Păşunile Raiului (8)

Molly Morgan coborî din tren la Salinas şi aşteptă autobuzul vreme de trei sferturi de ceas. In automobilul acela mare nu erau decît şoferul şi Molly.

− Ştiţi, spuse Molly, n-am mai fost niciodată pînă acum la Păşunile Raiului. E departe de la autostradă?

− Cam vreo trei mile, răspunse şoferul.

− Şi e vreo maşină cu care să mă pot duce pînă la vale?

− Nu, n-aveţi maşini, dacă nu vă aşteaptă cineva.

− Dar cum ajunge lumea acolo?

Şoferul trecu peste trupul lipit pe şosea al unui iepure, lăsînd să se vadă o oarecare satisfacţie. Dar găsi cu cale să se scuze:

− Eu nu-i calc decît dacă sunt morţi. Pe întuneric, dacă se zăpăcesc în lumina farurilor, caut să-i ocolesc.

− Da, dar cum fac eu să ajung la Păşunile Raiului?

− Nu ştiu. Pe jos, cred. Multă lume se duce pe jos, dacă nu-i aşeaptă nimeni.

După ce şoferul o lăsă să coboare la capătul noroiosului drum lăturalnic, Molly Morgan îşi ridică necăjită valiza şi porni către pîrîul ce curgea printre coline. Un vechi camion Ford opri scîrţîind în dreptul ei.

− Mergeţi în vale, doamnă?

− O! Da... acolo mă duc.

− Bine. Atunci suiţi-vă! N-aveţi de ce vă teme. Eu sunt Pat Humbert şi locuiesc în vale, la Păşuni.

Molly se uită la omul acela încruntat şi răspunse la prezentare:

− Eu sunt noua profesoară. Vreau să spun: sper să fiu. Ştiţi unde stă domnul Whiteside?

− Sigur, chiar pe acolo trec. E secretarul comitetului. Ştiţi, şi eu fac parte din comitetul şcolar. Ne tot întrebam cum veţi fi arătînd la chip. Pe urmă se simţi stînjenit din pricina celor spuse, şi obrajii i se înroşiră sub crusta de praf. Bineînţeles, vreau să spun ce fel de om sunteţi. Profesoara dinainte a avut o mulţime de necazuri. Bună profesoară, dar nu stătea bine cu sănătatea... era cam nervoasă. Pînă la urmă s-a retras din cauza bolii.

Molly îşi morfolea vîrfurile degetelor mănuşii.

− In hîrtia mea se spune că trebuie să vorbesc cu domnul Whiteside. E om de treabă? Nu asta vreau să spun. Adică... e... ce fel de om e?

− Ei, cu Whiteside o să vă descurcaţi uşor. E un bătrînel tare de treabă. S-a născut în casa unde locuieşte. Şi a fost şi la universitate. Om cu inimă largă. E preşedintele comitetului de vreo douăzeci şi mai bine de ani.

Cînd Pat Humbert o lăsă în faţa vechii şi încăpătoarei case a lui John Whiteside, era de-a dreptul speriată. "Ei, acuma-i acuma, îşi spuse. Dar n-are de ce să-mi fie frică. Nu-mi poate face nici un rău." Molly avea nouăsprezece ani. Simţea că întîlnirea asta, legată de prima ei slujbă, reprezenta un moment de cotitură în întreaga-i existenţă.

Cărarea de la poartă la intrarea în casă nu avu darul s-o liniştească, fiindcă trecea printre brazde înguste de flori dese şi scunde, îngrădite de scîndurele puse acolo ca pentru a vesti: "Creşteţi şi vă înmulţiţi, dar nu creşteţi prea înalte, nici nu vă înmulţiţi prea cu spor şi, mai înainte de orice, nu vă atingeţi de cărare!" Florile acelea lăsau să se vadă existenţa unor mîini,

a unor mîini care îndreptau şi diriguiau. Casa mare şi albă arăta maiestuos. Jaluzelele de lemn

galben stăteau trase pentru a se împotrivi soarelui amiezii. Abia la jumătatea potecii putu să vadă intrarea. Era acolo o verandă la fel de largă, de caldă şi de ospitalieră ca o îmbrăţişare. Un gînd îi trecu prin minte: "E sigur că, după felul cum arată intrarea, poţi spune cît de primitoare e o casă. Ia să zicem că n-ar avea decît o uşă îngustă şi fără verandă". Dar în ciuda treptelor largi şi a uşii masive, sfielile n-o părăsiseră în clipa cînd sună. Uşa se deschise şi în prag se ivi o femeie voinică, plăcută şi zîmbitoare.

− Sper că n-aţi venit să-mi vindeţi ceva, spuse doamna Whiteside. Niciodată nu vreau să cumpăr nimic şi totdeauna cumpăr, iar pe urmă m-apucă furiile.

Molly începu să rîdă. Dintr-odată se simţea foarte fericită. Pînă în clipa aceea nici nu ştiuse cît de speriată fusese.

− Vai, nu. Sunt noua profesoară a şcolii dumneavoastră. Am o hîrtie în care se spune că trebuie să stau de vorbă cu domnul Whiteside. Aş putea să-l văd?

− Păi, e vremea prînzului şi tocmai îşi termină masa. Dumneata ai mîncat?

− O, bineînţeles. Adică... nu.

Doamna Whiteside chicoti şi se trase în lături pentru a-i face loc să intre.

− Bine, mă bucur că eşti sinceră.

Apoi o conduse pe Molly într-o sufragerie mare, lambrisată şi cu multe vitrine. Masa pătrată era plină de farfurii şi tacîmuri rămase acolo după ce fuseseră folosite.

− Ia te uită, probabil că John a isprăvit şi a plecat. Stai jos, domnişoară. Numaidecît aduc îndărăt mîncarea.

− Vai, nu. Vă rog nu, mulţumesc, nu. Nu vreau decît să vorbesc o clipă cu domnul Whiteside şi pe urmă plec.

− Stai jos. Ai nevoie să prinzi puteri, ca să poţi da ochii cu John.

− E... e foarte aspru... cu profesorii noi, vreau să spun?

− Ei, răspunse doamna Whiteside, asta depinde. Cu cei care n-au stat la masă e ca o fiară. Ţipă la ei. Dar cu cei care tocmai s-au ridicat de la masă nu-i decît hain.

