O poveste a lui Liuben Dilov

Ciudatul meu prieten, astronomul

– Te salut, astronomule! strigai cu şi desfăcui braţele în faţa lui, însă el nu dori să ne îmbrăţişăm şi răspunse aproape rece:

– Bine ai venit, suflete! Dincotro?

– De la Cairo, cu primul avion. Salutări de la faraoni şi de la colegii tăi din antichitate.

– Aşează-te şi povesteşte.

– Tu să-mi povesteşti! Pentru asta am şi venit. M-am uitat prin ziare şi am decolat îndată. Haide!

Îi adusesem un mic dar mărunt, cu toate că-i ştiam indiferenţa faţă de orice fel de atenţie prietenească. De data asta părea satisfăcut. Luă din mîna mea Turnul Babel lucrat la Beirut de un meşter anonim însă plin de fantezie şi spuse:

– Da, iată unul din rarele proiecte ale omenirii care n-au fost o prostie. Dacă, bineînţeles, a fost destinat, într-adevăr aşa cum susţineţi voi, observaţiilor astronomice, şi nu să fie un monument al vreunui idiot, căruia i se închinau alţi idioţi.

Aşa vorbea el totdeauna, emiţînd opinii tăioase, usturătoare, şi mi-a jignit nu odată meseria, dar cu asta eram obişnuit.

– Primeşte-l împreună cu felicitările mele călduroase pentru marele... începui eu cam ceremonios şi tot năzuiam să-l îmbrăţişez, nu ştiu nici eu pentru ce, poate fiindcă ţineam la omul acesta ciudat, care mă întrerupse însă şi acum fără nicio consideraţie:

– Felicitările poţi să le păstrezi pentru constructorii tăi de piramide. O cafea bei?

Din mulţimea variată de instrumente lucioase care ne înconjurau, izbuti să smulgă o maşinuţă la fel de lucioasă pentru făcutul cafelei. Începusem să-l examinez: slăbise, chipul lui arăta acuma şi mai auster şi nu puteai descoperi într-însul nici urmă din emoţia cu care toată presa mondială făcea atîta vîlvă în jurul importantei lui descoperiri. De doi ani grupul condus de el se consacrase pe de-a-ntregul unui domeniu relativ nou în ştiinţă: radioastronomia; iar de un an încoace recepţiona, înregistra şi studia cu perseverenţă numai undele radio venite din direcţia constelaţiei Orion. Se înţelege, succesul nu era mai mare decît al tuturor celorlalte observatoare radioastronomice din lume, deoarece din haosul undelor radio ce veneau din adîncurile Cosmosului se puteau extrage foarte puţine date, şi acelea numai cu privire la distanţe şi la caracterul aproximativ al surselor lor. Iată însă că, într-o bună zi, prietenului meu, cu care întîmplarea făcuse odinioară să împart locuinţa de student, i-a dat prin minte să se uite la aceste unde, nu ca la ceva născut în miezul nucleelor misterioase ale negurilor stelare, ci ca la nişte imagini codificate, transmise de fiinţe superioare.

Ştiu bine, din experienţa mea de egiptolog şi specialist în istoria antică a Orientului Apropiat, că o revelaţie „întîmplătoare” joacă adesea un rol crucial.

Ani de zile îţi baţi capul, aplecat peste vreo scoică cu două-trei semne pe ea, pentru ca în cele din urmă, cu totul pe neaşteptate, să reiasă că dezlegarea, care a zăcut într-una din circumvoluţiunile creierului, s-a pus în mişcare cine ştie din ce pricină tocmai acum. În cazul de faţă, însă, în ce-l priveşte pe prietenul meu, sunt convins că n-a intervenit niciun fel de revelaţie întîmplătoare. Visa de cînd îl ştiu să descopere o altă lume „cu fiinţe care să nu fie atît de idioate ca oamenii”. „Nu e cu putinţă, susţinea el, ca în galaxia asta, noi, nişte jalnici pitecantropi, sa fim fiinţele cele mai desăvîrşite.”

Pentru realitatea obiectivă aceasta era o mare ocară, o insultă cumplită. Şi nu eram în stare să pricep cum îi putea el urî atîta pe oameni, deşi ştiu bine că prietenul meu mi-ar fi răspuns: „Nu-i urăsc sau, mai precis, caut să nu-i urăsc, fiindcă şi eu sînt de aceeaşi teapă. Dar dispreţuiesc aspectul sub care se prezintă”.

Acest dispreţ l-a îndemnat să se facă astronom. Încă din anii adolescenţei s-a hotărît ca toată viaţa să nu se ocupe, în limitele posibilului, de nimic din cele ce ar avea contingenţă cu omul. Ştiam foarte puţine lucruri despre el, deoarece, cu o asemenea atitudine faţă de tot ce „ar avea contingenţă cu omul”, prietenul meu, fireşte, nu vorbea niciodată despre sine. Aşadar, nu ştiam nimic altceva decît faptul că e singur, cu desăvîrşire singur pe lume şi că toate rudele îi pieriseră fie în bombardamente, fie în lagărele de concentrare hitleriste. Mă gîndesc că poate aici se ascund rădăcinile mizantropiei lui, totuşi nu îndrăznesc să susţin una ca asta, căci sînt un om foarte blajin, un om prea inimos. Poate de aceea nu mi-a spus nici el vreodată pe nume, ci m-a gratulat numai cu cîte un „suflete”, ca şi azi.

Vorbeam de „mizantropie”, dar el s-ar simţi jignit să-i atribui o asemenea însuşire.  Mizantropia asta era tot un rod al inimii lui, şi el însuşi o dispreţuia mai mult ca orice. Supus aceleiaşi logici, cred că şi el mă dispreţuia, deşi totdeauna mi s-a părut că nu reuşeşte să facă asta pînă ja capăt, de vreme ce dincolo de răceala astronomică a purtării lui faţă de mine licărea nevoia, fie şi detestată de el, a unor relaţii mai calde cu alţi oameni.

Tocmai de aceea, ori de cîte ori eram prin preajmă, nu lăsam să-mi scape ocazia de a bea o cafea în biroul lui, ascultîndu-i ciudatele păreri despre omenire. Se prea poate ca mizantropia să nu fie cuvîntul cel mai potrivit. În privinţa asta, el avea o întreagă teorie bine închegată, însă unuia ca mine, care eram în stare să stau stăpînit de emoţie zile şi nopţi în şir în faţa unei lespezi de piatră goală, numai pentru faptul că o cioplise un om, oricine ar fi fost acela, cu cinci mii de ani mai înainte, teoria prietenului meu îmi făcea părul măciucă. Nu mă socot un prost, ba amicii mei susţin chiar că n-aş fi lipsit de spirit, iar în disputele ştiinţifice am cîştigat nu o singură izbîndă strălucită (rog să-mi fie iertată această lipsă de modestie), mi-era însă teribil de greu să susţin o dispută cu astronomul. Pur şi simplu n-aveam o bază de discuţie, întrucît argumentele lui şi ale mele erau în veşnică divergenţă.

Cînd părerile noastre se înfruntau, deşi el însuşi pornea de la aceleaşi cuceriri ale gîndirii omeneşti şi de la unele adevăruri unanim recunoscute, aveam simţămîntul că discut cu un robot în care sînt introduse aceleaşi adevăruri omeneşti, dar pe care el le transformă într-o clipă în coduri proprii, comunicînd nişte silogisme incontestabile, şi totuşi pe undeva neadevărate, fiindcă fac parte din logica unei maşini. E, fără îndoială, un paradox, dar n-am cum să calific altminteri teoriile lui, tocmai eu care mi-am petrecut viaţa cu studiul istoriei umane. Spuneţi-mi, e oare cu putinţă să mă ocup cum se cuvine de meseria mea fără să iubesc omul, chiar atunci cînd obiectul dragostei mele a încetat demult să mai existe? Şi cum aş putea să fiu de acord cu afirmaţiile acestui prieten al meu, rece ca o lentilă de telescop, pe care oamenii, fără să-l cunoască, îl respectă ca pe unul din cei mai remarcabili astronomi ai timpului nostru?

Vai, nu istorisesc toate acestea din pizmă, ba chiar îmi pare rău că oamenii, citind povestirea mea, ar putea să nu-l mai respecte. Pur şi simplu eu însumi sunt un om de ştiinţă şi pentru mine adevărurile obiective stau mai presus de măruntele sentimente omeneşti.

Pe cînd la el, adevărurile acestea erau mai presus de om ca noţiune. În disputele noastre el vorbea liniştit, fără patimă, iar dacă uneori apăreau urme ale vreunui sentiment, ele erau de regulă ecouri ale dispreţului şi zeflemelei, ivindu-se discret pe buzele lui în timp ce eu băteam cu pumnul în masă şi eram gata să sparg, în vreun acces de furie divină ca a lui Ahile, toate lucrurile fragile din încăpere. În astfel de clipe el zicea:

– Priveşte-te în oglindă şi ai să vezi dovada incontestabilă că am dreptate! Omul trebuie să înceteze de a mai fi o fiinţă biologică, fiindcă asta nu-i asigură desăvîrşirea. Eşti de acord cu mine să consideri conştiinţa ca formă superioară a materiei şi singurul mijloc, pe planetă, de autocunoaştere. Materia nu i-a încredinţat alt scop. Prin urmare, dacă omul vrea să fie fidel predestinării sale, el e dator, cu un ceas mai devreme, să se transforme într-un mijloc de cunoaştere precis şi lipsit de orice sentiment, ca un seismograf. Materia nu i-a dat omenirii niciun fel de sarcini sau misiuni de ordin moral. Omenirea şi le-a născocit ea însăşi, iar în numele lor a săvîrşit toate crimele din istorie. Oamenii au întîrziat şi dezvoltarea funcţiunilor de cunoaştere ale creierului. Tu eşti istoric şi ştii asta. Spune-mi, a devenit omenirea cît de cît mai bună mulţumită misiunilor şi scopurilor sale etice? Există de fapt vreo deosebire între dorinţa de a domina, dragostea de arginţi şi setea de plăceri a Ramseşilor şi Nabucodonosorilor tăi, pe de o parte, şi pasiunile oamenilor de stat moderni pe de altă parte? Există vreo deosebire esenţială între robii de atunci şi funcţionarii de mai tîrziu?

– Dar comunismul? îi strigam eu. Uiţi comunismul? Doar îl susţii!

Pe buzele lui flutura un zîmbet ironic:

– Comunismul? Da, îl susţin, deşi aţi dori să-l transformaţi într-o nouă religie. Numai de n-aţi pune apă în vin! Prin comunism omenirea a năzuit de fapt spre înţelepciune, şi-a găsit calea să se scuture de rămăşiţele animalice care-i întunecă circumvoluţiile cerebrale, soluţionînd prin forţă problemele sociale fundamentale. Numai prin forţă se pot face astfel de lucruri! Maşinile electronice vor studia, vor coordona, vor conduce. Ele vor reglementa modul de viaţă al omului, nu cine ştie ce coduri morale ori porunci divine, pentru ca în cele din urmă creierul să se poată ocupa de destinaţia sa. De ce te uiţi aşa la mine? Nu cumva ai citit programul partidului cum citeşte diavolul evanghelia? Chiar dacă e doar pentru viitorii douăzeci de ani, în el s-a prevăzut totul. De la centrele de coordonare electronice pînă la cuprinderea tuturor copiilor în creşe şi internate. Legăturile biologice sentimentale trebuie rupte. Dacă în aceşti douăzeci de ani vom izbuti s-o slăbim pe cea mai solidă, primind copiii după naştere în creşe şi ţinîndu-i în internate pînă la majorat, atunci în cursul veacului viitor vom face şi ceea ce a rămas de făcut: vom crea oameni, după metoda lui Petrucci, în retorte. În felul acesta vom elibera conştiinţa umană de povara principală, adică de instinctul perpetuării speciei...

– Doamne Dumnezeule! exclamasem, căci, într-adevăr, eu, ateul, eram gata să fac apel şi la Dumnezeu împotriva unei asemenea interpretări a programului comunist. Doamne Dumnezeule! am zis. Dar... „omul îi este omului prieten, tovarăş şi frate” Principiul acesta de seamă...

Faţa-i uscăţivă, cu nişte ochi aruncînd reflexe sticloase, rămăsese neschimbată:

– Ăsta nu-i nici un principiu moral. Voi îi daţi asemenea interpretare, voi care mai aveţi nevoie să vă gîdilaţi sentimentalismul. Acesta e pur şi simplu rezultatul logic al soluţionării problemei sociale. Omul îi va fi omului frate adevărat atunci cînd se va naşte în una şi aceeaşi retortă, nu prin sarcină, şi cînd nu va avea ce împărţi în viaţă altceva decît cunoştinţele sale. Atunci oamenii vor fi oameni-creiere şi nu oameni-inimi, şi tocmai de aceea nu va mai exista nimic care să-i despartă. Cu asta se vor încheia şi închipuitele voastre sarcini morale.

Îmi amintesc de triumful meu cînd, acum cîţiva ani, am primit cu totul pe neaşteptate o scrisoare de la astronom. Stăteam ghemuit pe malul Eufratului cu o undiţă în mînă (era un fel de a mă odihni!), cînd mi-au adus-o. În plic se afla fotografia unei femei tinere şi frumoase, iar alături chipul uscăţiv şi lipsit de expresie al prietenului meu. Mai erau cîteva rînduri scrise în stilul acesta: „Instinctul de perpetuare a speţei m-a silit să mă însor, iar afinitatea dintre sexe mi-a alăturat această persoană. Nu te bucura din cale-afară de nenorocirea altuia!”

Nu numai că bucuria mea n-a fost răutăcioasă faţă de ceea ce socotea el nenorocire, dar nu-mi puteam găsi locul de fericire, deoarece cuvintele lui sunau a zeflemea năzuind să ascundă capitularea sa în faţa „biologicului”. După un an însă (abia atunci luă sfîrşit expediţia prin Asiro-Caldeea antică), îl găsii din nou singur.

– A plecat, îmi răspunse, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva cu totul fără însemnătate. Instinctul a fost satisfăcut, şi...

– Dar copilul? zisei eu.

– Bineînţeles. Nu pentru asta m-am însurat? E la creşă.

N-am porniri de ucigaş, de aceea am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: m-am jurat să întrerup orice fel de legaturi cu acest individ subuman. Aş fi vrut să aflu ceva mai mult despre soţia lui care, fireşte, n-a putut rezista decît cîteva luni lîngă el, dar de la cine să aflu?... De la el? Iar s-o caut n-am mai avut putere. Ce să mai spun! Dacă era vorba de raporturile unui faraon cu soţia lui, i-aş fi dezgropat. La urma urmei, asta mi-e meseria. Şi, într-adevăr, nu l-am mai vizitat. E de la sine înţeles că, în ce-l priveşte, nerecunoscînd niciun fel de legături sentimentale, nu mi s-ar fi adresat niciodată, excepţie făcînd cele cîteva rînduri care atunci, pe malul Eufratului, m-au bucurat atît de amăgitor.

De astă dată era cu totul altceva şi nici nu m-am sfiit de legămîntul călcat, fiindcă ştiam că oricum n-are sa mă întrebe pe unde rătăcisem atîta timp. Mă aşteptam să-l găsesc cel puţin emoţionat de descoperirea lui, dar el rămăsese acelaşi.

Acum stătea cu spatele spre mine, înalt, costeliv, uitîndu-se pe fereastră la uriaşele împletituri sferice şi dreptunghiulare ale antenelor radiotelcscopului şi-mi povestea calm, aproape indiferent, ca şi cum i-ar fi dictat ceva unei dactilografe invizibile, aflată în afara încăperii:

– Ştii, nu-i aşa, ce este un videomagnetofon?

Cum să nu fi ştiut! Ce posesor al unui televizor casnic nu-şi doreşte această invenţie relativ nouă care, asemenea magnetofonului obişnuit, înregistrează pe o peliculă imaginile vii ca să le reproducă pe ecran, atunci cînd posesorul lui ar dori acest lucru? Din nefericire, aceste aparate erau încă prea voluminoase şi grozav de scumpe pentru ca un simplu muritor abonat la televiziunea locală, cum eram eu, să le poată dobîndi.

– ...M-am hotărît să înregistrez undele despre care ştii, pe un videomagnetofon. Au şi sunet. Construcţia însă nu e destul de perfecţionată şi nu pot separa sunetul de zgomotele aparatului însuşi.

De sunet nu ştiam. Ziarele vorbiseră numai despre nişte semnale ce semănau cu ccle scrise şi despre nu ştiu ce imagine, care putea să fie imaginea unei fiinţe vii. Au şi exprimat ipoteza că ar fi portretul expeditorului scrisorii. Ardeam de nerăbdare să văd, în cele din urmă, aceste „semnale cereşti”, însă descoperitorul lor nu se grăbea.

– Am înregistrat şi alte surse, îşi urmă el explicaţiile monotone, dictînd pe acelaşi ton de serviciu. Cele mai multe provin din nebuloasa aflată în constelaţia Casiopeea, însă ori nu s-a putut recepţiona nicio imagine, ori în cazul cînd apăreau unele imagini ca nişte semnale, ele nu conţineau nici cel mai elementar grăunte de sistematizare. Aşadar, suntem puşi incontestabil în faţa unui fenomen diferit de emisiunile radio cunoscute, care vine dinspre centrul galaxiei şi din nebuloase. Un sistem în succesiunea semnalelor totuşi există. Hai să-l vezi! zise el şi abia acum se puse în mişcare, scoţînd din sertarul biroului cîteva fotografii cu care veni lîngă mine. Oricît de sigur ar fi documentul, tot pe atît de sigur este că matematicienii noştri nu-l vor putea descifra. Te miri că nu mă vezi tulburat? Sunt tulburat, se înţelege. Dar şi înainte de asta eu ştiam că în Cosmos există făpturi superioare, mai avansate decît noi. Iar ca să încep să sar în sus de bucurie ar fi prea naiv. De altfel, oricare din noi poate să se dezguste, văzînd cum se chinuiesc zadarnic maşinile electronice. Cîte nu şi-au imaginat matematicienii după ce, cu ajutorul lor, au descifrat scrierea Maya, dar de rîndul ăsta se vor convinge că maşinile lor sînt neputincioase. Trebuie programată problema! Şi cum ai s-o programezi, dacă propriul tău creier este anteprogramat printr-o evoluţie pămîntească de cinci miliarde de ani într-un mod cu totul deosebit de acela al constelaţiei Orion...

 „Da, are dreptate, îngrijorător de multă dreptate!” mă gîndii uitîndu-mă la fotografiile cu imaginea mărită a semnalelor. Erau un fel de împletituri nu prea complicate de linii strîmbe, în care ochiul meu, experimentat totuşi în astfel de lucruri, a observat cu destulă uşurinţă repetările, ca un prim semn al unui sistem existent. Sensul lor imperceptibil te împingea natural la indiferenţă. Totuşi nu puteam fi nepăsător nici acum. Am aranjat fotografiile una după alta în jurul meu şi m-am întors din nou la cele dintîi. Acestea erau numerotate probabil în ordinea recepţionării, dar el mi le dăduse într-un vraf amestecat. Mă uitam la ele şi în acelaşi timp simţeam cum prietenul meu se delectează contemplîndu-mi mutra stupidă. Fiindcă era într-adevăr stupidă, de vreme ce priveam fotografiile ca orice ins ce se lasă condus exagerat de mult de sentimentele lui curente, aşteptînd parcă inconştient să vadă ceva ce a mai văzut.

– Astea nu sînt hieroglifele tale! spuse ironic astronomul şi în clipa aceea am încetat să mă mai uit la indescifrabilele semnale.

Mă cam înciudase exageratul lui scepticism faţă de puterea minţii omeneşti. Aceste semnale venite din altă lume ne aţîţau dacă nu ambiţia de a ne lua la întrecere cu lumea aceea, cel puţin impulsul de a o venera. La prietenul meu însă nu puteam observa nici una, nici alta. Pe mine, un diletant ale cărui cunoştinţe despre Univers nu depăşeau cu mult cunoştinţele egiptenilor, asiro-babilonenilor şi fenicienilor atît de dragi inimii mele, fireşte că semnalele mă umpleau de veneraţie. De aceea am luat cu mîini tremurătoare fotografia mărită a fiinţei care-şi ducea existenţa sub alt soare şi pe care astronomul mi-a arătat-o ultima.

Pe fondul întunecat, aproape negru, al plăcii fotografice se contura o siluetă alburie. Nu semăna cu nimic, oricît mi-aş fi căznit mintea să-i găsesc o analogie. Totuşi, parcă avea nişte extremităţi, tot patru la număr, şi ceva ca un soi de cap. Fără să vreau am început să rîd, gîndindu-mă deodată că ar putea să fie tot aşa de bine portretul unui om desenat de unul din pictorii noştri pămînteni, zăpăciţi de moda abstracţionistă. De ambele părţi ale „fiinţei” se aflau unele semne. Mi s-au părut surprinzător de cunoscute, dar nici nu se putea altfel, după ce le-am tot privit o jumătate de oră în celelalte fotografii.

Mi-am făcut de lucru cu cafeaua care devenise dezgustător de rece, însă ochii mi se întorceau mereu spre fotografia acelei „fiinţe”. Am pus-o la o jumătate de metru în faţa mea, în aşa fel ca în orice clipă s-o pot cuprinde cu vederea în întregime. Aveam obiceiul acesta ori de cîte ori o inscripţie veche mă punea în încurcătură. Puneam atunci textul în faţă şi mă străduiam să mă detaşez de el, pentru ca doar din cînd în cînd „să mă întorc” brusc într-acolo, ca şi cum aş fi vrut să-l surprind tocmai în clipa cînd, netulburat de nimeni, începea să-şi dezvăluie singur taina. Nu odată în astfel de cazuri am reuşit realmente „să surprind” sensul unei inscripţii, fiindcă această metodă nu era decît modalitatea de a elibera asociaţiile cuibărite în subconştientul meu, care la o muncă încordată a creierului nu totdeauna voia să se trezească.

– De fapt, nu ştiu dacă înregistrarea e corectă! auzii glasul indiferent al astronomului meu. Sunt posibile tot felul de deformări într-un drum de asemenea lungime... Niciun aparat de-al nostru n-a ieşit încă în afara sistemului solar ca să ne spună ce forţe acţionează acolo. Ceea ce ştim nu depăşeşte certitudinea unor ipoteze sau, în cel mai bun caz, al unei teorii incomplete...

Adîncit în gînduri, am sorbit cu zgomot din cafea şi atunci, pe neaşteptate, un glas vorbi chiar în mine: „Se numeşte Éa!”

M-am înfiorat. Ce-a fost asta? De unde a venit? Mi-am aruncat privirea în jurul meu şi aproape înspăimîntat m-am oprit asupra „fiinţei”. Din nou un glas din mine se făcu auzit: „Se numeşte Éa”. Probabil că mă făcusem palid, de vreme ce prietenul meu m-a întrebat:

– Ce-i cu tine?

Nu i-am răspuns, deoarece cu o teamă aproape mistică, continuam să citesc pe fotografic: se numeşte Éa, se numeşte Éa, se numeşte Éa, se numeşte Éa...

– Se numeşte Éa.

– Cum?! Ce-ai spus?...

– Se numeşte Éa! am şoptit eu şi i-am arătat cu degetul tremurînd „fiinţa”. Se numeşte Éa. Scrie aici.

– Nu ţi-e bine? mă întrebă el. Poate călătoria, ştii...

Întinse mîna să strîngă fotografiile.

– Aşteaptă! strigai eu.

Am înşfăcat teancul de fotografii, întorcîndu-le în fel şi chip. Nu! Nimic! Nebunie curată! Cu siguranţă că nu mi-e bine. „Se numeşte Éa...”

Da, bineînţeles, „Se numeşte Éa”! Ambele semne care mărgineau ceea ce părea să fie capul „fiinţei” erau cu totul deosebite de semnele celorlalte fotografii. Eu susţineam cu încăpăţînare: „Se numeşte Éa”. Mi-am frecat atît de tare faţa cu palmele, încît îmi amorţi. M-am ridicat, m-am dus pînă la fereastră, m-am întors şi apoi am citit cu liniştea cea mai desăvîrşită: „Se numeşte Éa”. Acum ştiam de ce am citit aşa. Erau semne ale scrierii cuneiforme sumeriene care în limba antică a akkadienilor îmi spuneau clar: se numeşte Éa. Mi-am aruncat privirea spre cealaltă parte a „fiinţei”, unde se afla un rînd mai mare din aceleaşi semne şi am citit din nou foarte uşor: „...şi i-a învătaţ să sape canale, să ude pămîntul, să-şi facă unelte şi să se cioplească în piatră şi lemn pe ei înşişi”. Am citit de două ori, de trei ori şi apoi am simţit un gol rece în coşul pieptului. M-am pomenit întrebînd:

– Nu-i cu putinţă ca cineva, aşa într-o doară... să-şi fi bătut joc? Să fi emis astea de pe Pămînt? Sau dintr-un atelit artificial?

– Exclus! răspunse astronomul. Le-am recepţionat chiar eu. Iar sursa lor e undeva între stelele Rigel şi Beelgeuse.

– Ascultă! am strigat eu atunci, deoarece şi creierul neu era deprins să emită ipoteze spontane, să generalizeze, să construiască teorii. Asta să fie oare toată înregistrarea? Nu cumva mai sînt şi altele?

– Ceea ce ai văzut sînt nişte fotografii separate, răspunse el, iar buzele lui tot mai exprimau aceeaşi ironie neîncrezătoare. Pentru ziarişti, adaugă el, şi pentru unii ca tine. N-o să uzăm înregistrarea întreagă de dragul oricui i s-ar năzări să-şi facă relaţii cu cei din Orion.

– Încredinţează-mi înregistrarea! am strigat eu. Toată. Pregăteşte totul, mă întorc numaidecît.

Am ţîşnit afară ca un nebun. Am sărit în bătrîna mea „Volgă”, care începu să vîjîie pe şosea. Cel puţin zece miliţieni şi-au notat numărul meu şi mă aşteptam ca a doua zi să primesc invitaţia amabilă de a mă prezenta la „şcoala de duminică” a inspecţiei pentru circulaţia auto, însă la naiba cu toate! Important era că am reuşit să mă întorc după o jumătate de oră viu şi nevătămat cu „Istoria ilustrată a scrisului” de Schnitzer împreună cu gramatica limbii akkadicnilor antici alcătuită de mine în urmă cu douăzeci de ani.

I-am arătat prietenului meu semnele respective din „Istoria” pomenită şi din gramatica mea. N-aveam cum să-l conving altfel. I-am citit toată inscripţia din ambele părţi ale „fiinţei” şi am exclamat uimit eu însumi, căci abia acum scăpărase o lumină în creierul meu, orbitoare prin îndrăzneală şi surpriză:

– Bunul şi înţeleptul zeu Éa! Da. Acesta-i bunul şi. Înţeleptul zeu Éa, care i-a învăţat pe sumerienii din antichitate să fertilizeze pămîntul. Iată cum scumpii mei babilonieni cunoşteau teorema pitagoreică cu două mii de ani înaintea lui Pitagora însuşi!

– Tu aiurezi! spuse astronomul, părînd însă că nu este chiar atît de convins de nebunia mea. Iar îmi vii cu ideile tale etice... Bine, hai să vedem ce altceva are să mai citească sufletul tău generos.

În vreme ce el învîrtea butoanele videomagnetofonului, eu şedeam lîngă ecran şi îngînam febril, una după alta toate acele dovezi în favoarea sosirii pe Pămînt a unor fiinţe extraterestre. Şi despre calendarul lui Sirius cunoscut de egipteni, despre misteriosul „Cosmodrom” din Sahara, despre presupusa pîlnie nucleară a Mării Moarte, despre oraşele feniciene uitate în junglele amazoniene şi, mai ales, despre strania nepotrivire dintre cunoştinţele în astronomie, matematică şi chimie ale marilor preoţi, şi primitivitatea sălbatică a mijloacelor de producţie de atunci...

Prietenul meu privea liniile tremurătoare şi rîdea rece şi maliţios, pentru că toate acestea, se înţelege, el le ştia. După aceea tăcurăm amîndoi, cînd pe ecran se iviră primele semne. Nu aduceau cu celelalte, deşi, ici, colo, se zăreau printre ele unele triunghiuri şi cuie foarte cunoscute. Atunci am spus:

– Astea trebuie să fie cifre! Spune matematicienilor dumitale să caute după sistemul sexadecimal. Cu siguranţă că acestea sînt coordonatele.

– Încetează cu fanteziile! mi-o reteză scurt astronomul.

Am încetat, fiindcă pe ecran începuseră să se înşire încet nişte semne cu totul necunoscute din primele fotografii,

M-am uitat la ele încordat pînă la leşin şi am răsfoit „Istoria” lui Schnitzer, însă n-am găsit ceea ce căutam.

– Entuziasmul ţi s-a evaporat, nu-i aşa? îmi spuse ironic astronomul.

– Nu! strigai eu. Stai niţel. Întoarce! Ici, colo, prinre semnalele cosmice începuseră să apară unele forme de scriere cuneiformă. Nu cumva ele constituiau traducerea dintr-o limbă într-alta, deci cheia descifrării legăturii dintre cele două sisteme? N-am îndrăznit să-mi exprim gîndul cu glas tare, îtrucît ecranul a rămas gol dintr-odată.

– Emisiunea, cu siguranţă, n-a fost completă. Unele secvenţe le-am scăpat! spuse astronomul. Nu cumva astea sunt semnele tale sumeriene?

Triumfam. Ochiul meu experimentat începu să le disingă singur de celelalte. Bineînţeles, meditam. Nici emisunea nu era completă, nici biata limbă akkadiană nu putea să exprime ceea ce a vrut să spună acest locuitor din constelaţia Orion.

Se numeşte Éa... Iată şi „fiinţa”! Tot atît de neclară ca în fotografie, la fel de asemănătoare cu pictura noastră abstractă. Cît de mult au izbutit s-o deformeze aceste satanice cîmpuri cosmice!

Dispăru cu încetul de pe ecran, ca şi cum şi-ar fi luat zborul spre patria sa depărtată, însă în urma ei apăru o serie limpede şi constantă de semne cuneiforme. Citeam cu gîtlejul uscat şi simţeam cum în fiecare clipă pieptul stătea gata să mi se spargă de atîta încîntare. La răstimpuri aruncam cîte o privire în „Istoria” şi în gramatica mea, pe care le ţineam pe genunchi şi... citeam, citeam mereu!

„...şi i-a învăţat să sape canale, să ude pămîntul, să-şi facă unelte, să se cioplească pe ei înşişi în piatră şi lemn, să cunoască drumul stelelor, dar învăţăceii lui au vrut să ajungă zei şi el a dorit să mai rămînă ca să-i înveţe... însă atunci li s-a vestit acea cumplită... (urmau nişte cuvinte străine de orice limbaj pămîntean) şi ei s-au întors cu toţii, făgăduind învăţăceilor lor că iarăşi vor veni...” (Scrisul era din nou întrerupt la acest punct, de unele semne mărunte, necunoscute, care probabil înlocuiau punctuaţia ce lipsea în scrierea sumeriană.) „şi cu toate acestea niciunul nu s-a întors, deoarece... (un cuvînt necunoscut)... i-au ucis... cumpliţi... eu fiu al fiului fiului lui Éa... tot ce s-a adus am ascuns şi am învăţat graiul pămîntului grăind într-ascuns la (cuvînt necunoscut)... de cumpliţi... ei au venit acum şase mii două sute cincizeci de rotiri al Pămîntului din...” (Alt cuvînt necunoscut, probabil numele unei stele, şi o cifră. Nu eram sigur asupra cifrei, fiindcă vedeam întîia data un număr aşa de mare, exprimat numai printr-un mic triunghi şi un cui sumerian) „...şi ne-au înrobit... după cum Éa a fost pe Pămînt...”

Aici textul se întrerupse cîteva secunde, ca să umple din nou ecranul videomagnetofonului cu un apel sfîşietor:

„...oameni din Akkad şi Sumer şi Heti care îl cunoaşteţi pe Éa... dacă aţi învăţat şi sunteţi în stare să călătoriţi printre stele la noi, să ne ajutaţi... împotriva celor cumpliţi... eu vă povestesc totul, învăţaţi limba noastră.... veniţi...”

Urmară din nou seriile de semne din Orion. Cu siguranţă că ne comunicau nouă, locuitorilor Pămîntului, acele informaţii indispensabile care nu puteau fi exprimate cu mijloacele insuficiente ale limbii omeneşti de acum şapte milenii, cînd Éa şi tovarăşii săi rătăciseră printre oameni. După aceea, semnele dispărură pe neaşteptate, împreună cu zumzetul blînd şi indiferent al videomagnetofonului, iar asupra noastră se lăsă liniştea, dar o asemenea linişte încît mi se păru că-mi simt vibraţia înfierbîntată a propriilor biocurenţi cerebrali ce-mi saturau conştiinţa cu viziunea zecilor de lucruri ce m-au descumpănit în călătoriile mele prin viaţa îndepărtată a egiptenilor, asirobabilonenilor şi a precursorilor lor din Sumer şi Akkad. „Da, mă gîndeam eu, bunul şi înţeleptul zeu Éa, pe care ei, după cît se vede, nu şi l-au imaginat, dar pe care l-au respectat atît de mult. El i-a învăţat să fie înţelepţi şi buni şi a vrut să rămînă şi mai departe pe Pămînt împreună cu tovarăşii săi care, nu încape îndoială, au fost dascălii celorlalte popoare vecine din Africa şi din Asia Mică, dorindu-le oamenilor să devină ca el. S-a întîmplat însă un lucru «cumplit»... Ce anume va fi fost? El a trebuit să plece. Discipolii săi n-au putut ajunge la înălţimea lui. L-au proclamat zeu, iar pe ei înşişi... preoţi, folosindu-şi cunoştinţele ca să înrobească pe cei de-o seamă cu ei...” Mă gîndeam, tot astfel, la mersul întreg al istoriei omenirii, în care cunoaşterea a trebuit să lupte neîntrerupt pentru propria sa libertate şi pentru libertatea omului, pînă cînd, abia acum, în zilele noastre, o marc parte din omenire a descoperit în cele din urmă valoarea adevărată a omeniei şi calea sigură a cunoaşterii... Mă gîndeam în acelaşi timp la zeci de lucruri şi eram gata să mă gîndesc la alte mii de lucruri, uitând tot ce mă înconjura, dacă pe neaşteptate glasul prietenului nu m-ar fi readus la locul meu, în fotoliul din faţa ecranului, lîngă videomagnetofonul redus la tăcere. Glasul acesta era straniu, era de nerccunoscut:

– Ascultă! spunea el, aspru şi vibrant. Asta e... asta e ceva monstruos!

„Ce anume? am întrebat fără să dau glas gîndurilor mele. Faptul că şi altundeva în Univers există fiinţe care folosesc superioritatea lor în ştiinţă ca să transforme alte fiinţe în sclavi?”

– Ascultă! repetă el mai încet şi chiar mai aspru. Nu pricepi? O fiinţă acolo, undeva... ne cere ajutor şi noi nu sîntem în stare... Vai, lucrul ăsta...

Abia acum m-am smuls cu totul din gîndurile mele şi am văzut că mîinile astronomului tremurau, ochii îi ardeau întărîtaţi şi chiar obrajii lui veşnic palizi se coloraseră de flăcările febrile ale unei tragedii retrăite emoţional.

Un sentiment furtunos de fericire m-a îndemnat să mă ridic în picioare şi să-mi deschid braţele pentru acest ciudat prieten al meu, care nu recunoştea nici un fel de scopuri morale în faţa oamenirii şi a conştiinţei sale, dar care în clipa asta era gata să plîngă de durere şi neputinţă că nu e în stare să-şi ia numaidecît zborul către o constelaţie aflată la o depărtare absurdă, ca să ducă acolo dreptatea noastră pămînteană.

Pentru prima dată în viaţa mea l-am îmbrăţişat, iar el, vrăjmaş al sentimentalismelor, nu s-a împotrivit, fiindcă, probabil, se gîndea şi el însuşi acum la acel fiu al fiului fiului lui Éa, care aştepta, însetat, îmbrăţişarea lui.
Liuben Dilov