Solaris (2)

SOLARISTICIENII (1)

Coridorul tubular era pustiu. Am stat o clipă în faţa uşii, ascultând. Pereţii erau probabil subţiri; de afară se auzea vâjâitul vântului. Pe uşă se vedea lipită neglijent, uşor aplecat, o bucată de hârtie dreptunghiulară pe care cineva scrisese cu creionul: „Om”. Priveam nedumerit la cuvântul scris tremurat, nedesluşit. O clipă am vrut să mă întorc la Snaut, dar am înţeles că este imposibil. Avertismentul nebunesc îmi suna încă în urechi. M-am urnit, şi pe umeri am simţit greutatea neplăcută a scafandrului. Tiptil, ca şi cum m-aş fi ascuns de un observator nevăzut, m-am înapoiat în încăperea rotundă, cu cinci uşi. Pe ele se aflau inscripţiile: Dr. Gibarian, Dr. Snaut, Dr. Sartorius. Pe uşa a patra nu se vedea nici o carte de vizită. Am şovăit, apoi am apăsat uşor clanţa şi am deschis încet uşa. Pe când se deschidea am încercat un sentiment vecin cu convingerea că dincolo se găseşte cineva. Am intrat.

Nu era nimeni. Aceeaşi fereastră semisferică, puţin mai mică doar, aţintită asupra oceanului, care aici ― în bătaia piezişă a razelor de soare ― strălucea plumburiu; de pe valuri se prelingea o spumă uleioasă, roşiatică. Lumina reflectată, cu nuanţe purpurii, umplea întreaga încăpere, ce semăna cu o cabină de navă. Pe un perete se aflau rafturi cu cărţi, între ele ― un pat fixat în poziţie verticală, iar pe celălalt perete ― dulapurile cu o sumedenie de sertare. Pe rame de nichel se înşirau, lipite una de alta, fotografii luate din avion. Pe stative de metal vedeai baloane şi eprubete astupate cu vată, iar sub fereastră, aşezate pe două rânduri, nenumărate cutii emailate în alb. Era greu să te strecori printre ele ca să ajungi la geam. Unele cutii aveau capacele ridicate; conţineau aparatură ştiinţifică, o mulţime de utilaje, cabluri de metal sau de plastic. În cele două colţuri ale peretelui din faţă se aflau robinete, ventilatoare, instalaţii de congelare. Microscopul era pus de-a dreptul pe duşumea. Pentru el nu se mai găsise loc pe masa mare din faţa ferestrei. Când m-am întors, am văzut chiar în apropierea intrării un dulap întredeschis, înalt până la tavan şi plin de haine de protecţie. Pe rafturi ― stive de rufărie, între carâmbii cizmelor speciale împotriva radiaţiilor, străluceau butelii de aluminiu pentru oxigen. Două aparate, împreună cu măştile respective stăteau agăţate de speteaza patului ridicat. Deşi parcă se încercase să se

pună lucrurile într-o oarecare ordine, totuşi pretutindeni domnea haosul. Adulmecând aerul, am simţit un miros slab de reactivi chimici şi un iz înţepător ― clor? Am căutat reflex cu privirea gura dispozitivelor de ventilare aşezate în colţuri la înălţimea plafonului. Fâşiile de hârtie lipite de cadrul ventilatoarelor vibrau uşor; compresoarele funcţionau aşadar, menţinând circulaţia normală a aerului. Am mutat cărţile, aparatura şi uneltele pe două scaune, am suflat cum am putut praful de pe perne, şi, astfel, în jurul patului, între dulap şi rafturi, a apărut un spaţiu relativ gol. Am tras aproape cuierul ca să-mi pun pe el scafandrul. Am prins cu degetele urechile fermoarelor, dar le-am dat imediat drumul. Ezitam să-mi scot scafandrul, de parcă fără el eram lipsit de apărare. Am mai privit o dată întreaga încăpere, am verificat dacă uşa este bine închisă; nu era însă prevăzută cu nici un zăvor. După o clipă de gândire am împins spre ea două dintre lăzile cele mai mari. M-am baricadat astfel provizoriu şi din trei mişcări m-am eliberat din învelişul apăsător. Oglinda îngustă aşezată pe una dintre uşile dulapului reflecta o mare parte din cameră. Cu coada ochiului am surprins acolo o mişcare. Am sărit ca ars, dar era doar propria mea imagine. Tricoul de sub scafandru era leoarcă de sudoare. L-am scos şi am închis dulapul. Îndărătul

