitectura ei ar parcurge o serie de faze intermediare,
căpătând sub ochii noştri formele arhitecturii greceşti, romane, apoi coloanele
s-ar subţia ca lujerele, bolta ar pierde în greutate, s-ar mlădia, s-ar ascuţi,
arcurile s-ar preschimba în parabole alungite şi, în fine, s-ar frânge avântat.
Goticul astfel apărut s-ar maturiza şi ar îmbătrâni, trecând în formele târzii;
severitatea ascensiunii îndrăzneţe de până atunci ar fi înlocuită de erupţiile
unei eflorescente orgiastice, sub ochii noştri s-ar dezvolta fecunditatea
prolixă a barocului, iar dacă am continua acest şir, considerând obiectul
nostru metamorfozat drept stadiile dezvoltării unei fiinţe vii, am ajunge, în
sfârşit, la arhitectura epocii cosmodromurilor, totodată apropiindu-se, poate
de înţelegerea a ceea ce este simetriada.
Dar această comparaţie, oricât ar fi ea de mult îmbogăţită (au existat,
de altfel, încercări de a o vizualiza cu ajutorul unor modele speciale şi ale
filmului), rămâne, în cel mai bun caz, inoperantă, iar în cazul cel mai rău, o
falsificare, deoarece simetriada nu se aseamănă cu nimic pământesc...
Omul poate cuprinde simultan extrem de puţine lucruri; vede numai ce se
petrece sub nasul său, aici şi acum; reprezentarea concomitentă a unei mulţimi
de procese interdependente îi depăşeşte posibilităţile. Constatăm aceasta chiar
înaintea unor fenomene relativ simple. Despre soarta unui om putem spune multe,
soarta a câtorva sute este greu s- o mai cuprindem, iar desfăşurarea vieţii a
mii, milioane nu mai înseamnă de fapt nimic din cauza uriaşei complexităţi.
Simetriada reprezintă un milion, ba nu, un miliard ridicat la puteri, este
inimaginabilul în sine; ce importanţă are că ne găsim în interiorul vreunuia
dintre navele ei (care reconstituie un spaţiu Kroneker la puterea a zecea),
agăţaţi ca nişte furnici, că vedem respiraţia planurilor gigantice, care
irizează sub lumina torţelor noastre, că asistăm la întrepătrunderea lor, că ni
se dezvăluie fluiditatea şi perfecţiunea fără greş a soluţiei, care, în fond,
este doar un moment, întrucât aici totul curge, iar conţinutul acestei
arhitectonici este mişcarea precisă şi concentrată spre un anumit ţel. Observăm
doar o fărâmă dintr-un imens proces, vibraţia unei corzi din orchestra
simfonică a unor hipergiganţi, totuşi chiar şi aceasta nu înseamnă nimic, căci
intuim — dar o intuim fără să înţelegem — că în acelaşi timp deasupra şi
dedesubtul nostru, în hăuri de catedrală, dincolo de limitele ochiului şi ale
imaginaţiei, au loc nenumărate milioane de transformări simultane, întreţesute
aidoma unor note muzicale legate printr-un imens contrapunct matematic. Iată de
ce au fost asemuite cu o simfonie geometrică; noi suntem doar ascultătorii ei
surzi.
Aici, ca să poţi vedea într-adevăr ceva, ar trebui să te dai înapoi la
o distanţă uriaşă, dar în simetriada totul se petrece în interior, totul este
înmulţire ce erupe în avalanşa de naşteri, o neîncetată plăsmuire, ea însăşi
sincronă cu factorii formatori şi nici o mimoză nu vădeşte sensibilitatea
acestor puncte plasmatice care răspund la cele mai infime transformări suferite
de simetriadele aflate la distanţe de mile. Aici fiecare construcţie efemeră,
de o frumuseţe a cărei realizare depăşeşte limitele privirii noastre, este în
acelaşi timp constructorul tuturor celorlalte care se edifică simultan.
Simfonie, da, însă una care se autocreează şi se autoanihilează.
Sfârşitul simetriadei este înspăimântător. Nimeni dintre cei care l-au
văzut n-a fost în stare să se împotrivească impresiei că este martorul unei
tragedii, dacă nu chiar a unui asasinat. După două-trei ore (această creştere
explozivă, această autogeneză şi autocopiere nu durează niciodată mai mult),
oceanul viu trece la atac. Iată ce se întâmplă: suprafaţa netedă se ridează,
împrejurimile simetriadei, liniştite până atunci, se acoperă de spume uscate şi
încep să fiarbă, dinspre orizont pornesc şiruri de unde centripete, cratere
cărnoase, asemănătoare celor prezente la naşterea mimoidului, dar de dimensiuni
incomparabil mai mari. Domeniul submarin al simetriadei este strangulat,
colosul se ridică încet, de parcă urmează să fie expulzat în afara planetei.
Păturile superficiale ale oceanului se activează, se caţără tot mai sus de-a
lungul pereţilor, îi acoperă, solidificându-se, zidind deschiderile, dar toate acestea
nu pot fi, comparate cu ceea ce se întâmplă în adâncuri. Mai întâi procesele
morfocreatoare — îngheaţă o clipă, pentru ca brusc să sufere o accelerare
violentă; mişcările care erau line penetrări, văluriri, desfăşurări de
fundamente şi boltiri, până atunci atât de ritmice şi atât de sigure, de parcă
ar fi durat de veacuri, toate acestea încep să se precipite. Sentimentul că
titanul se încordează din răsputeri în faţa pericolului ce-l ameninţă e tot mai
copleşitor. Dar cât se accelerează viteza prefacerilor, cu atât devine mai
evidentă şi metamorfoza materialului de construcţie şi a dinamicii lui. Toate
boltirile suprafeţelor atât de mirific arcuite se moaie, devin flasce, atârnă,
apar discontinuităţi, forme imperfecte, masacrate, infirme; din adâncurile
nevăzute creşte un ţipăt strident, un răget. Aerul, aruncat ca într-un horcăita
agonic, se freacă prin canalele tot mai înguste, sforăind şi bubuind în
orificii, face ca nervurile strâmte ale bolţilor să vibreze, asemenea unor
uriaşe laringe nechezătoare, izbind în corzi vocale moarte, năpădite de
stalactite mucoidale, iar în ciuda dezlănţuirii celei mai năprasnice mişcări —
a mişcării distrugerii — spectatorul se simte neputincios, paralizat. Doar
orgia furtunii ce vuieşte în adâncuri prin mii de galerii mai menţine cu suflul
ei edificiul ce atingea firmamentul, iar acum prinde să se prelingă topindu-se
şi turtindu-se aidoma unui fagure cuprins de văpăi, dar pe alocuri se şi văd
ultimele zvâcnituri rupte de restul mişcării oarbe, din ce în ce mai sleite, până
când uriaşul necontenit atacat din afară se prăbuşeşte cu încetineala unui
munte şi dispare în vâltoarea aceloraşi spume care i-au însoţit titanica
apariţie.
Si ce înseamnă toate astea? Da, ce înseamnă...?
Îmi amintesc de o excursie şcolară care vizitase Institutul de
solaristică din Aden, pe când eram asistentul lui Gibarian; după ce trecuseră
printr-o aripă a bibliotecii, elevii au fost conduşi în sala principală, care
conţinea în majoritatea ei casete cu microfilme. Pe unele dintre ele erau
înregistrate mici detalii ale interiorului simetriadelor, evident, de mult
dispărute, dar se aflau acolo nu fotografii, ci peste 90 000 de filme complete.
Şi atunci, o fetiţă de vreo 15 ani, grăsuţă, cu ochelari, m-a privit
pătrunzător şi m-a întrebat brusc:
— Şi la ce servesc astea?
S-a lăsat o tăcere stânjenitoare. Profesoara şi-a privit sever
temerara-i elevă; dintre solaristicienii prezenţi atunci nimeni n-a găsit un
răspuns; simetriadele sunt nereparabile şi, în genere, nici unul dintre
fenomenele care au loc înăuntrul lor nu poate fi reprodus. Câteodată, aerul
încetează să conducă sunetele, câteodată creşte sau scade indicele de
refracţie, apar local modificări ritmice, pulsatorii ale gravitaţiei, ca şi
când simetriadei i-ar palpita o inimă gravitaţională. Câteodată girobusolele
cercetătorilor parcă înnebunesc, alteori apar şi dispar straturi de ionizare
mărită. Enumerarea tuturor acestor anomalii ar putea continua la nesfârşit. De
altfel, chiar dacă va fi dezlegată taina simetriadelor, tot vor mai rămâne asimetriadele...
Acestea apar în mod asemănător, doar altul le este sfârşitul. In unele
nu poţi vedea decât vibraţii, pâlpâiri, sclipiri; ştim numai că sunt sediul
unor procese ameţitoare situate la limitele vitezelor fizice. Sunt denumite şi
"megafenomene" cuantice. Analogia lor matematică cu anumite modele
ale atomului este însă atât de superficială, încât unii o consideră ca fiind cu
totul aleatorie. Asimetriadele au o existenţă incomparabil mai scurtă decât a
celorlalte formaţii, doar de câteva minute, iar sfârşitul le este, pare-se, şi
mai îngrozitor, fiindcă, după uraganul ce le invadează şi le dezagregă cu aerul
său solid, în ele pătrunde cu o iuţeală inimaginabilă un lichid clocotitor care
îneacă totul; atunci izbucneşte o explozie ca dintr-un vulcan noroios; erupe o
uriaşă trâmbă de rămăşiţe, care cad apoi îndelung sub forma unei ploi de
ţesuturi macerate pe suprafaţa calmă a oceanului. Unele dintre aceste resturi,
purtate de vânt, zbârcite, ca nişte epiderme uscate, gălbui, şi semănând uneori
cu oasele late, pot fi văzute plutind în derivă la distanţe de multe zeci de
kilometri de epicentrul exploziei.
O grupă distinctă o formează acele plăsmuiri ce se rup de oceanul viu,
pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă; ele pot fi observate mult mai rar
şi mai dificil decât celelalte. Fragmentele lor au fost considerate la început
drept componente ale unor fiinţe ce ar trăi în adâncurile oceanului, ipoteză cu
totul eronată, după cum s-a dovedit mai târziu.
Uneori, par să zboare ca nişte păsări ciudate, cu multe aripi, dar şi
aceste noţiuni luate din dicţionarul terestru se preschimbă într-un zid
impenetrabil. Alteori, dar asta extrem de rar, pot fi observate pe ţărmul
insulelor stâncoase nişte turme, asemănătoare cârdurilor de foci, care se
odihnesc la soare sau care reintră, târându-se leneş, în mare pentru a se
contopi cu ea.
Şi astfel nu s-a putut ieşi din cercul noţiunilor pământeşti şi umane,
iar primul contact...
Expediţiile au străbătut sute de kilometri în adâncurile simetriadelor,
au montat aparate de înregistrare, camere de filmat automate; ochii sateliţilor
artificiali dotaţi cu instalaţi de televiziune înregistrau înmugurirea
mimoizilor, maturizarea şi moartea acestora. Bibliotecile se umpleau, creşteau
arhivele; preţul care trebuia plătit devenea tot mai mare. 718 oameni care
întârziaseră să părăsească la timp coloşii în agonie şi-au pierdut viata;
dintre aceste victime, 106 au pierit în acea catastrofă memorabilă în care şi-a
găsit moartea însuşi Giese, pe atunci în vârstă de 70 de ani; cauza dezastrului
trebuie căutată în faptul că o plăsmuire evident de tipul simetriadei a pierit
în mod imprevizibil ca o asimetriadă. În câteva secunde, 79 de oameni împreună
cu maşinile lor de zbor au fost nimiciţi de explozia magmei noroioase, iar
suflul ei a doborât pe alţi 27 care pilotau avioanele şi elicopterele aflate în
raid de cercetare deasupra falsei simetriade. Locul acesta, la încrucişarea
paralelei 42 cu meridianul 89, este însemnat pe hărţi prin "Pieirea celor
o sută şase". Dar acest punct există doar pe hărţi, deoarece suprafaţa
oceanului nu se deosebeşte cu nimic, acolo, de alte zone ale lui.
Atunci, pentru prima dată în istoria cercetărilor solarisiene, s-au
făcut auzite glasuri care au cerut să se treacă la o ripostă termonucleară. Ar
fi fost într-adevăr mai îngrozitor decât răzbunarea să distrugi ceva ce nu se
poate înţelege. Tsanken, adjunctul grupei de rezervă a expediţiei lui Giese,
s-a salvat graţie doar unei erori: automatul indicase în mod greşit poziţia
simetriadei, astfel încât Tsanken a rătăcit cu aparatul său deasupra oceanului,
ajungând la locul sinistrului abia după explozie. Zburând, mai vedea ciuperca
neagră. În clipa în care urma să fie luată decizia privitoare la riposta
nucleară, Tsanken a ameninţat că va arunca în aer staţia împreună cu el însuşi
şi cu ceilalţi 18 din ea şi, deşi nu s-a recunoscut niciodată oficial, se poate
bănui că acest ultimatum sinucigaş a influenţat rezultatul nefavorabil al
votării.
Dar timpurile în care expediţii atât de numeroase vizitau planeta sunt
de domeniul trecutului. În ce priveşte staţia, ea ar fi putut, prin amploarea
şi perfecţiunea ei tehnică, să umple Pământul de mândrie, dacă n-ar fi existat
edificiile de milioane de ori mai mari, pe care oceanul le plăsmuia în câteva
secunde din adâncurile lui. Construită sub forma unui disc cu un diametru de
200 de metri, staţia are patru etaje în centru şi două în lateral. Plutind la
înălţimi între 500 şi 1500 m deasupra oceanului graţie gravitatoarelor
propulsate de energie de anihilare, ea a fost înzestrată (în afara
instalaţiilor de care dispun staţiile obişnuite şi marii sateloizi ai altor
planete) cu o reţea specială de radar, capabilă să dirijeze motoarele
corespunzător cu modificările oceanului, astfel încât discul de oţel să se
înalţe în stratosfera la primele manifestări de naşterea unei noi plăsmuiri.
Acum însă, staţia a ajuns aproape pustie. De când — din motive rămase
pentru mine încă necunoscute — automatele au fost închise în magaziile
amplasate la mari adâncimi, puteai să circuli cu uşurinţă pe nesfârşitele
coridoare fără să-ntâlneşti pe nimeni, după cum se întâmplă uneori pe o epavă
ce lunecă orbeşte şi ale cărei maşini au supravieţuit pierderii
echipajului.
Când am lăsat deoparte cel de-al nouălea volum al monografiei lui
Giese, mi s-a părut că otelul de sub stratul de burete plastic al podelei a
început să tremure. Am înmărmurit. Trepidaţia nu s-a mai repetat. Biblioteca
fiind perfect izolată de restul construcţiei, vibraţiile puteau avea o singură
cauză: vreo rachetă îşi luase startul din staţie. Acest gând m-a adus la
realitate. Nu eram încă pe deplin decis dacă voi zbura, după cum dorise
Sartorius. Comportându-mă ca şi cum i-as fi acceptat planurile, aş fi putut cel
mult să amân criza; aveam aproape certitudinea că vom ajunge la o ciocnire,
căci eram hotărât să fac orice ca s- o salvez pe Harey. Totul depindea de
rezultatul încercărilor lui Sartorius. Superioritatea lui asupra mea era uriaşă
— ca fizician cunoştea problema de zece ori mai bine decât mine şi doar în mod
paradoxal mă puteam bizui pe trăinicia creaţiilor oceanice. În cursul orei
următoare m-am adâncit în studierea microfilmelor, căutând să descifrez
infernala genune matematică, în al cărei limbaj se exprimase fizica proceselor
neutrinice. La început mi s-a părut o treabă cu totul lipsită de speranţă. Cu
atât mai mult cu cât existau cinci asemenea îndrăcite teorii ale câmpului
neutrinic, semn evident că nici una dintre ele nu era perfectă. Şi totuşi, până
la sfârşit, am reuşit să găsesc ceva promiţător. Îmi copiasem tocmai formulele,
când s-a auzit un ciocănit. M-am repezit la uşă şi am întredeschis-o, astupând
golul cu propriul meu trup. L-am văzut pe Snaut cu faţa lucind de sudoare. În
spatele său coridorul era pustiu.
—
Ah, tu eşti, am rostit, deschizând
larg uşa. Intră!
—
Da, eu sunt, a răspuns. Glasul îi
era răguşit, sub ochii roşii îi atârnau pungi, purta un şort lucios din cauciuc
antiactinic, agăţat de bretele elastice. De sub şorţ i se vedeau aceiaşi
pantaloni mânjiţi. Şi-a întors privirile în jurul rotondei egal luminate;
zărind-o pe Harey, care stătea lângă fotoliul, Snaut a încremenit. Ne-am
înţeles dintr-o clipire, el s-a înclinat uşor, iar eu, trecând la un ton
monden, am făcut prezentările:
—
Dânsul e doctorul Snaut, Harey.
Snaut, ea este soţia mea.
—
Sunt... un membru al expediţiei
prea puţin vizibil. Iată de ce... — pauza s-a prelungit primejdios de mult —
n-am avut prilejul să vă cunosc...
Harey a zâmbit şi i-a întins mâna; el i-a strâns-o, după câte mi s-a
părut, aproape fascinant, clipind: de câteva ori şi rămânând cu privirea aţintită
pe ea, până când l-am luat de braţ.
—
Mă iertaţi, şi-a regăsit glasul
Snaut. Aş vrea să vorbesc cu tine, Kelvin...
—
Cu plăcere, am răspuns cu o uşurinţă de om
umblat prin lume; totul îmi suna ca într-o comedie ieftină, dar altă ieşire nu
exista. Harey, dragă, nu te deranja. Trebuie să discut cu doctorul despre
plicticoasele noastre probleme.
L-am apucat îndată de cot şi l-am condus spre micile fotolii din
cealaltă parte a sălii. Harey s-a lăsat în fotoliul în care stătusem mai
înainte eu, dar, în prealabil, şi 1-a aşezat în aşa fel încât, ridicându-şi de
pe carte capul, să ne poată vedea.
—
Ce se aude? am întrebat cu glas
scăzut.
—
Am divorţat, mi-a replicat el tot
în şoaptă. Probabil că as fi izbucnit în râs dacă păţania noastră mi-ar fi fost
cândva relatată, dar pe staţie simţul umorului îmi era ca şi suspendat. De ieri
până azi am trăit câţiva ani, Kelvin, a adăugat. Câţiva ani bunişori. Dar tu?
—
Nimic... am răspuns după o clipă,
fiindcă nu ştiam ce să spun. Ţineam la dânsul, dar acum simţeam că trebuie să
fiu prudent faţă de el sau mai curând fată de cele ce avea să-mi spună.
—
Nimic? m-a îngânat. Ia te uită...
e chiar atât de bine...?
