Un
fîlfiit de aripi.
Micul Cantemir rămase nemişcat. Şi ce să vezi? Chiar în
faţa lui stătea un armăsar falnic şi mînca floricele
de porumb dintr-o tavă pe care o ţinea delicat cu
copita dreaptă. Era aproape verde. Avea o coamă
scurtă, pieptănată cu cărare falsă într-o parte, cum
se obişnuieşte. Era gras şi voinic. Doar cîteva
bube mici pe crupă arătau că fusese, poate, bolnav.
Calul se scutură cu putere, parcă invadat de
milioane de muşte. Bubele nu căzură.
— Doctorul ştie ce
spune, murmură el. N-au trecut nici trei
săptămîni...
— Nu cumva, începu
micul Cantemir, eşti chiar cel care...
— Ba da, chiar eu sunt. Nu te mai osteni, ai ghicit, îl întrerupse calul. Ia loc, te rog!
Băiatul
observă cum, din cînd în cînd, calul se uită cu
atenţie la desenul zugrăvit pe tavă, desen pe care îl vedea, cum s-ar spune, pe
ici, colo, după cum îşi alegea floricelele, căutîndu-le pe cele mai înflorite.
Desenul reprezenta o japoneză cu ace lungi în păr, cîntînd la poalele muntelui
Fuji Yama, la un instrument ciudat în formă de chitară. Nori albi. Băiatul
tresări. Era tava pe care ma'Magdalena îi aducea lui în fiecarâ dimineaţă
cafeaua cu lapte. Să fie calul un hoţ? Apare
de nicăieri, te invită să iei loc ca la el acasă, fără măcar să existe un
astfel de loc. Şi nici nu-i trece prin capul lunguieţ să spună, aşa cum spun
caii bine crescuţi: „Te rog
serveşte!” El mănîncă singur. De altfel, a şi terminat cu floricelele.
Şi acum ce face? Zîmbind cu toţi dinţii, el mai privi o dată chipul femeii de
la poalele muntelui sfînt, apoi duse tava la gură şi o mîncă în linişte ca pe o
foaie de tort.
—
Ce să-i spun mătuşii mele cînd m-o întreba unde-i tava? zise micul
Cantemir, foarte prost dispus.
—
Cînd? se miră calul.
—
Miercuri, zise băiatul cu acelaşi ton.
—
Ce vrei tu,
dragă băiete!
Calul era foarte vesel şi, mai ales, hotărît să nu-şi
strice cu niciun preţ această veselie.
—
Eu aş vrea s-o fac să creadă că n-am mîncat eu tava. Era un obiect
de preţ. Pentru asta ar trebui s-o conving că a mîncat-o altul. Aici e greul.
De ce tocmai un cal? N-o să mă creadă nici în ruptul capului.
—
Nu-i nevoie să-i rupi capul. Spune-i că a
fost un lup.
—
Am să încerc, oftă băiatul. N-am de ales. Dar fii te rog amabil:
nu cumva vii de pe
Tărîmul celălalt?
—
Da de unde, dragă băiete! Eu nici măcar nu sunt cal. Eu aş
putea să devin cal, mai bine-zis armăsarul care...
Ochii micului Cantemir se aprinseră în timp ce asculta, şi
luminau, iar frumoasa doamnă Curiozitatea îl acoperi cu mantia ei străvezie.
—
... care a ieşit, continuă calul, din ţîntarul cu care semăna
glasul lui Caută-ceartă-cu-lumînarea.
Iţi aminteşti?
—
Parcă.
Şi ce spui? Încă nu
eşti tu?
—
Încă nu! Dar aş putea să devin
dintr-o clipă într-alta, fiindcă, dragă băiete, cînd te aştepţi mai puţin,
atunci se face din ţînţar armăsar. Ascultă-mă pe mine! Ştiu ce vorbesc. Uite, priveşte...
Calul întinse copita, lungi gîtul, arătă un ghem cenuşiu ce se
rostogolea cu repeziciune spre heleşteu.
—
Văd, zise micul Cantemir, e un iepure.
—
Ia-ha-ha ! Iu-hu-hu!
necheză calul, văd că şi la iepuri eşti maestru. Ia spune, ce fel de iepure e
ăsta, să văd ştii?
—
Nu-i un iepure oarecare, răspunse prudent micul Cantemir.
—
Hai, hai! Eu nu-s ma'Magdalena sau ma’Amalia pe care le duci tu cum
vrei cu vorbe în doi peri. Ştii sau nu?
—
Nu, zise băiatul, ba da, mai încercă el, ştiu, aşteaptă... Ăsta-i
Iepurele de martie.
—
Da’ de unde! Acela-i din altă
poveste. Confunzi! Să-ţi spun eu: Ăsta-i un iepure care a sărit adineauri de unde nu gîndea nimeni că ar putea
sări. Nimeni. Dar el a sărit. Aşa cum, îţi spuneam, aş putea să devin eu, pe
negîndite, cal adevărat.
—
Te pomeneşti
că de asta mănind floricele?
—
Nu numai de asta.
—
Înţeleg, zise micul Cantemir care, între noi fie vorba, cum
s-a mai întîmplat, mare lucru nu înţelegea. Nu voia însă cu niciun preţ
să supere un cal atît de bătrîn. Dacă ar fi putut
i-ar fi oferit şi locul în autobuz şi i-ar fi cărat coşul, dacă s-ar fi
întîmplat să aibă. Uitase să întrebe:
—
Dar ce era cu fîlfiitul, cu fîlfîitul acela de aripi, ce era, de
unde era, l-am auzit? Sunt cumva ale dumneavoastră?
(Vorbea repede, mînca optimi şi zecimi de vorbe, se temea ca
celălalt să nu dispară; i se mai întimplase în noaptea asta, iar
preafrumos-crescutul dumneavoastră
îl folosise din acelaşi motiv, deşi nu se poate spune că micul Cantemir ar fi
unul din cei ce
nu ştiau să se poarte în lume; dimpotrivă!)
—
Nu — hu-hu! rîse calul. Te-am păcălit. Din acest punct de vedere
mulţi se înşală şi mă iau drept altul...
Băiatul făcu un semn cu ochiul, doar aşa de florile mărului,
fiindcă de data asta nu pricepuse chiar nimic.
Cîteva mandarine şi curmale (printre care se aflau şi prune
ghioldane, ba chiar şi o castană coaptă) căzură în apropierea conversaţiei
dintre băiat şi cal. Erau, pesemne, de la un nour rătăcit al ploii care
trecuse.
—
Fără portocale? se încruntă micul Cantemir.
—
Nicio portocală, mormăi calul. Adevărul este că vine de foarte
departe. O fi fost o ploaie pentru toată lumea. Păcat că nucile de cocos s-au
terminat. Dar, te rog, se adresă el băiatului, ia o curmală, o castană, ia te
rog! Eşti invitatul meu.
„Sunt invitatul lui, îşi zise băiatul. Cum vine asta? Parcă
ar fi plouat
de la el. Unii cai îşi dau prea multă importanţă, asta este!”
Totuşi, fie de poftă, fie dintr-un anumit respect, pe care copiii
îl simt faţă de caii verzi şi bătrîni, indiferent de comportarea acestora,
micul Cantemir luă o curmală. (Chiar dacă avem de-a face cu cai care încă nu sunt cai de tot, respectul e respect! De altfel, s-a văzut,
deşi această făptură, ea însăşi, nu este sigură de existenţa ei, noi am
continuat să-i spunem cal. Dacă cineva are ceva împotrivă, îi poate spune cum
crede de cuviinţă. N-o să se supere nimeni.)
—
Mare şnapan îmi eşti! observă în treacăt calul. Nu vrei să mă
superi de loc. Nici nu trebuie. Fiindcă eu sunt singurul
cal (în felul meu, mă rog) din toată povestea asta. Iar calul de dar nu se
caută la dinţi; îl iei cum ţi se dă. N-ai ce-i face. Şi să-ţi spun o taină: nu
există poveste în care să nu fie nevoie de un cal; mai ales dintre cei care
ştiu să vorbească. Fără mine nu se poate. Ei, dragă băiete, destul! Să ştii
însă, eu n-am să te părăsesc pe neaşteptate, ca alţii. Nu-mi stă în caracter.
Poate ne mai vedem, poate nu ne mai vedem. Nu se ştie exact ce se poate
întîmpla şi ce nu. Asta-i părerea mea. Mă rog, sunt fel de fel de păreri. De pildă, părerea unei ghionoaie cu
care schimb uneori idei este că totul e în funcţie de singura zicere pe care o
ştie ea şi care e bună de leac, susţine, cînd ai o boală, o durere; adică îţi
trece boala şi te apucă rîsul şi bucuria. Ascultă:
Bubă
bună
Şi mai bună,
Bubă dulce,
Bubă de nouă feluri de bube.
Bubă
alba,
Bubă neagră,
Bubă
verde.
Bubă vînătă,
Bubă vînătă,
Bubă turchează,
Bubă roşie,
Bubă
albastră,
Nu te-ntinde,
Nu te prinde,
Nu ca ghimpele-nghimpa,
Nu ca urzica urzica,
Nu ca şarpele-nvenina,
Nu ca broasca te umfla.
Şi
ieşi
Cu toate junghiurile,
Cu toate cuţitele,
Cu toate durerile,
Cu toate obrintelile,
Cu toate răcelile,
Şi te du în fundul mării,
La rădăcina copacului,
La fata-mpăratului.
Că fata-mpăratului te-aşteaptă
Cu mese întinse,
Cu făclii aprinse.
Cu pahare pline.
Să mîncaţi,
Să ospătaţi,
Pe Cantemir cel mic
să-l iertaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu