Din povestile lui Garleanu

Înecatul

Gheorghe Nicoară, călăraş cu schimbul, şi frate-său, un băieţandru căruia nu-i mijise mustaţa, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:

— Ia te uită, bădiţă, colo, sub mal, ce buştean a adus apa!

Călăraşul privi într-acolo, apoi strânse calul în călcâie şi intră până la mijlocul râului. După ce se uită, ţipă deodată:

— Ira, măi, un om înecat!

Băieţandrul încremeni locului. Călăraşul îi strigă:

— Fugi până ici la moară şi cheamă pe moş Vasile.

Băiatul lovi cu funia căpăstrului în cal şi o luă spre moară. Se întoarse repede înapoi. Morarul nu era acolo.

— Atunci repede-te şi adu pe tătuca. Luaţi şi o frânghie.

Rămas singur, călăraşul se apropie să se uite. Privi îndelung. Înecatul fusese izbit de apă în mâncătura malului şi se prinsese între nişte rădăcini. Şuvoiul îl bătea, mai să-l smulgă, să-l ducă la vale.

Călăraşul auzi nişte glasuri, se întoarse şi el şi, cunoscând pe cei de pe mal, le răcni:

— Măi Toadere... Năstase... Veniţi, că-i un om înecat! Hai de l-om scoate!

Flăcăii  rămaseră puţin pe gânduri, apoi coborâră povârnişul. După ce se uitară într-acolo, unul se scărpină în cap şi spuse:

— Păi... Cum să-l scoatem, măi Gheorghieş?

— Iaca bine. O să vie tata, o s-aducă o frânghie, l-om lega şi l-om trage pe mal. Călăraşul se uită înspre sat: Uite-l, vine.

Peste puţin, sărea de pe cal un ţăran cărunt, dar voinic.

— Uite-l colea, tată, între rădăcini.

Ţăranul îşi scoase opincile şi intră în apă până la brâu, de veni lângă feciorul său. După ce privi, se scutură şi zise: „Haidem!“

Călăraşul descălecă, cei doi flăcăi nu se mai codiră, veniră şi dânşii.

Băieţandrul se întorsese; privea de pe mal.

Ţăranul desfăcu funia ce o avea încolăcită pe după umăr:

— Aşa! Să-l legăm.

Îşi suflecă mânecile, înnodă capul frânghiei de un braţ al înecatului, subţioară, apoi luă capătul celalt, îl trecu de două ori împrejurul pieptului calului şi-l aduse să-l  lege de celalt braţ, ca un ham.

— Bine! Acum desfaceţi rădăcinile.

Flăcăii dădură la o parte rădăcinile, călăraşul apucă de căpăstru calul şi, încet-încet, îl scoaseră în susul apei,  pe mal.

Tocmai atunci venea şi morarul, moş Vasile. Flăcăii îl chiuiră şi dânsul coborî către ei. Era un bătrân scurt, cu mustăţile roase, cu ochii mici, lucitori sub căciula albă, ţuguiată.

— Da’ ce-i, feţilor? Ce-aţi pescuit?

Când văzu pe cel înecat, îşi dădu căciula pe ceafă şi se apucă de păr:

— Păi bine, mă, ce n-aţi lăsat rumănul să se ducă la vale? Boclucuri de iste îmi trebuiesc mie? Şi dumneata, bade Dumitre, doar eşti om bătrân, şi te potriveşti copchiilor!

Tatăl călăraşului se apropie de moşneag şi-i răspunse:

— Nu ţi-e ruşine la obraz să grăieşti aşa? Da’ ista n-o fost şi el om, ca mine şi ca dumneata? Ce-i câine,  să-i dau drumul pe apă?

Moşneagului îi sticleau ochii şi prinse să fluiere a pagubă, apoi zise:

— Păi dacă aş fi prins pe toţi umflaţii care au trecut pe ici, vă mai măcinam eu făină? Mai stătu puţin pe gânduri şi adăugă: Pai asta-i treaba premarului.

— A lui, răspunse călăraşul, mă duc să-l chem. Da’ până atunci dă un ţol, o rogojină, să-l învălim.

— Da’ lasă-l, că deghe s-o-mprimăvărat, nu arde aşa soarele, bodogăni bătrânul şi rămase uitându-se la mort.

Ceilalţi  se traseră de o parte, vorbind încet.

Călăraşul, văzând că n-o poate scoate la capăt cu moşneagul tehui, rupse o creangă de mesteacăn,  acoperi cu dânsul mortul, apoi plecă după primar...

Vestea se răspândise repede. Oamenii din sat începuseră să se adune. Veniseră bărbaţi, flăcăi; câteva femei stăteau departe, cu mâna la gură, galbene de frică.

Într-un târziu, după ce le trecu mirarea, bărbaţii prinseră să vorbească tare. Unul întrebă:

— Măi, cine să fie?

Altul răspunse :

— O fi de prin târgul Romanului, că-i îmbrăcat în straie nemţeşti.

Şi altul încheie:

— Dumnezeu îl ştie!

Dar cum venise primarul, se desfăcu din mulţime un băietan, dădu la o parte frunzele ce acopereau faţa mortului, se uită de aproape, apoi zise:

— Ista-i din Săbăoani. Îi Pintilie Iepure din Săbăoani. L-am văzut şi zilele trecute în târg, îşi cumpăra un surduc. Îi Pintilie Iepure din Săbăoani, că doar îl cunosc.

Primarul se întoarse către notar şi-i porunci:

— Atunci tilifonează ’mneata la Săbăoani. O fi aşa cum zice băiatul.

Notarul porni, mergând încet, plecându-se când într-o parte, când într-alta, ca şi cum scotea un picior dintr-o groapă, ca să deie cu celalt în alta.

Deodată, ca ieşită din pământ, se repezi o babă ţipând:

— Valeu, valeu, mămucuţă!

Babei i se înecase şi ei, mai acum câţiva ani, feciorul de-abia întors din oaste. De atunci îşi ieşise din minţi şi bătea drumurile jeluindu-se tuturor.

Se trânti la capul mortului şi începu să bocească în gura mare:

— Valeu, băiatul mamei, valeu! Cum te-ai prăpădit; cum ţi-ai pus capăt zilelor! Cine te-o-ndemnat la pierzanie, puiul mamei! cum nu te-o iubit nimeni pe lumea asta, de te-o lăsat să-ţi răpui zilele!

Un fior trecu prin sufletele oamenilor. O femeie se bătu cu mâna peste gură.

— Păzeşte-mă, Doamne, că alta n-am ce zice!

.    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .

Au stat cu toţii până târziu povestind despre toţi înecaţii de pe locurile acelea. Se înserase. Notarul se găsea în treburi, trecea de la unul la altul, spunând cum ajunsese la primărie, cum telefonase la Săbăoani, la Roman, parchetului. Dar răspunsul nu venise încă.

Deodată se auzi vuietul unei căruţe purtate în goana mare. După câtăva vreme, căruţa se opri, şi dinăuntru sări, speriat, galben la faţă, un ţăran. De-abia putu întreba:

— Unde-i frate-meu?

Primarul îi ieşi înainte:

— Înecatul ţi-e frate? Eşti din Săbăoani?

— Mi-i frate, îngână venitul, căutând cu ochii spre mal.

— Apoi să-i facem hârtiile în regulă, o să vie şi domnul procuror, adăugă primarul.

Ţăranul vorbi ca într-aiurea:

— Păi, o să vie nevastă-sa, că i-am spus. Eu am luat căruţa asta de la un vecin şi m-am repezit când am auzit că l-o adus apele aici. Că îmi moare un copchil acasă... şi mi-i nevasta bolnavă şi n-am para frântă-n pungă. Am avut numai leul ista de parale, că vândusem un lăvicer.

Oamenii se uitară nedumeriţi unii la alţii, iar ţăranul se îndreptă spre mal. Când ajunse lângă înecat, dădu creanga de mesteacan la o parte, se uită la dânsul, apoi se puse într-un genunchi şi-i căută buzunarul pantalonilor. Vârî încet mâna, scoase o pungă, o deschise şi găsi un franc. Pe urmă se întoarse către oamenii care-l urmăriseră şi zise:

— L-am găsit. Că eu i-l dădusem să-mi ieie nişte făină de la moară, şi el, Dumnezeu să-l ierte, s-o hârjonit cu un flăcău şi o căzut, de l-o luat apa, că nu ştia să-noate. Şi am rămas fără de un gologan... Şi mi-i nevasta bolnavă, şi-mi moare copchilul...

După ce spuse acestea, se duse la căruţă, se sui, întoarse calul şi dădu bice.

Oamenii rămaseră în urmă, încremeniţi, fără să poată scoate vreunul o vorbă.