Molly rîse fericită şi spuse:

− Aveţi copii. Cred că aţi crescut mulţi copii... şi vi-s dragi.

Doamna Whiteside se încruntă.

− Un copil m-a crescut pe mine. M-a făcut să cresc pînă am trecut dincolo de acoperiş. Mi-a fost foarte greu. Acuma e plecat să vadă de vaci, sărăcuţul. De crescut nu cred că l-am crescut prea înalt.

După ce Molly termină masa, doamna Whiteside deschise o uşă laterală şi strigă:

− John, vrea să te vadă cineva.

O împinse pe Molly peste prag, într-o cameră ce arăta oarecum ca o bibliotecă, fiindcă erau acolo dulapuri masive, încărcate cu cărţi groase, vechi şi frumoase, toate înscrise cu aur. Dar era un fel de salon. Avea un şemineu de cărămidă cu consolă de ţigle micuţe şi roşii şi cu cele mai ciudate vaze rînduite pe ea. Atîrnată într-un cui deasupra consolei, într-adevăr atîrnată ca o puşcă de bandulieră, stătea o uriaşă lulea de spumă de mare în stil Jaegar. Fotolii mari de piele, cu ciucuri din acelaşi material, erau aşezate dinaintea şemineului, toate fiind fotolii-leagăn prevăzute cu arcuri dintr-acelea care cîntă cînd te balansezi. Şi, în fine, carnera mai era un fel de birou, fiindcă tot acolo se găsea o masă de scris cu rulou, de modă veche, şi la ea şedea John Whiteside. Cînd ridică privirea, Molly văzu că are ochii cei mai blînzi şi în acelaşi timp cei mai severi întîlniţi de ea vreodată şi, de asemenea, cel mai alb păr. Păr cu adevărat alb-albăstriu, mătăsos şi bogat.

− Mă numesc Mary Morgan, începu ea solemn.

− A! da, domnişoara Morgan, te aşteptam. Ia loc, te rog.

Se aşeză pe unul dintre fotoliile-leagăn, arcurile scînciră cu dulce durere, şi Molly spuse:

− Imi plac foarte mult fotoliile astea. Aveam şi noi unul, cînd eram copil. Apoi se simţi stînjenită. Am venit să vorbesc cu dumneavoastră despre postul de profesoară. Aşa se spune în hîrtiile mele.

− Nu trebuie să fii atît de încordată, domnişoară Morgan. De ani de zile stau de vorbă cu fiecare profesor venit la noi. Şi, adăugă zîmbind, încă nu prea mă pricep cum să procedez.

− Vai... mă bucur, domnule Whiteside. Pînă acum nu m-am mai prezentat la nici o slujbă. Şi vă rog să mă credeţi că mi-e într-adevăr teamă.

−Apăi, domnişoară Morgan, după cîte îmi pot da eu seama, rostul acestei întîlniri e să-mi spui cîte ceva despre ce-ai făcut pînă acum şi despre ce fel de om eşti. S-ar cuveni ca, după cele ce-ai să-mi spui dumneata, să te cunosc cît de cît. Şi acum, după ce ştii ce aş dori, presupun că ai să te intimidezi şi ai să te străduieşti să laşi o impresie cît mai bună. Poate că, de mi-ai povesti pe scurt cîte ceva despre dumneata, am termina treaba cu bine. Cîteva cuvinte despre ce fel de fată eşti şi despre locurile de unde vii.

Molly se grăbi să încuviinţeze dînd din cap.

− Da, am să-ncerc, domnule Whiteside.

Şi îşi întoarse toate gîndurile înspre trecut.

Vedea casa veche, sărăcăcioasă şi nevăruită, cu prispa ei largă din spate şi lighenele sprijinite de bulustradă. Sus, căţăraţi în salcia cea mare, se aflau cei doi fraţi, Joe şi Tom, şi strigau de zor: ”Acuma eu-s vultur”. „Eu îs papagal”. „Acuma eu-s un cocoş bătrîn”. „Ia uită-te ce fac eu!"

Oblonul de dinaintea uşii din spate era dat la o parte şi mama ei se apleca în afară, obosită; părul nu-i şedea niciodată lins, oricît de mult l-ar fi pieptănat. Şuviţe groase îi atîrnau pe lîngă obraji. Ochii îi erau totdeauna puţin înroşiţi, iar mîinile şi încheieturile adînc crăpate. "Tom! Joe! striga mama. O să cădeţi de-acolo. Nu mă mai necăjiţi atîta, băieţi. Chiar nu ţineţi deloc la mama voastră?" Glasurile din copac conteneau. Cheful de strigăte al vulturului şi al cocoşului se îneca în păreri de rău. Molly şedea în ţarină, înfăşurase o zdreanţă în jurul unui băţ şi se silea să vadă în alcătuirea aceea o doamnă înaltă, frumos îmbrăcată. "Molly, vino în casă şi stai cu mama. Astăzi sunt aşa de obosită"... Molly înfigea băţul în ţărîna adîncă şi şoptea fioroasă: "Domnişoară, am să te bat cu biciul la poponeţul gol, cînd m-oi întoarce". Pe urmă, ascultătoare, se ducea în casă. Mama stătea în bucătărie, pe un scaun cu spetează dreaptă. "Urcă-te aici, Molly! Stai puţin cu mine. Iubeşte-mă, Molly! Iubeşte-o puţin pe mămica. Tu eşti fetiţa mamei cea cuminte, nu-i aşa?" Molly se foia pe scaun. "N-o iubeşti pe mămica ta, Molly?"

Fetiţa era tare nefericită. Ştia că peste cîteva clipe maică-sa avea să înceapă a plînge, şi atunci trebuia neapărat să-i mîngîie părul aspru. Şi ea şi fraţii ei ştiau că trebuie să-şi iubească mama. Fiindcă mama era aceea care făcea totul pentru ei, totul. Le era ruşine că nu puteau suferi să stea lîngă dînsa, dar nu erau în stare să îndepărteze aversiunea asta. Cînd îi chema şi se aflau undeva unde nu puteau fi văzuţi, se prefăceau că n-aud şi se depărtau pe furiş, vorbind în şoaptă.

− Da, trebuie să încep prin a vă spune că am fost foarte săraci, îi spuse Molly lui John Whiteside. Cred că am fost chiar săraci lipiţi pămîntului. Am avut doi fraţi, puţin mai mari decît rnine. Tata a fost comis-voiajor, dar cu toate astea mama trebuia să muncească. A muncit din răsputeri, cumplit s-a zbătut pentru noi.

Cam odată la fiecare şase luni, se petrecea un eveniment cu totul deosebit. Dimineaţa, mama se furişa tăcută din dormitor. Avea părul pieptănat atît de lins cît era cu putinţă; ochii îi scînteiau şi se vedea că era fericită; atunci arăta aproape frumoasă. Le spunea în şoaptă: "Linişte, copii! E tata acasă".

Molly şi fraţii ei se furişau afară, însă chiar şi în curte vorbeau în şoaptă, deşi cu înflăcărare. Vestea circula cu iuţeală printre vecini. De îndată curtea se umplea de copii care tot şopteau între ei. „Zice că a venit tatăl lor.” „E-adevărat că a venit taică-tău?” „De data asta pe unde a mai fost?” Pe la vremea prînzului se adunau în curte vreo doisprezece copii si toţi îşi făceau semn unul altuia să păstreze linişte.

Cam pe la prînz, oblonul uşii de pe prispă se deschidea brusc şi pocnea izbindu-se de perete. Tatăl lor sărea afară şi striga: "Ura! Ura, copii!" Molly şi fraţii ei dădeau năvală asupra lui şi îi îmbrăţişau picioarele, iar el îi ridica şi îi azvîrlea în aer ca pe nişte pisoi.

Doamna Morgan se agita pe de lături, cloncănind înfrigurată," "Copii, copii, nu murdăriţi hainele tatii".

Copiii de prin vecini se dădeau tumba, se luau la trîntă şi ţipau de bucurie. Era cea mai frumoasă dintre sărbători.

"Apteptaţi puţin, şi-o să vedeţi voi, striga tatăl lor. Aşteptaţi, ca să v-arăt ce v-am adus. Acuma e secret, nu se ştie. "Iar cînd se mai potoleau puţin, el îşi aducea valiza pe prispă şi o deschidea. Se aflau în ea daruri cum nimeni nu mai văzuse vreodată; jucării mecanice nemaiîntîlnite - gîndaci de tinichea care umblau, dansatori negri făcuţi din lemn şi excavatoare cu aburi săpînd în nisip, care îţi luau răsuflarea. Mai erau splendide bile de sticlă cu urşi şi cîini închişi înlăuntru. Avea cîte un lucru pentru fiecare, ba chiar mai multe pentru oricare dintre copii. Parcă toate marile sărbători s-ar fi adunat într-o singură zi.

De obicei, doar către seară copiii se potoleau îndeajuns, atît cît niciunul dintre ei să nu mai ţipe din cînd în cînd. Oricum, pînă la urmă George Morgan se aşeza pe trepte, toţi copiii se adunau în jurul lui, iar el îşi povestea aventurile. De data asta fusese în Mexic, unde tocmai se desfăşura o revoluţie. Încă odată se dusese pînă în Honolulu, văzuse vulcanul şi mersese cu schiurile pe valuri. Intotdeauna era vorba de oraşe şi de oameni, de oameni tare ciudaţi; întotdeauna aventuri şi sute de întîmplări minunute, mai minunate decît tot ce auziseră ei vreodată. După ce se terminau orele de şcoală, neapărat trebuiau să se adune, ca să asculte şi iar să asculte. Nu se putea povesti totul dintr-odată. Şi pe toată faţa pămîntului umbla George Morgan, adunînd aventuri dintre cele mai uluitoare.

− In toată vremea cît am stat acasă, continuă domnişoara Morgan, aş spune că nici n-am avut tată. Făcea ce făcea şi pe acasă venea foarte rar, întorcîndu-se din călătoriile lui de afaceri.

John Whiteside încuviinţă, dînd din cap cu gravitate.

Mîinile tinerei profesoare se frămîntau în poală şi ochii i se umeziseră.

Atunci cînd venise cu un căţeluş bondoc şi lînos, vîrît într-o cutie, şi care de îndată ce a fost scos de acolo a făcut pipi pe podele...

− Ce fel de cîine e ăsta? întrebă Tom arătîndu-se cît mai blazat cu putinţă.

Tatăl lor hohotea de rîs. Era atît de tînăr! Părea cu douăzeci de ani mai tînăr decît mama. "E-un cîine de un dolar şi jumătate explica tatăl. Cu un dolar şi jumătate poţi lua fel de feluri de cîini. Treaba vine cam aşa... Să zicem că intri într-o bombonerie şi spui: Vreau de cinci cenţi bomboane spirtoase, şi gumă de mestecat, şi lemn dulce, şi altă gumă, de zmeură. Ei, uite-aşa am intrat şi eu în prăvălie şi am spus: Daţi-mi cîine de-un dolar şi jumătate. De felul ăsta e cîinele. Molly e stăpîna lui, şi trebuie să-i dea un nume."

− Am să-i spun George, zise Molly. Tatăl se înclina ciudat dinaintea ei şi îi spunea: "Mulţumesc, Molly". Şi toţi băgau de seamă că nu o lua în rîs.

A doua zi, Molly se scula tare de dimineaţă şi se ducea cu George în curte, să-i destăinuiască secretele, îi arăta comoara unde erau îngropaţi doi bănuţi şi un nasture de aur de la haina unui poliţist. Il ridica şi îl punea cu labele dinainte deasupra gardului, ca să se poată uita de-a lungul străzii şi să vadă şcoala Pe urmă se suia în salcie, cu George la subţioară. Tom ieşea afară din casă şi începea sa ţopăie la poalele salciei. "Bagă de seamă să nu-l scapi jos", striga Tom, şi chiar atunci căţelul se zbătea în braţele ei şi cădea. Se oprea pe pămîntul bătătorit, cu o bufnitură slabă şi nesuferită. O labă i se întindea în lături, într-o poziţie fără noimă, şi căţelul scheuna scotînd ţipete prelungi şi cumplite şi hohotind înainte de a trage aer în piept. Molly se dădea jos din copac, întristată şi uluită de întîmplarea aceea. Tom stătea aplecat peste căţel, cu obrajii albi, schimonosiţi de durere, iar George, căţelul, tot scheuna şi scheuna întruna.

"Nu-l putem lăsa în halul ăsta, striga Tom. Nu putem să-l lăsăm aşa, să se chinuiască." Dădea fuga la stiva de lemn şi aducea o secure. Molly era prea uluită ca să-şi întoarcă privirile, dar Tom închidea ochii şi lovea. Scheunăturile încetau într-o clipă. Tom azvîrlea  securea din mînă şi sărea peste gardul din fund. Molly îl vedea cum goneşte în neştire, de parcă l-ar fi urmărit cineva.

In clipa aceea Joe şi tatăl ei ieşeau pe uşa din spate. Molly îşi aducea aminte cît de tulburat, tras şi cenuşiu era chipul tatălui cînd se uita la căţeluş. Pe chip îi stătea întipărit ceva ce o făcea pe Molly să izbucnească în plîns. "L-am scăpat de sus, din copac, şi căţelul s-a  rănit, şi Tom a dat în el cu securea, şi pe urmă Tom a fugit. " Glasul îi era copleşit de tristeţe. Tatăl strîngea capul fetiţei lîngă coapsa lui şi zicea: "Bietul Tom! Molly, să ţii bine minte că niciodată nu trebuie să-i pomeneşti lui Tom de întîmplarea asta, şi niciodată să nu-l laşi să citească în ochii tăi că îţi aduci aminte de ea”.

Arunca un sac de iută peste trupul căţelului şi vorbea mai departe: Acuma trebuie să-i facem înmormîntarea. V-am povestit vreodată despre înmormîntarea chinezească la care am fost eu, despre hîrtiile colorate pe care le aruncă în vînt şi despre purceluşii fripţi puşi pe mormînt?" Joe se trăgea mai aproape şi pînă şi în ochii micuţei Molly se aprindeau scîntei de curzozitate. "Ei, uite-aşa a fost..."

Molly înălţă ochii spre John Whiteside şi văzu că părea să cerceteze o hîrtie de pe birou. Continuă:

− Cînd aveam doisprezece ani, tata a murit într-un accident. 

Vizitele acestea minunate durau de obicei cam două săptămîni. Totdeauna venea cîte o după-amiază cînd George Morgan pleca în oraş şi nu se mai întorcea decît tîrziu în noapte. Mama îi culca devreme pe copii, dar ei izbuteau sa-l audă cum revenea acasă, cum se împiedica uşurel de mobile, şi îi puteam auzi glasul prin perete. Doar în asemenea prilejuri glasul lui suna trist şi descurajat. Copiii stăteau întinşi în pat, îşi ţineau răsuflarea şi ştiau ce înseamna asta. Dimineaţa avea să fie plecat, şi inimile lor - plecate împreună cu el. Discutau la nesfîrşit despre îndeletnicirile tatălui. Era un argonaut plin de veselie, un cavaler împlătoşat în argint. Virtutea, şi Curajul, şi Frumuseţea - pe toate le ţinea sub stăpînire.

Băieţii obişnuiau să spună: "Odată, odată, cînd o să ne facem mari, avem să ne ducem şi noi cu el să vedem toate minunăţiile acelea".

− Şi eu o să mă duc, stăruia Molly.

− Ei, asta-i. Tu eşti fată. Doar ştii bine că nu poţi să te duci.

− Ba tata o sa mă lase să mă duc, şi voi ştiţi bine c-o să mă lase. Ba cîteodată are să mă ia numai pe mine. Lasă că vedeţi voi dacă nu mă ia.

După plecarea lui, mama devenea din nou plîngăreaţă şi ochii i se înroşeau. Cu glas tînguitor le cerea dragostea, ca şi cînd ar fi fost vorba de un pachet pe care i l-ar fi putut pune în mînă.

Şi odată s-a întîmplat ca tatăl lor să plece şi să nu se mai întoarcă. Niciodată nu le trimisese vreun ban şi niciodată nu le scrisese, dar de data asta dispăruse cu desăvîrşire - atît şi nimic mai mult. Vreme de doi ani au aşteptat, iar după aceea mama le spuse că trebuie să fi murit. Copiii se cutremurau la gîndul ăsta, dar refuzau să creadă în el, fiindcă atunci cînd e atît de mîndru şi de frumos ca tatăl lor, nimeni nu poate să moară. Undeva, cine ştie unde pe faţa pămîntului ăstuia, el se afla prins în cine ştie ce aventură. Existau, fără îndoială, pricini temeinice care nu-l lăsau să se întoarcă la ei. Şi într-o zi, cînd pricinile acelea aveau să fie înlăturate, va veni: odată, dimineaţa, are să se arate, încărcat cu daruri mai minunate şi cu istorisiri mai încîntătoare decît toate cele dinainte. Dar mama zicea că trebuie să i se fi întîmplat vreo nenorocire. Trebuia să fi murit. Mama era înnebunită. Citea anunţurile acelea care i-ar fi putut oferi posibilitatea de a cîştiga ceva bani muncind acasă. Copiii făceau flori de hîrtie şi, copleşiţi de ruşine, încercau să le vîndă. Băieţii încercau să facă pe comisionarii la magazine şi întreaga familie aproape că se stingea de foame. In cele din urmă, cînd nu mai puteau îndura, băieţii fugeau de acasă şi se înrolau în marină. După aceea, Molly îi vedea la fel de rar cum îl văzuse pe taică-său, şi erau atît de schimbaţi, atît de aspri şi de violenţi, încît de la o vreme nici nu o mai interesau; fraţii ei deveniseră nişte străini.

− Am terminat liceul şi pe urmă m-am înscris la Colegiul Pedagogic din San Jose. Pentru cameră şi întreţinere munceam acasă la doamna Allen Morit. Mama a murit înainte ca eu să fi terminat şcoala, aşa încît, după cum vedeţi, aş putea spune că sunt un fel de orfană.

− Imi pare rău, murmură cu blîndeţe John Whiteside.

Molly roşi.

− Toate astea nu vi le-am spus nici pe departe cu gîndul de a vă cîştiga bunăvoinţa, domnule Whiteside. Aţi dorit să aflaţi cîte ceva despre mine. Odată şi odată fiecare trebuie să rămînă orfan.

− Da, conveni domnul Whiteside. Şi eu sunt orfan, mi se pare.

Molly muncea pentru cameră şi întreţinere. Muncea ca o slujnică obişnuită, numai că nu primea niciun fel de plată. Banii de îmbrăcăminte trebuiau adunaţi muncind la o prăvălie, în timpul vacanţei de vară. Doamna Morit socotea că le învaţă pe fete o meserie şi adeseori spunea: "Eu pot lua o fată cu totul nepricepută, care nu face nici doi bani, iar după ce lucrează la mine şase luni, poate să cîştige şi cincizeci de dolari pe lună. O mulţime de cucoane ştiu asta şi aproape că mi le smulg din casă. Acum încerc pentru prima oară cu o elevă de şcoală, dar pînă şi ea a făcut progrese remarcabile. Totuşi, citeşte prea mult. Eu totdeauna am spus că o slujnică trebuie să doarmă la ceasurile zece, altminteri nu-şi poate face treaba aşa cum se cuvine."

Metoda doamnei Morit era dojana şi cicăleala neîntrerupte, rostite pe ton precis şi ferm. "Ascultă, Molly, nu vreau să-ţi caut nod în papură, dar dacă n-ai să ştergi mai bine argintăria, are să se păteze." "Uite, aici se pune cuţitul de unt, Molly. Paharul poţi să-l aşezi dincoace. "

"Obişnuiesc să dau explicaţii pentru fiecare lucru", le spunea doamna Morit prietenelor ei. Seara, după ce spăla vasele, Molly se aşeza pe pat şi învăţa, iar cînd nu mai avea lumină, se întindea şi îşi îndrepta gîndurile către taică-său. Era ceva ridicol, ştia. Era pierdere de vreme. Taică-său apărea în uşă, îmbrăcat în redingotă, pantaloni reiaţi şi cu joben pe cap. Avea în mînă un buchet imens de trandafiri roşii. "N-am putut veni mai curînd, Molly. Pune-ţi repede haina pe tine. Mai întîi ne ducem să luăm rochia aceea de seară din vitrină de la Prussia, dar trebuie să ne grăbim. Am bilete pentru trenul de New York de la noapte. Hai, Molly, grăbeşte-te! Nu sta aşa, cu gura căscată." Era o prostie. Taică-său murise. Nu, ea nu credea că murise. Undeva pe lumea asta trăia înconjurat de frumeseţi şi într-o bună zi avea să se întoarcă.

Molly îi spunea, la şcoală, unei prietene: "De fapt, nu cred cu adevărat, întelegi, dar nici nu refuz să cred. Dacă aş afla vreodată că a murit, ar fi îngrozitor. Nu ştiu ce aş face atunci. Nici nu vreau sa mă gîndesc că aş putea să ştiu că e mort".

La moartea maică-sii nu prea încercă alte simţăminte în afară de ruşine. Maică-sa dorise atît de mult să fie iubită, dar nu se pricepuse să cîştige dragostea. Stăruinţa ei obositoare îi sîcîise pe copii şi îi alungase de lîngă ea.

− Ei, cam asta-i tot, încheie Molly. Mi-am luat diploma şi pe urmă am fost trimisă aici.

− A fost aproape cea mai lesnicioasă întrevedere de felul acesta pe care am avut-o vreodată, mărturisi John Whiteside.

− Atunci, credeţi că pot obţine postul?

Bătrînul aruncă o privire iute, furişată, către luleaua cea mare atîrnată deasupra consolei.

"E prietena lui, se gîndi Molly. Lulelei îi împărtăşeşte el tainele."

− Da, cred că o să obţii postul. Ba chiar aş zice că l-ai şi ocupat. Dar, ia spune-mi, domnişoară Morgan, unde ai de gînd să locuieşti? Trebuie sa-ţi găseşti undeva cameră şi pensiune.

Înainte de a şti ce se pregătea să spună, cuvintele îi ţîşniră de pe buze:

− Aş vrea să stau aici.

John Whiteside căscă ochii a mirare.

− Dar noi n-am ţinut niciodată pe cineva în pensiune, domnişoară Morgan.

− Vai, îmi pare rău de ce-am spus. Dar mi-a plăcut atît de mult aici, înţelegeţi?

Bătrînul Whiteside strigă: "Willa!", iar cînd nevastă-sa apăru în pragul uşii pe jumătate deschise, spuse:

− Domnişoara vrea să stea în pensiune la noi. E profesoara cea nouă.

Doamna Whiteside se încruntă.

− Nici prin cap să nu-ţi treacă. Nu primim niciodată în pensiune. Şi-i prea draguţă ca să rămînă în preajma trăsnitului de Bill. Ce s-ar mai alege de vacile lui? S-ar ivi o mulţime de necazuri... Ai putea să dormi în dormitorul al treilea de sus, continuă adresîndu-i-se lui Molly. Oricum acolo nu prea bate soarele.

Viaţa căpătă alt chip. Dintr-odată, Molly se văzu regină. Copiii de la şcoală au adorat-o din prima zi, fiindcă era în stare să-i înţeleagă şi, lucru încă rnai însemnat, îi lăsa pe copii s-o înţeleagă. Ii trebui oarecare vreme ca sa-şi dea seama că ajunsese o persoană însemnată. Dacă

doi inşi nu se înţelegeau la magazin asupra unei chestiuni de istorie, de literatură sau de matematici şi orice argumente cădeau baltă, discuţia se incheia cu: "Las' că mergem la profesoară! Chiar dacă nu ştie, caută ea undeva şi găseşte". Molly era tare mîndră că e în stare

să hotărască în asemenea dispute. La petreceri trebuia să dea o mînă de ajutor pentru decorarea încăperilor şi să pună la cale pregătirea gustărilor.

"Cred că ar fi bine să punern pretutindeni crenguţe de brad. Sunt frumoase şi răspîndesc o mireasmă atît de plăcută. Miros a petrecere.” Lumea socotea că ea trebuie să le ştie pe toate şi să ajute la toate.

Acasă, la familia Whiteside, trudea în bucătărie sub mormăielile Willei. După şase luni, doamna Whiteside îl bodogănea pe bărbatu-său: "Păi, dacă Bill ar avea vreun dram de minte. Dar ce să zic, continua, dacă ea ar avea vreun dram de minte..." Şi aici se oprea.

Seara tîrziu, Molly întocmea scrisori către puţinele prietene pe care şi le făcuse la Colegiul Pedagogic, scrisori pline de mici povestiri privitoare la vecini şi încărcate de bucurie. Trebuia să se ducă la toate sindrofiile, fiindcă aşa cerea importanţa socială a postului ei. Sîmbăta hoinărea pe coline şi aducea de acolo ferigi şi flori de cîmp, pe care le răspîndea prin casă.

Bill Whiteside se uită o dată la Molly şi pe urmă se întoarse cu mare zor la vacile lui.

Trecu multă vreme pînă găsi curajul şi stea de vorbă cu ea mai îndelung. Era un tînăr voinic şi simplu, neînzestrat nici cu chibzuinţa tatălui şi nici cu umorul mamei. Pînă la urmă, ajunse totuşi sa umble dupa Molly şi să se uite la ea din depărtare.

Într-o seară, simţind parcă nevoia de a mulţumi într-un fel pentru fericirea de acum, Molly îi vorbi lui Bill despre tatăl ei. Stăteau amîndoi aşezaţi în scaune de pînză pe veranda largă şi aşteptau să răsară luna. Ii povesti despre vizitele şi apoi despre dispariţia lui.

− Înţelegi ce am, Bill? strigă Molly. Încîntatorul meu tată se află undeva. E al meu. Şi tu crezi că trăieşte, nu-i aşa, Bill?

− S-ar putea, răspunse Bill. Din cîte spui, era totuşi un fel, de trîntor lipsit de simţul răspunderii. Iartă-mă, Molly. Oricum, dacă mai trăieşte, e ciudat că n-a scris niciodată.

Molly îngheţă. Era chiar raţionamentul pe care atîta vreme izbutise să-l ocolească.

− Bineînţeles, zise ea înţepată. Ştiu asta. Acum am puţină treabă, Bill.

Sus de tot, pe o colină care mărginea valea Păşunilor Raiului, se găsea o veche cabană de unde puteai să vezi toate locurile şi toate drumurile din împrejurimi. Se spunea că banditul Vasquez clădise cabana şi stătuse în ea timp de un an, în vreme ce poterele scormoneau pretutindeni în căutarea lui. Era un loc vestit. Toată lumea de pe vale fusese s-o vadă, într-o împrejurare sau alta. Aproape fiecare om o întreba pe Molly dacă se dusese ori încă nu se dusese s-o vadă. "Nu, răspundea Molly, dar am să mă duc într-o bună zi. Intr-o sîmbătă. Ştiu care e cărarea într-acolo." Într-o dimineaţă îşi puse cizmele cele noi de călătorie şi fusta de catifea. Bill se apropie sfios şi se oferi s-o însoţească.

− Nu, răspunse Molly. Tu ai treabă. Nu pot să te iau de la lucru.

− Dă-o dracului de treabă! zise Bill.

− Ştii, aş prefera să mă duc singură. Nu vreau sa te supăr, Bill, însă chiar vreau să mă duc singură.

Ii părea rău că nu-l lasă s-o însoţească, dar observaţia lui în legătură cu taică-său o speriase. "Vreau să trăiesc o aventură, îşi spunea. Dacă vine şi Bill, nu mai e niciun fel de aventură. Ar fi o simplă excursie." Ii trebui un ceas şi jumătate ca să urce cărarea pieptişă de sub stejari. Frunzele de pe pămînt erau alunecoase ca sticla şi soarele ardea cu putere.

Miresme îmbătătoare de ferigi, de muşchi umed şi de yerba buena îmbălsămau aerul. Cînd, în

cele din urmă, ajunse în vîrful crestei, gîfîia şi era transpirată. Cabana se afla într-o poieniţă  -o odaie mică şi pătrată, de lemn, fără ferestre. Intrarea fără uşă părea o umbră neagră. Locul era liniştit, sub stăpînirea acelei tăceri fremătătoare făurite de muşte, de albine şi de greieri.

Costişa întreagă cînta domol sub bătaia soarelui. Molly se apropie în vîrful picioarelor. Inima îi bătea cu putere. "Acum sunt în plină aventură, şopti ea. Mă aflu în miezul unei aventuri la cabana lui Vasquez." Stătu în prag, privi înăuntrul cabanei şi zări o şopîrlă, care se furişă fricoasă în ascunzătoare. O pînză de păianjen i se lipi de frunte părînd că vrea s-o oprească. In cabană nu se afla absolut nimic, nimic în afara pămîntului umed de pe jos, a lemnului putred de pe pereţi şi a acelui miros sec şi arid al pămîntului multă vreme ferit de soare. Molly era cumplit de emoţionată. "Acolo stătea el noaptea. Cîteodată, cînd auzea zgomote ca de oameni ce s-ar fi furişat către el, se strecura pe uşă ca fantoma unei umbre şi în aceeaşi clipă se topea în întuneric." Privi în jos peste valea Păşunilor Raiului. Livezile se arătau ca nişte pătrate de un verde-întunecat; lanurile de grîne erau galbene, iar colinele din partea cealaltă de un cafeniu deschis, pigmentat cu culoarea levănţicăi. Printre ferme drumurile se încolăceau şerpuitoare, ba ocolind un lan, ba făcînd o buclă alături de un copac falnic, ba îndoindu-se în semicerc la poalele unei coline. Peste valea întreagă flutura vălul de pîlpîiri ale aerului înălţat de dogoare.

"Parcă e ireal, şopti Molly, e fantastic. Trăiesc o poveste, o poveste adevărată, şi m-am avîntat în plină aventură." O adiere se ridică de pe vale, ca suspinul unui om adormit, şi apoi se retrase.

"In timpul zilei tînărul Vasquez se uita peste vale, la fel cum mă uit şi eu. Chiar pe locul ăsta şedea şi privea drumurile de jos. Purta jiletcă purpurie cu găietane aurii şi, pe picioarele lui subţiri, pantalonii se lărgeau la manşetă ca gurile trompetelor. Rotiţele pintenilor erau înfăşurate în panglici de mătase, ca să nu zornăie în mers. Uneori zărea poterele trecînd călare

pe drumul din vale. Spre norocul lui, oamenii stăteau aplecaţi peste gîturile cailor şi nu se uitau la crestele colinelor. Vasquez rîdea, dar în acelaşi timp îi era şi teamă. Uneori cînta. Cîntecele acelea erau duioase şi triste, fiindcă ştia că nu mai are prea mult de trăit."

Molly se aşeză jos pe coastă şi îşi sprijini bărbia în palme. Tînărul Vasquez stătea alături în picioare şi împrumutase chipul voios al tatălui ei, ochii aceia strălucitori din clipa cînd ieşea pe uşa din spate şi striga: "Ura, copii!" Acesta era genul de aventuri trăite de tatăl ei. Molly se cutremură şi se ridică în picioare. "Acum vreau să mă întorc la începutul începuturilor şi să gîndesc iarăşi totul de la capăt."

La apropierea serii, doamna Whiteside îl trimise pe Bill s-o caute pe Molly. "Mai ştii, poate că şi-a scrîntit o gleznă." Dar Molly se ivi de pe cărare tocmai cînd Bill venea dinspre drum.

− Incepuserăm să ne întrebăm dacă nu cumva te-ai rătăcit, îi spuse Bill. Te-ai urcat chiar pînă la cabană?

− Da.

− Ce cocioabă ciudată, nu ţi se pare? Un şopron străvechi. Pe aici, pe la noi, sunt vreo zece la fel ca ăsta. Si totuşi, te-ai minuna dacă ai şti cîtă lume se duce s-o vadă. Partea caraghioasă e că nimeni nu ştie sigur dacă Vasquez a stat vreodata acolo.

− Oho! Eu cred că trebuie să fi stat.

− Ce te face să crezi aşa?

−Nu ştiu.

Bill deveni serios.

− Toată lumea îl socoteşte pe Vasquez un soi de erou, cînd în realitate n-a fost decît un hoţ. A început cu furtul de oi şi de cai şi a încheiat cu jefuirea diligenţelor. Pentru treburi dintr-astea a fost nevoit să omoare cîţiva oameni Mie mi se pare, Molly, c-ar trebui să învăţăm oamenii să-i urască pe tîlhari, nu să-i venereze.

− Bineînţeles, Bill, zise ea fără vlagă. Ai perfectă dreptate. Te superi dacă te rog frumos să nu mai vorbeşti cîteva minute, Bill? Am impresia că sunt cam obosită şi cam nervoasă.

Şi anul se scurse. Sălciile şi-au adus pe lume mîţişorii şi flori de cîmp au spuzit colinele. Molly îşi dădu seama că e simpatizată şi folositoare oamenilor de pe vale. Participa şi la întrunirile comitetului şcolar. Fusese un timp cînd aceste tainice şi auguste reuniuni se ţineau în dosul unor uşi ferecate, devenind mister şi groază pentru toată lumea. Acum, după ce fusese poftită să binevoiască a păşi în salonul lui John Whiteside, Molly îşi dădu seama că în comitet se discuta despre recolte, se spuneau snoave şi se bîrfea fără pic de răutate.

Bert Munroe fusese ales la începutul toarnnei, iar în primăvară ajunsese cel mai bătăios dintre membri. El era cel care punea la cale seratele din clădirea şcolii şi care stăruia să se joace piese de teatru, el aranja picnicurile, ba chiar oferea premii pentru elevii cu notele cele mai bune din şcoală. Comitetul începuse să se bizuie cu toată nădejdea pe Bert Munroe.

Într-o seară, Molly coborî mai tîrziu din cameră. Ca totdeauna cînd se întrunea comitetul, doamna Whiteside stătea în sufragerie.

− Cred că n-o să mă duc la comitet, spuse Molly. Ii las o dată să fie şi numai între ei. Uneori îmi vine să cred că, de n-aş fi eu de faţă, şi-ar spune alt fel de poveşti.

− Ba să te duci, Molly! Fără tine nu-s în stare să ţină întrunirea. Aşa de tare s-au obişnuit cu tine, că ar fi pierduţi. Afară de asta, nu sunt deloc sigură că aş dori chiar aşa de mult să-şi spună poveşti din celelalte.

Ascultătoare, Molly bătu la uşă şi intră în salon. Politicos, Bert Munroe întrerupse povestirea pe care tocmai o depăna.

− Le spuneam despre noul meu om angajat la fermă, domnişoară Morgan. Am s-o iau iar de la capăt, fiindcă e destul de nostimă povestea asta. Ştiţi, aveam nevoie de un om la fîn, şi l-am luat pe omul ăsta de sub podul de peste Salinas River. Era cam trecut cu băutura, dar avea nevoie de o slujbă. Acum, dupa ce l-am angajat, văd că nu-i în stare să facă treaba nici măcar de doi bani, dar mi-e cu neputinţă să scap de el. Neisprăvitul ăsta a fost pretutindeni. Ar trebui să-l asculţi vorbind despre locurile pe unde a umblat. Chiar dacă aş vrea să scap de el, copiii nu m-ar lăsa pentru nimic în lume. E grozav! Oricînd e-n stare să se oprească la cel mai

mărunt lucru văzut de el pe-acolo şi să ţeasă în jur o istorie de toată frumuseţea. Puştii stau încremeniţi în jurul lui, cu urechile ciulite, şi-l ascultă. Ei, dar cam de doua ori pe lună se duce la Salinas şi-i trage tare. E unul dintre beţivii aceia păcătoşi, care se îmbată periodic. Sticleţii de la Salinas totdeauna mă cheamă pe mine cînd dau de el în vreun şanţ, iar eu n-am încotro şi trebuie să mă duc să-l iau. Şi ştiţi una? Cînd i se limpezesc minţile, scoate de fiecare dată din buzunar cîte un dar pentru puştiul meu, Manny. Cu un om ca ăsta n-ai nimic de făcut, eşti neputincios. Te dezarmează. Intr-o lună întreagă, nu-i în stare să-mi facă treabă de un dolar.

Molly simţea cum îi creşte groaza în suflet şi o îmbolnăveşte. Ceilalţi făceau haz de povestea lui Munroe: "Esti prea moale, Bert. Nu-ţi poţi îngădui să ţii la fermă un om care doar să înşire la poveşti copiilor. Eu aş scăpa de el numaidecît".

Molly se ridică în picioare. Ii era o teamă de moarte să nu cumva să întrebe cineva cum îl cheama pe omul acela. Spuse:

− Nu mă simt prea bine în seara asta. Dacă domnii ar avea bunăvoinţa să mă scuze, m-aş duce să mă vîr în pat. Bărbaţii se ridicară în picioare în vreme ce profesoara părăsea încăperea. Molly se culcă în pat şi îşi îngropă capul în pernă, spunîndu-şi: "E-o nebunie. Ar fi absolut cu neputinţă. Chiar în clipa asta trebuie să dau totul uitirii". Dar, spre marea ei nemulţumire, îşi dădu seama ca plînge.

Următoarele cîteva săptămîni au fost o adevărată tortură pentru Molly. Se ferea să iasă din casă. Cînd se ducea şi cînd venea de la şcoală, se uita atentă pe drum înaintea ei. "Dacă zăresc vreun străin, oricine ar fi, o rup la fugă. Dar asta-i o nebunie. Am înnebunit de tot."

Numai în camera ei se simţea în siguranţă. Spaima făcea să-i piară culoarea din obraji, îi ştergea strălucirea ochilor.

− Molly, ar trebui să te bagi în pat, stăruia doamna Whiteside. Nu fi aşa de proastă. Ce, trebuie să te sărut cum îl sărut pe Bill ca să te fac să te vîri în pat?

Dar Molly nu se ducea să se vîre în pat. Prea îi dădeau ghes tot felul de gînduri cînd stătea în pat.

La următoarea întrunire a comitetului, Bert Munroe nu-şi făcu apariţia. Molly se simţea mai liniştită şi era aproape bucuroasă de absenţa lui.

− Vă simţiţi mai bine, nu-i aşa, domnişoară Morgan?

− O, da. De fapt, n-a fost decît un fleac, un fel de răceală. Daca aş fi stat la pat, probabil ca m-aş fi îmbolnăvit de-adevăratelea.

Comitetul lucra de aproape o oră, cînd Bert Munroe intră, în salon, scuzîndu-se:

− Vă rog să mă iertaţi că am întîrziat. Iar s-a repetat vechea poveste. Aşa-zisul meu om la fîn dormea în mijlocul străzii, la Salinas. Ce bucluc pe capul meu! Acuma-i afară, în maşină, doarme ca butucul. Mîine o să trebuiască să spăl maşina cu furtunul. De groază, Molly simţi cum i se pune un nod în gît. Cîteva clipe crezu că are să leşine. Strigă: "Scuzaţi-mă, trebuie să plec", şi fugi afară din cameră. Porni pe coridorul întunecat, sprijinindu-se de pereţi. Pe urmă, încet şi maşinal, ieşi pe uşa de la intrare şi coborî scările.

Noaptea era plină de şoapte. Mai departe, pe drum, putea zări o masă întunecată care era maşina lui Bert Munroe. Se miră singură vazînd cum picioarele i se tîrăsc către poartă, după propria voinţă. "Acum nu fac decît să ma ucid cu mîna mea, spuse. Acum arunc totul deoparte. Mă întreb de ce." Mîna i se aşezase singură pe poartă şi tot singură se mişcă pentru a o deschide. După aceea se porni o adiere uşoară şi îi aduse în nări mirosul înţepător şi puturos de vărsătură. Auzi un sforăit horcăitor, de om beat. In aceeaşi clipă un vîrtej i se urni în minte. Se răsuci în loc şi goni cu disperare îndărăt către casă. Intră în camera ei şi se încuie, apoi se aşeză ţeapănă pe un scaun, gîfîind din pricina efortului făcut în timpul alergării. I se păru că au trecut ceasuri întregi pînă îi auzi pe bărbaţi ieşind din casă şi luîndu-şi rămas-bun. Apoi se auzi motorul maşinii lui Bert Munroe şi zgomotul se pierdu de-a lungul drumului. Acum, cînd ştia că o sa plece, se simţea paralizată.

John Whiteside stătea la birou şi scria cînd Molly intră în salon. Înălţă ochii şi o privi întrebător.

− Nu te simţi bine, domnişoară Morgan? Să chemăm un doctor.

Se înfipse lîngă birou ţeapănă, ca de lemn, şi întrebă:

− Aţi putea găsi un alt profesor în locul meu?

− Sigur că aş putea. Bagă-te repede în pat, şi eu am să chem doctorul.

− Nu de asta e vorba, domnule Whiteside. In noaptea asta vreau să plec.

− Ce tot spui acolo? Nu ţi-e bine, se vede.

− V-am spus că tata a murit. Dar nu ştiu dacă e mort ori trăieşte. Tare mi-e teamă... Vreau să plec chiar asta-seara.

Bătrînul o privi cu încordare şi spuse cu glas scăzut:

− Explică-mi şi mie despre ce-i vorba.

− Dacă aş da cu ochii de omul acela beţiv de la domnul Munroe...

Se opri brusc, îngrozită de ceea ce se pregătea să spună. John Whiteside încuviinţă dînd foarte domol din cap.

− Nu! strigă Molly. Nu mă gîndesc la lucrul acela. Sunt sigură că nu mă gîndesc.

− Aş fi foarte dornic să te ajut în vreun fel, Molly.

− Nu vreau să plec, îmi place aşa de mult aici... Dar mi-e frică. E o chestiune atît de importantă pentru mine...

John Whiteside se ridică de la birou, se apropie de ea şi o cuprinse cu braţul pe după umeri, spunînd:

− Nu cred că am înţeles prea bine. Cred că nici n-aş vrea să înţeleg. Nici nu-i nevoie.

S-ar fi zis că vorbeşte cu sine însuşi.

− Nici n-ar fi cuviincios... să înţeleg.

− De îndată ce voi fi plecată de aici, o să pot din nou să nu cred, hohoti MolIy.

O strînse de umeri, iute, cu braţul cu care o ţinea, apoi spuse:

− Dă fuga sus şi fă-ţi bagajul, Molly. Chiar acum scot maşina şi te duc direct la Salinas.