—
La ce te referi? am spus, de parcă
n-aş fi priceput. Şi-a închis ochii congestionaţi şi, aplecându-se atât de mult
încât i-am simţit pe obraz căldura respiraţiei, mi-a şoptit:
—
Eşuăm, Kelvin. Cu Sartorius nu mai
poţi stabili nici o legătură. Ştiu doar ceea ce ţi- am scris, ce mi-a spus după
mica noastră consfătuire...
—
A deconectat videofonul? am
întrebat.
—
Nu. Un scurtcircuit la aparatul
său... Se poate s-o fi făcut intenţionat sau... şi Snaut îşi zvâcni pumnul de
parcă ar fi vrut să spargă ceva. Îl priveam fără să rostesc nici un cuvânt.
Colţul stâng al gurii i s-a lăsat într-un zâmbet neplăcut. Kelvin, am venit ca
să... Sa întrerupt o clipă. Ce intenţionezi să faci? şi-a terminat apoi
gândul.
—
Te referi la scrisoarea aia..? am
spus încet. Pot s-o fac, nu văd de ce aş refuza. Tocmai de aceea mă aflu aici,
voiam să mă orientez...
—
Nu, m-a întrerupt. Nu pentru asta
am venit...
—
Nu...? m-am prefăcut surprins.
Atunci te ascult.
—
Lui Sartorius, a murmurat după o
clipă, i se pare că a găsit calea...
Nu mă slăbea din ochi. Şedeam liniştit, străduindu-mă să afişez o
mimică indiferentă.
—
Mai întâi este istoria aceea cu
razele Roentgen. Ţii minte ce-a făcut cu ele Gibarian. Este posibilă o anumită
modificare...
—
În ce fel?
—
Până acum fasciculului de raze
proiectat în ocean i se modula doar intensitatea potrivit unor anumite formule.
—
Ştiu asta. A făcut-o şi Nilin şi
mulţi alţii.
—
Da. Dar au aplicat radiaţii puţin
penetrante. De data asta a fost o radiaţie dură. Au trimis-o în ocean cu maximă
intensitate de care dispuneau.
—
Ar putea să aibă consecinţe
neplăcute, am remarcat. E o încălcare a Convenţiei
O.N.U. ’ ’
—
Kelvin... nu fă pe naivul. Acum nu
mai are nici un fel de însemnătate. Gibarian nu mai trăieşte.
—
Ah, am priceput... Sartorius vrea
să arunce întreaga vină asupra lui...
—
Habar n-am. Nu mi-a spus nimic. E
o chestiune derizorie. Sartorius crede că de vreme ce "oaspetele"
apare întotdeauna numai când ne trezim, e probabil că tocmai în timpul somnului
extrage din noi oceanul formula de reproducere, socotind că starea noastră
esenţială este cea onirică; de aceea şi procedează după cum am văzut. În
consecinţă, Sartorius vrea să-i comunice oceanului starea noastră de veghe,
gândurile pe care le aveam când suntem treji. Înţelegi?
—
În ce fel? Prin poştă?
—
Glumele poţi să ţi le înrămezi
separat. Acest fascicul de raze va fi modulat cu biocurenţii cerebrali ai
vreunuia dintre noi.
Mintea mi s-a luminat brusc.
—
Aha, am spus. Şi acel cineva sunt
eu, nu-i aşa?
—
Da, s-a gândit la tine.
—
Mulţumiri cordiale.
—
Dar tu ce zici?
Tăceam. Fără să spun nimic, mi-am întors încet privirile spre Harey,
care era cufundată în lectură. Şi-a ridicat ochii spre mine. Am simţit cum îmi
piere sângele din obraz. Mi-am dat seama că-mi pierd stăpânirea de sine.
—
Aşadar, cum rămâne...? m-a
întrebat Snaut.
Am dat din umeri.
—
Aceste predici Roentgen despre
măreţia omului le consider drept o treabă de bufon. Tu nu? Te pomeneşti că nu.
—
Aşa gândeşti?
—
Da.
—
Atunci e foarte bine, a spus şi
mi-a zâmbit ca şi cum i-aş fi îndeplinit dorinţa. Va să zică te opui acestei
idei a lui Sartoris?
Nu pricepeam încă bine cum de reuşise, dar în privirea lui Snaut am
citit că m-a dus într-acolo unde a vrut . Tăceam. Ce mai puteam spune.
—
Perfect! a continuat. Fiindcă mai
există şi un al doilea proiect: să fie transformat aparatul lui Roche.
—
Anihilatorul...?
—
Da. Sartorius a şi efectuat
calculele prealabile. Posibilitatea este reală. Nici nu va fi nevoie de o
putere prea mare. Aparatul va funcţiona continuu, timp nelimitat, producând
anticâmpuri.
—
Stai... cum vine asta?
—
Foarte simplu. Vor fi nişte
anticâmpuri neutrinice. Substanţa obişnuită nu va suferi modificări. Anihilate
vor fi doar... sistemele neutrinice. Înţelegi?
A zâmbit satisfăcut. Stăteam cu gura căscată. Treptat a încetat să mai
zâmbească. Mă privea încruntat, în aşteptare.
—
Aşadar respingem proiectul denumit
"Gândirea", ce zici? Cât despre al doilea... Sartorius a şi început
să se ocupe de el. Îl vom numi "Libertatea".
Mi-am închis o clipă ochii. Deodată m-am hotărât. Snaut nu era
fizician... Sartorius deconectase ori poate distrusese videofonul. Prea bine...
—
Eu la-ş denumi mai curând
"Abatorul"..., am spus încet.
—
Şi tu ai fost măcelar. Sau nu? Dar
acum va fi cu totul altceva. Nu vom avea „oaspeţi”, nici corpuri F, nimic.
Chiar în momentul materializării lor vor fi anihilaţi.
—
E o neînţelegere, am răspuns
zâmbind şi clătinându-mi capul într-un fel pe care l-am dorit cât mai firesc.
Reacţia mea nu ţine de nişte scrupule morale, doar de instinctul
autoconservării. N-am chef să mor, Snaut.
—
Ce zici...?
Era consternat. Mă privea bănuitor. Am scos din buzunar o notă
acoperită de formule.
—
Şi eu m-am gândit la asta. Te
miră? Doar eu am emis cel dintâi ipoteza neutrinică, sau nu? Priveşte!
Anticâmpurile pot fi excitate, e drept că pentru materia obişnuită nu-i nici un
pericol. Dar în momentul destabilizării, când sistemul neutrinic se descompune,
este eliberat surplusul de energie al forţelor de legătură. Acceptând că un
kilogram de masă de repaus are 108 ergi, obţinem pentru un singur
obiect F: 5... 7x108. Ştii ce-nseamnă? Echivalentul unei mici
încărcături de uraniu care ar exploda înăuntrul staţiei.
—
Ce spui! Dar... dar Sartorius
trebuie să fi ţinut seama de asta...
—
Nu-i obligatoriu, am negat cu un
zâmbet răutăcios. Vezi, este vorba de faptul că Sartorius provine din şcoala
lui Frazer şi Cajolla. Conform acestora, întreaga energie de legătură este
eliberată în clipa exploziei sub forma unei radiaţii luminoase. Ar fi o simplă
străfulgerare intensă, poate nu chiar inofensivă, dar nedistrugătoare. Există
însă şi alte ipoteze, şi alte teorii ale câmpului neutrinic. După Cayatta, după
Avalov, după Siona, spectrul de emisie este mult mai larg, iar maximul se află
în banda radiaţiei gama dure. E frumos că Sartorius crede în maeştrii săi, dar
mai există şi alte teorii, Snaut. Şi mai este ceva, am spus, simţind că vorbele
mele l-au impresionat. Trebuie luat în considerare şi oceanul. Dacă a făcut
ceea ce a făcut, atunci cu siguranţă că a aplicat o metodă optimă. Cu alte
cuvinte, acţiunea lui mi se pare a fi un argument în favoarea celei de-a doua
şcoli şi împotriva lui Sartorius.