uşii pe care o închisesem se afla în perete o alta. Am deschis-o şi am pătruns într-o minusculă sală de baie. Pe duşumea, sub pâlnia duşului, se găsea o casetă mare, plată. Am ridicat-o cu uşurinţă şi am dus-o în cameră. Tocmai o aşezam pe duşumea, când capacul a sărit brusc. In compartimentele acelei cutii am văzut atunci cele mai curioase obiecte: o mulţime de unelte caricaturale, conturate într-un metal de culoare închisă; unele păreau asemănătoare celor aflate în sertarele dulapurilor. Toate erau inutilizabile, diforme, rotunjite, topite, ca şi cum ar fi fost găsite în cenuşă după un mare incendiu. În mod ciudat aceleaşi semne ale distrugerii se distingeau chiar şi pe obiectele metaloceramice practic infuzibile. În cuptorul unui laborator nu era posibil să se atingă temperaturile de topire, poate numai în interiorul reactorului atomic. Din buzunarul scafandrului meu am scos un mic dispozitiv de detectare a radiaţiilor, dar minusculul difuzor tăcea ori de câte ori apropiam de ele contorul.

Purtam pe mine doar un slip şi un maieu de filet. Le-am scos, le-am aruncat pe duşumea ca pe nişte lucruri inutile şi am sărit sub duş. Izbitura apei m-a înviorat imediat. Mă zvârcoleam sub jetul puternic şi fierbinte. Îmi masam trupul, fornăiam, dar într-un mod atât de exagerat de parcă aş fi vrut să-mi dovedesc că nu sunt stăpânit de acel sentiment de nesiguranţă prezent în întreaga staţie.

Am găsit în dulap un trening subţire care putea fi purtat sub scafandru. Am trecut în buzunarele lui tot avutul meu sărăcăcios; printre foile notesului am simţit ceva tare. Ştiam că era cheia rătăcită a locuinţei mele pământeşti. Am săltat-o câteva clipe în podul palmei, neştiind unde s-o pun. În sfârşit, am lăsat-o pe un colţ de masă. Mi-a trecut prin minte că, eventual, aş avea nevoie de o armă, dar nu-mi stătea altceva la-ndemână decât briceagul universal, şi n-aveam câtuşi de puţin dispoziţia să pornesc în căutarea unui emiţător de raze sau a ceva asemănător. M-am aşezat pe un taburet de metal în mijlocul spaţiului gol, departe de orice obiecte. Voiam să mă concentrez în mine. Am constatat cu satisfacţie că până la reîntâlnirea cu Snaut mai aveam mai bine de o jumătate de oră; ce să-i faci? îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor, importante sau nu, mi-a devenit o a doua natură. Acele ceasornicului cu cadran de 24 de ore se aflau în dreptul lui şapte. Soarele apunea. Ora şapte locală corespundea orei 20 de pe bordul lui "Prometeu". Solaris trebuia să se fi micşorat pe ecranele lui Moddard la dimensiunile unei scântei şi să nu mai poată fi deosebit cu nimic de stele. Dar ce mă interesa "Prometeu"? Am închis ochii. Domnea o linişte deplină. Din când în când, la intervale regulate, se auzea trepidaţia ţevilor de metal. Apa picura liniştit în baie, stropindu-i mozaicul.

Gibarian nu mai era în viaţă. Dacă înţelesesem bine ce spunea Snaut, de la moartea lui Gibarian trecuseră doar câteva ore. Ce-au făcut cu trupul său? L-au îngropat? Pe planetă nu puteau s-o facă. M-am gândit o vreme la cele întâmplate, de parcă soarta decedatului ar fi fost pentru mine lucrul cel mai important. Mi-am dat seama însă de lipsa de sens a gândurilor mele, m-am sculat şi am început să mă plimb pe diagonala camerei, atingând câteodată cu călcâiul cărţile aruncate în dezordine. Un mic sac de voiaj mi-a atras deodată atenţia; m-am aplecat şi l-am ridicat. Nu era gol. Conţinea un flacon din sticlă de culoare închisă, dar uşor, ca şi când ar fi fost de hârtie. Am privit prin el spre fereastra ce lumina roşietic şi în adâncul căreia se ridica o ceaţă fumurie. Erau ultimele raze ale asfinţitului. Ce se întâmpla cu mine? De ce mă preocupa un fleac ce-mi căzuse în mână cu totul întâmplător?

Am tresărit: se aprinsese lumina. Evident, celula fotoelectrică era sensibilă la amurgul ce se lăsa. Eram plin de aşteptare, nervozitatea îmi crescuse în aşa măsură încât, până la sfârşit, nu mai voiam să am la spate un spaţiu liber. M-am hotărât să combat această tensiune. Am tras taburetul lângă rafturile cu cărţi.

Am scos al doilea volum al vechii monografii a lui Hughes şi Eugel Istoria lui Solaris, pe care o cunoşteam atât de bine, şi am început s-o răsfoiesc, sprijinind de genunchi cotorul greu şi gros al cărţii.

Descoperirea lui Solaris avusese loc aproape cu o sută de ani înaintea naşterii mele. Planeta gravitează în jurul a doi sori: unul roşu, altul albastru. Timp de peste patru decenii, de ea nu s-a apropiat nici o navă. În acea epocă trecea drept sigură teoria lui Gamow-Shapley privind imposibilitatea apariţiei vieţii pe planetele stelelor duble. Orbitele acestor planete se modifică într-una datorită jocului gravitaţional ce intervine în timpul mişcării de revoluţie a perechii de sori. Din pricina perturbaţiilor produse prin necontenita distorsiune a orbitei planetare, germenii de viaţă, chiar dacă apar, sunt distruşi de alternanţa arşiţei şi a îngheţului. Aceste modificări survin o dată la câteva milioane de ani, aşadar la intervale extrem de scurte pentru fenomene de natură astronomică sau biologică (evoluţia necesitând milioane, dacă nu chiar un miliard de ani).

Conform primelor calcule, Solaris urma, în decursul a cinci sute de milenii, să se apropie de soarele ei roşu la o distantă de o jumătate de unitate astronomică, iar după un milion de ani trebuia să se prăbuşească în neantul său incandescent.

În numai câţiva ani însă, cercetătorii s-au convins că orbita planetei suferă modificări cu totul neaşteptate, de parcă ar fi fost stabilă, la fel de stabilă ca şi orbitele planetelor sistemului nostru solar. Observaţiile au fost repetate, de data aceasta cu cea mai mare precizie; au fost reluate şi calculele care au confirmat numai ceea ce era cunoscut: din punct de vedere mecanic, Solaris avea o orbită instabilă.

Dintr-o planetă ca sute de alte planete descoperite an de an şi trecute în marile statistici doar în câteva rânduri care indică elementele mişcării lor, Solaris a avansat la rangul unui corp ceresc ce merita o atenţie specială.

La vreo patru ani după această descoperire, expediţia lui Ottenskjold a dat ocol planetei, cercetând-o de pe astronava "Laokoon". Această expediţie a avut un caracter provizoriu, de recunoaştere numai, cu atât mai mult cu cât nu era prevăzută pentru descindere. Ea a fixat pe orbitele ecuatoriale şi polare un mare număr de sateliţi automaţi de observaţie, a căror sarcină principală era să măsoare potenţialele gravifice. În plus a fost studiată suprafaţa în întregime şi puţinele platouri ce se ridicau deasupra lui. Aria lor totală n-o atingea pe aceea a Europei, deşi Solaris avea un diametru cu douăzeci la sută mai mare decât Pământul. Aceste urme de sol stâncos şi pustiu, împrăştiate neregulat, se grupează în principal pe emisfera sudică. A fost analizată componenţa atmosferei, care s-a dovedit a fi lipsită de oxigen; au fost efectuate măsurători deosebit de precise privind densitatea planetei, albedoul şi alte elemente astronomice. După cum era de aşteptat, nicăieri n-au fost găsite urme de viaţă ― nici pe uscat, nici în ocean.

În următorii zece ani Solaris, urmărit cu atenţie de toate observatoarele respectivei regiuni, a manifestat o uimitoare tendinţă de conservare a orbitei sale neîndoielnic instabilă din punct de vedere gravitaţional. Câtva timp chestiunea a părut scandaloasă, de bizarul rezultat al observaţiilor fiind acuzaţi (din grijă pentru binele ştiinţei) când anumiţi oameni, când maşinile de calcul de care se serveau aceştia.

Lipsa de fonduri a întârziat cu trei ani trimiterea unei expediţii adevărate pe Solaris, adică până în clipa când Shannahan, completându-şi echipajul, a obţinut din partea institutului trei unităţi de tonaj C, clasa cosmodromică. Un an şi jumătate înainte de sosirea expediţiei, care şi-a luat startul din zona lui alfa din Vărsător, o altă flotă de explorare a fixat pe o orbită în jurul lui Solaris o staţie automată: sateloidul Luna 247. Acest sateloid, după ce a suferit trei reconstrucţii, efectuate la intervale de zeci de ani, funcţionează şi acum. Datele pe care le-a cules au confirmat finalmente observaţiile expediţiei lui Ottenskjold privind caracterul activ al mişcărilor oceanului.

O navă a lui Shannahan a rămas pe orbită înaltă, celelalte două, după pregătiri preliminare, au coborât pe o mică platformă stâncoasă, care ocupă circa şase sute de mile pătrate în regiunea polului sud solarisean. Lucrările expediţiei s-au încheiat după 18 luni, desfăşurându-se cu succes, exceptând un nefericit accident provocat de funcţionarea greşită a aparatelor. Totuşi, în sânul echipei ştiinţifice s-a ajuns la o evidentă împărţire în două tabere antagonice. Obiectul conflictului era oceanul. Pe baza analizelor efectuate, acesta a fost recunoscut drept un produs organic (nimeni nu îndrăznea pe atunci să-l considere ca fiind viu).

Dacă însă biologii vedeau în acea sferă lichidă o formă primitivă de viaţă ― ceva în genul unei colonii uriaşe sau ceva asemănător cu o gigantică şi unică celulă degenerată în creşterea ei (denumită "formaţie pre-biologică") şi a cărei manta gelatinoasă, pe alocuri adâncă de câteva mile, ar fi cuprins întregul glob, astronomii şi fizicienii afirmau că ea trebuie să fie o structură aflată într-un stadiu de organizare atât de înalt încât nu era exclus să întreacă în complexitate organismele pământene, de vreme ce putea influenţa în mod activ forma orbitei planetare. O altă cauză, care să explice comportarea lui Solaris, n-a fost găsită şi, în plus, planetofizicienii au descoperit o relaţie între gravific măsurat local, care se modifica în funcţie de "metabolismul" oceanic.

Aşadar, fizicienii, şi nu biologii, au emis paradoxala expresie de "maşină plasmatică", înţelegând prin aceasta un obiect care, deşi, conform concepţiei noastre, poate fi considerat neînsufleţit, este totuşi capabil să acţioneze într-un scop vădit şi la o scară ― e bine s-o subliniem ― astronomică.

În această dispută, care  a atras în vâltoarea ei în numai câteva săptămâni cele mai mari autorităţi, doctrina lui Gamow-Shapley a început să se clatine pentru prima oară în decurs de opt decenii.

Câtăva vreme partizanii acestei teorii au mai încercat să afirme că oceanul n-are nimic comun cu viaţa, că nu este nici măcar un produs "para" sau "pre-biologic", ci o formaţiune geologică, desigur neobişnuită, dar în stare numai să stabilizeze orbita lui Solaris prin modificări ale intensităţii câmpului gravitaţional; se făceau referiri în acest sens la regula lui Le Chatelier.

În ciuda acestui conservatorism apăreau ipoteze ca aceea a lui Civita-Vitta, cea mai bine elaborată dintre ele, potrivit căreia oceanul era rezultatul unei dezvoltate dialectice: din forma lui primară, de pre-ocean, soluţie de substanţe chimice ce reacţionau lent, a reuşit, sub presiunea condiţiilor (adică a orbitei cei ameninţa existenţa), fără mijlocirea nici uneia dintre treptele dezvoltării terestre ― aşadar evitând apariţia organismelor mono şi pluricelulare, evoluţia vegetală şi animală, naşterea sistemului nervos, a creierului ―, să ajungă direct la stadiul de „ocean homeostatic”. Cu alte cuvinte, el nu s-a adaptat mediului vreme de sute de milioane de ani, aşa cum au făcut organismele pământene, pentru ca după un uriaş interval de timp să dea naştere speciei raţionale, ci, aproape în mod spontan, a devenit stăpânul ambianţei lui. Concepţia era cât se poate de originală, numai că şi acum rămânea o enigmă modul în care acest sirop gelatinos reuşea să stabilizeze orbita unui corp ceresc. Trecuse aproape un secol de când erau cunoscute aparatele care creau câmpuri artificiale de forţă şi gravifice ― gravitoarele; totuşi nimeni nu-şi putea nici măcar imagina cum obţinea această masă vâscoasă şi amorfă reacţiile nucleare şi uriaşele temperaturi, caracteristice activităţii gravitoarelor. In presa de atunci, care excita curiozitatea cititorilor cu diverse ipoteze privind „taina lui Solaris”, provocând, prin evidenta lor absurditate, indignarea savanţilor, n-au lipsit nici afirmaţii de felul aceleia că oceanul planetar este... o îndepărtată rudă a ţiparilor electrici tereştri.

Solaris1
Solaris3