—
Dă-mi notiţa asta, Kelvin...
I-am întins-o. Şi-a plecat capul, încercând să-mi descifreze
mâzgăliturile.
—
Ce este asta? a arătat cu degetul.
I-am luat notiţa.
—
Asta? E tensorul transmutaţiei
câmpului.
—
Dă-mi-o, te rog...
—
De ce ai nevoie?... l-am întrebat.
Ştiam ce va răspunde.
—
Trebuie-să i-o arăt lui Sartorius.
—
Dacă vrei, ţi-o pot da, am răspuns
nepăsător. Numai că, vezi, nimeni încă n-a cercetat problema experimental. Până
acum n-am cunoscut asemenea sisteme. El crede în Frazer, iar eu am calculat
după Siona. Îţi va răspunde că nici eu, nici Siona nu suntem fizicieni; cel
puţin în accepţia lui. E însă o chestiune discutabilă. Nu-mi doresc o dispută
din a cărei concluzie să fiu volatilizat, spre salvarea lui Sartorius. Pe tine
te pot convinge, pe el nu. Şi nici nu-mi voi da osteneala.
—
Deci ce vrei să faci...? Oricum,
el lucrează la asta, a bâiguit Snaut. Se încovoiase şi toată însufleţirea îi
dispăruse. Nu ştiam dacă-mi dă crezare, dar îmi era indiferent.
—
Ceea ce face un om ameninţat cu
suprimarea, am răspuns încet.
—
Voi căuta să iau legătura cu el, a
murmurat Snaut. Poate-i voi sugera câteva idei privitoare la unele măsuri de
securitate. Şi-a ridicat privirea spre mine... Ascultă, dar dacă totuşi...?
Proiectul acela dintâi... Ce zici? Sartorius va fi de acord. Cu siguranţă.
Este... În orice caz... o anumită şansă...
—
Tu crezi în ea?
—
Nu, mi-a răspuns imediat. Dar ce
strică?!
N-am vrut să fiu de acord prea repede, întrucât urmăream acelaşi tel,
iar el devenea aliatul meu în jocul amânării.
—
Mă voi gândi, am replicat.
—
Atunci mă duc, a şoptit. Pe când
se scula din fotoliu, oasele i-au trosnit. Ai să laşi deci să ţi se facă o
encefalogramă? m-a întrebat, trecându-şi degetele peste şorţ ca şi cum ar fi
vrut să şteargă o pată nevăzută.
—
Da, am spus.
Fără s-o ia în seamă pe Harey (care ne privea tăcând, cu cartea pe
genunchi), s-a apropiat de uşă; când am văzut-o închizându-se după el, m-am
sculat. Am desfăcut coala ţinută în mână. Formulele erau corecte: nu le
falsificasem. Habar n-am însă dacă Siona ar fi acceptat dezvoltările mele.
Probabil că nu. Am tresărit. Harey se apropiase de mine, venind din spate,
şi-mi atinsese braţul.
—
Kris!
—
Ce-i, iubito?
—
Cine a fost ăsta?
—
Ti-am spus. Doctorul Snaut.
—
Ce fel de om este?
—
Îl cunosc prea puţin. De ce
întrebi?
—
Mă privea ciudat...
—
Probabil că i-ai plăcut.
— Nu, a dat ea din cap. Nu era o asemenea privire. Mă privea ca şi cum...
ca şi cum... Sa înfiorat, şi-a ridicat ochii spre mine, dar şi i-a coborât în
grabă. Să plecăm de aici... oriunde...
Solaris1
Solaris 10
Solaris1
Solaris 10
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu