luni, 8 octombrie 2012

O poveste a lui Jack Sharkey


Revelaţie 
Merill Hunnecker îşi croi drum prin mulţimea de pierde-vară strînsă în faţa edficiului cuprins de flăcări pe care-l părăsise cu cîteva clipe înaintea exploziei. Mergînd pe bulevardul larg ca un om pierdut într-un vis frumos, el se îndreptă spre cartierul general al poliţiei. O tînără purtînd o elegantă uniformă bleumarin îi spuse unde se află serviciul pe care-l căuta. Porni într-acolo cu paşi de somnambul, cu toate că privirea îi era foarte trează. Intră într-un birou şi se opri în faţa unei vechi mese de lemn, în spatele căreia un bărbat în civil, cu faţa mare şi plăcută, era ocupat cu o pasienţă. Băbatul îşi ridică privirea şi surîse:
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Am venit pentru o depoziţie în legătură cu o crimă, răspunse Merill.
Ochii bărbatului se voalară uşor, dar surîsul nu-i dispăru de pe buze.
- Luaţi loc, spuse el, strîngînd cărţile de joc cu un regret vizibil şi punînd pachetul într-un sertar.
Apoi îşi luă stiloul din buzunarul cămăşii, îl deşurubă capacul şi, aşezîdu-i vîrful pe un blocnetes cu hîrtie galbenă, groasă, aşteptă politicos ca Merill să se aşeze pe scaun.
- Acum povestiţi-mi ce s-a întîmplat, cît mai simplu cu putinţă.
- Aş fi bucuros să o pot face, replică Merill, încercînd să răspundă printr-o umbră de zîmbet celui al interlocutorului său. Dar crima mea nu e de loc simplă.
Ochii bărbatului se voalară şi mai mult.
- Aţi spus crima dumneavoastră? întrebă el încet, notînd ceva cu o singură trăsătură de peniţă. Aş vrea să vă cunosc numele şi profesia.
- Merill Hunnecker. Pînă astăzi, am fost angajat al Companiei de cibernetică Jefferson.
Merill văzu sprîncenele bărbatului din faţa lui ridicîndu-se, cu toate că privirea îi rămăsese aţintită asupra blocnotesului.
- Da, răspunse el întrebării nerostite, este într-adevăr imobilul destinat cercetărilor ştiinţifice, cel care a sărit în aer acum mai puţin de jumătate de ceas. Sirenele se aud pînă aici, cu toate că fereastra e închisă.
- Continuaţi, domnule Hunnecker, îl îndemnă celălalt, cu stiloul suspendat în văzduh.
De data asta, îşi ridică totuşi ochii albaştri şi-l privi pe Merill, cîntărindu-l rapid şi în tăcere, înainte de a-i coborî din nou.
- Va trebui să mă întorc cu cîteva luni în urmă, spuse Merill. Altfel nu veţi înţelege. Chiar şi aşa, nu sunt sigur că...
- Sunt plătit ca să ascult, domnule Hunnecker, ripostă celălalt, fără nicio urmă de ironie. Daţi-i drumul.
- Ei bine, cum ştiţi probabil... Nu, dacă stau să mă gîndesc, nu există niciun motiv pentru care o persoană dinafara mediului ştiinţific să fie la curent... Deci, sunt inventatorul unei maşini de calculat perfecţionate, de tipul numit de obicei creier electronic. Construcţia maşinii a fost încheiată cu ceva mai mult de doi ani în urmă, în imobilul Jefferson. Eram întrutotul răspunzător de funcţionarea şi educaţia ei.
- Educaţia? întrebă celălalt, intrigat.
- E o expresie comodă, răspunse Merill, cu mai puţină răbdare decît interlocutorul său. E mult mai puţin obositor să educi o maşină decît să repeţi la nesfîrşit aceleaşi lucruri unor şcolari. Cunoştinţele pe care trebuie să şi le însuşească maşina sunt înregistrate în cod, pe cartele perforate care-i aprovizionează banca de memorie. Drept consecinţă, ea „posedă” aceste cunoştinţe şi nu le poate uita. Dacă am dispune de un număr suficient de cartele perforate, maşina ar putea să înveţe pe dinafară Biblia într-un ceas.
- Înţeleg, spuse bărbatul din spatele biroului. Continuaţi.
- Ei bine, reluă Merill, după al doilea an de funcţionare neîntreruptă, unul dintre colaboratorii mei a învăţat-o să joace şah. Numele, valoarea şi modul de deplasare a pieselor, regulile şi scopul jocului, acestea erau toate noţiunile necesare. Din clipa în care cartela perforată i-a aprovizionat banca de memorie, maşina a ştiut să joace şah. Ea învăţase toate atacurile posibile şi apărările adecvate. Spre deosebire de jucătorii începători, nu putea fi înşelată dîndu-i-se mat cu nebunul, în trei mutări. Juca înscriindu-şi mutările pe claviatura cu cifre a panoului său şi adversarul - mai întîi cel care o învăţase şahul, apoi unul sau altul dintre colegii lui căruia i se părea amuzant să se măsoare cu o maşină - juca la rîndul său, răspunzînd mutării înscrise. Această distracţie deveni însă curînd obositoare: de la început, maşina cîştiga toate partidele.
Date fiind înclinaţiile pervertite ale publicului, acest talent minor - arta de a juca şah - deveni subiectul de predilecţie al unei prese avide de ştiri senzaţionale. Toate celelalte însuşiri ale maşinii fură ignorate. Dar faptul că era imbatabilă, asta da informaţie! De fapt, şahul fiind un joc intrinsec matematic, această însuşire nu era mai spectaculoasă decît aceea a unei maşini de calcul care adună corect doi plus doi. M-aş fi împotrivit invadării clădirii de către o gloată de mîzgălitori de hîrtie şi redactori ai unor publicaţii familiale de duzină, dar cei care finanţau proiectul (ca mai toţi inventatorii, sunt lipsit de mijloace materiale şi trebuie să recurg la cei care au un spirit mai mărginit dar un simţ al afacerilor mai dezvoltat, pentru a-mi realiza ideile), oamenii aceia erau foarte doritori să beneficieze de o „publicitate favorabilă”.
Am protestat zadarnic împotriva acestei perturbări a activităţii mele. Am fost rugat - pe un ton politicos dar ferm -„să fiu amabil” cu presa. Am consimţit fără niciun pic de entuziasm. Aşa că azi dimineaţă, am fost asaltat de reporteri. La început, mi-a fost greu să le zîmbesc. Totuşi, după ce am răspuns la un anumit număr de întrebări stupide, am uitat cine erau şi ce îi adusese în biroul meu, în timp ce mă înfierbîntam vorbindu-le despre ceea ce mă preocupa. Maşina, le-am explicat, fusese proiectul meu favorit aproape întreaga mea existenţă de adult, ea gestase în creierul meu mulţi ani înainte de a se naşte. În ciuda aversiunii mele faţă de turma flecară de scribi cu ochi rotunzi, cînd am început să vorbesc despre creaţia mea n-am putut să nu mă laud un pic. Îndrăznesc să spun că am manifestat un entuziasm neobişnuit lămurindu-i pe aceşti sclavi cu creieri de pasăre ai atotputernicei „Ultime ore”.
Evident, ancheta lor era axată mai ales pe faptul, stupefiant pentru ei, că maşina era incapabilă să facă vreo mutare greşită într-o partidă de şah, de unde rezultă că era întotdeauna, în mod cert, cîştigătoare. Le-am dat explicaţii în termenii cei mai simpli cu putinţă, sperînd că însemnările lor grăbite vor reţine ceva de bun simţ pentru cititorii ediţiilor de seară.
- Este infailibilă, le-am explicat, pentru că este - în sensul literal al termenului - inconştientă. Nu ştie că există. Este unica diferenţă între creierul ei şi cel al unei fiinţe umane, care posedă în plus un spirit, voinţa de a exersa în mod conştient un control asupra creierului său fizic. Şi tocmai pentru că îşi ignoră existenţa ca entitate, maşina nu are orgoliul succesului. Iată de ce nu are nici spaima eşecului. Dăcă veţi reflecta puţin, vă veţi da seama că numai interesul unui om - dacă preferaţi, nesiguranţa lui faţă de rezultatul unei partide îl face să piardă, bineînţeles dacă nu e cu totul lipsit de plăcerea jocului.
M-am oprit ca să-mi umplu pipa, îndesînd tutunul cu grijă, urmărind - trebuie să mărturisesc - să apar ca un prototip de savant în ochii acestor cretini care ardeau de nerăbdare la gîndul că vor servi cititorilor lor povestea unui mecanism valorînd multe milioane de dolari şi imbatabil la un joc lipsit de importanţă. Ştiam că pipa mă făcea inteligent în ochii lor (ca şi cum capacitatea creierului ar fi fost o componentă a fizionomiei!) Mi se ceruse însă să fiu amabil, aşa că m-am arătat amabil, cu toate că atitudinea de „gînditor profund” pe care o adoptasem era motivată - doar parţial, vă asigur - de teama excesivă că strălucirea propriei mele invenţii avea să mă facă să trec pe planul al doilea. Oricum, produsesem efectul dorit asupra fotografilor, devreme ce doi dintre ei şi-au îndreptat aparatele spre mine. Am exhalat o coloană subţire de fum albastru deschis către tavanul biroului meu, am arborat un surîs cît se poate de stîngaci şi...
- Scuzaţi-mă, îl întrerupse poliţistul. Aveam impresia că vă aflaţi în camera maşinii.
- O, nu, răspunse Hunnecker. E interzis să fumezi lîngă un creier electronic; el trebuie păstrat într-o încăpere în care aerul este purificat continuu, căci releele sale sunt sensibile la praf, la fum şi la tot felul de particule în suspensie.
- Înţeleg, spuse celălalt şi Hunnecker îşi continuă relatarea.
- Le-am declarat ziariştilor: dat fiind că manevrele unei partide de şah nu sunt familiare majorităţii cititorilor dumneavoastră, poate că aş ilustra mai bine funcţionarea maşinii luînd drept exemplu un joc mai cunoscut, numit „Buzz”. Cum ştiţi, oamenii aşezaţi în cerc încep să înşire numerele cardinale pornind de la 1, într-un sens care nu se schimbă decît atunci cînd enumerarea ajunge fie la un multiplu de şapte, fie la un număr care cuprinde cifra 7, ca 17. Persoana căreia i-a venit rîndul să anunţe unul dintre aceste numere trebuie să spună „Buzz” şi enumerarea se reia în sens invers. Cînd se joacă în plină viteză, cineva se înşeală aproape sigur ajungînd la numerele „capcană” cum ar fi 27 şi 28 sau chiar 70 sau – dacă jocul trece de 84 - la numere ca 91, 98, 105 etc.. căci cei mai mulţi oameni nu cunosc tabla înmulţirii dincolo de 12 şi multiplii de 7 devin greu de recunoscut. Notau explicaţiile mele cu conştiinciozitate. Aşa că, foarte mulţumit de mine, am continuat:
- Or, un om, jucînd „Buzz”, devine nervos. Emotivitatea îi stînjeneşte efortul spiritual, cu atît mai mult cu cît e constrîns să fie mereu cu sufletul la gură, de teama clipei în care ar putea greşi. Maşina mea, dimpotrivă, n-ar putea trece printr-o asemenea încercare, pentru simplul motiv că ar fi programată ştergîndu-i-se toate cifrele 7 din memorie şi fiind înlocuite cu cuvîntul „Buzz”. Altfel spus, ea ar pronunţa cuvîntul „Buzz” în locul lui „şapte, patrusprezece, şaptesprezece” şi aşa mai departe. În felul acesta, ea n-ar putea săvîrşi o eroare. Ea n-ar avea de ales, ar trebui să pronunţe „Buzz” în momentele necesare, devreme ce numai cuvtntul „Buzz” ar fi disponibil în circuitele ei selectoare.
- Profesore Hunnecker, mă întrerupse un ziarist. I-am dăruit surîsul meu cel mai benign, doar un pic protector, simbol al înţelepciunii binevoitoare aşteptînd cu calm să contribuie la edificarea maselor. Cu toate că nu i-am spus nimic, a crezut că citeşte pe chipul meu o încurajare şi a continuat:
- Încercaţi să dovediţi că spiritul uman este inferior creierului dumneavoastră electronic?
Se pare că tipul nu asimilase explicaţia mea despre diferenţa dintre un „creier” şi un „spirit”. Am fost tentat o clipă să i-o spun la modul cel mai sarcastic, dar mi-am amintit la timp de obligaţia de a fi amabil şi am rezistat acestui impuls. I-am răspuns deci, surîzînd:
- Nu tocmai. Încerc pur şi simplu să vă arăt că ceea ce le diferenţiază este posibilitatea omului de a greşi. Tot ce face această maşină - inclusiv înmulţirea instantanee a două numere de cîte zece cifre - ar putea fi realizat de un om la fel sau mai bine ca ea, dacă spiritul nu i-ar fi „încărcat” de emoţii, de reminiscenţe dezordonate ivindu-se nechemate în memoria lui şi dacă n-ar fi tulburat de sunete exterioare care, chiar dacă nu ne dăm seama, influenţează şi afectează subconştientul. Pentru a te înşela e destul un gust rău în gură - sau chiar un gust plăcut, din acelaşi motiv - sau o mîncărime la subsuoară... Există o infinitate de cauze de distragere a atenţiei care, chiar dacă nu sunt sesizatee de conştiinţa noastră, perturbă funcţiunile creierului.
Evident, silindu-şi spiritul, ani de zile, să se concentreze, un om poate învăţa să reproducă performanţele acestei maşini, Dar, pentru a ajunge aici, el trebuie să-şi sacrifice progresiv calităţile umane. Să nu mai fie decît un computer viu.
- Înţelegeţi prin asta că ar deveni, el însuşi, un fel de maşină?
- Da, într-un anumit sens, am răspuns eu, constatînd, cu o vagă neplăcere, că pipa mi-era stinsă. Ceea ce devine el în acest caz este (am clipit din ochi, pentru ca auditoriul mai lent în reacţii să se pregătească să rîdă)... un pisălog enervant.
I-am lăsat să hohotească în voie, apoi am intrat în detalii:
- O anumită turnură de spirit l-ar incita să analizeze fiecare nou element de informaţie. Dacă l-aţi întreba: „De ce trece strada puiul de găină?”, ar reflecta o clipă, apoi v-ar anunţa că, pentru a răspunde întrebării, i-ar trebui o documentaţie exactă asupra vîrstei şi dimensiunilor puiului, anotimpului, lărgimii străzii, densităţii anuale a circulaţiei etc. Numai prin juxtapunerea acestor date ar putea să vă furnizeze o explicaţie plauzibilă a bruştei deplasări a orătaniei de pe o parte a străzii pe cealaltă. Repet, ar fi un pisălog enervant!
- În concluzie, maşina nu are simţul umorului? se interesă o femeie îmbrăcată cu o rochie strîmtă, ale cărei trăsături ingrate arborau o expresie de decepţie visătoare şi de simpatie.
- Nu poate să aibă! am replicat eu, cu un strop de iritare, căci înţelegeau greu conceptele mai simple. Umorul depinde de capacitatea spiritului de a recunoaşte o ruptură în ordinea obişnuită a lucrurilor. Un om care alunecă pe o coajă de banană nu stîrneşte rîsul decît pentru că un biped vertical a fost obligat să adopte, împotriva voinţei sale, o poziţie orizontală. Maşina mea, aflată în camera de lîngă acest birou, nu poate admite un asemenea fapt ca o anomalie. Nu puteţi imputa unui mecanism făcut să funcţioneze totdeauna ireproşabil noţiunea suplimentară că lucrurile sunt - în anumite ocazii - incorecte. Cînd un copil afirmă cu convingere că unu şi cu unu fac trei, afirmaţia poate să pară rizibilă unui adult; pentru maşina mea, „unu şi cu unu fac trei” este pur şi simplu inadmisibil. Dacă i-aş insera această jignitoare soluţie matematică, maşina n-ar rîde. Ea ar ejecta cartela! Ea nu poate - cum poate un om – să cunoască în acelaşi timp ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals; ea nu poate să înveţe, de pildă, că „zînele sunt făpturi care nu există”, pentru că dacă aceste „făpturi” nu există, cuvîntul „zîne” este de neînţeles pentru maşină. Pe scurt, ea nu poate concepe specificarea unui lucru care nu există.
- Care este raţiunea acestei ejectări a cartelei, profesore Hunnecker? întrebă femeia, apoi, cum nu puteam să nu mă încrunt, se grăbi să adauge: vreau să spun că înţeleg perfect din punct de vedere psihologic exemplele pe care mi le-aţi dat - unu şi cu unu fac trei şi inexistenţa zînelor - dar ceea ce aş dori să înţeleg sunt raţiunile electronice.
Mi-am regăsit surîsul:
- E foarte simplu: în actuala stare de lucruri, în circuitele maşinii n-ar fi loc pentru a suprapune această nouă informaţie peste cea care stabileşte fără echivoc un fapt contrar. Dacă maşina ştie, de pildă, că „unu şi cu unu fac doi”, orice altă noţiune este respinsă categoric.
- Dar, reluă femeia, înălţîndu-şi sprîncenele, oare nu aşa reacţionează un om, cînd i se dă o indicaţie falsă? Spiritul său ştiind că „doi” este răspunsul corect, cînd aude „trei” nu reacţionează el - în mod fizic - în acelaşi fel ca maşina?
După un timp, mi-am dat seama că o priveam pe femeia aceea. O priveam prosteşte. Am întrebat-o:
- Ce-aţi spus?
- Mi se pare - evident, nu sunt expertă în electronică - dar mi se pare într-adevăr că, dacă spiritul unui om îi incită coardele vocale să pronunţe „Ha! Ha!” sau dacă maşina ejectează cartela perforată, cele două reacţii sunt comparabile. Maşina neavînd coarde vocale...
Nu-şi încheie fraza şi tăcerea ei morocănoasă reflectă o profundă încărcătură, n-aş putea să spun dacă apropo de teoria ei sau de altceva. Am spus, în timp ce ochii îmi clipeau ciudat şi mă simţeam pălind:
- Insinuaţi că  maşina mea, la urma urmei, ar putea să aibă simţul umorului? Dar asta ar însemna că ea poate să aibă un spirit!
Am negat cu o mişcare energică a capului:
- Nu are. Nu poate să aibă. Este un simplu creier, unealta - instrumentul - acestei forţe pe care o numim „spirit”. E lipsită de facultatea primordiala a inteligenţei veritabile: conştiinţa vie de sine!
- Şi totuşi trebuie să aibă, susţinu femeia, care îmi păru aproape seducătoare datorită confuziei şi jenei care o stăpîneau. Dacă n-ar avea, cum ar şti că posedă aceste circuite de unu-plus-unu-egal-doi, în care sistemul codificat unu-plus-unu-egal-trei n-ar putea... hm... să se ajusteze?
N-am vrut să răspund imediat. Apoi am hotărît să nu răspund deloc. Mi-am consultat ceasul - mă tem că am făcut-o cu o ostentaţie excesivă - şi am constatat:
- Cum trece timpul!
M-am străduit să scot un suspin:
- Regret, dar trebuie să mă întorc la lucru. Vă mulţumesc pentru atenţie.
Cu aceste cuvinte, m-am eclipsat rapid din biroul meu, pe uşa care făcea legătura cu încăperea creierului electronic. I-am lăsat pe reporterii uluiţi să-şi închidă blocnotesurile şt să iasă încet, unul după altul, tulburaţi şi nemulţumiţi de agasanta ipoteză emisă de femeia aceea. Ipoteză pe care nu o comentasem. Pe care nu puteam să o comentez - înainte de a o verifica.
Încăperea din spatele biroului meu este înaltă şi spaţioasă, ca să poată adăposti blocul masiv al creierului. M-am plantat în faţa chipului metalic, acest chip culminant şi inexpresiv, mulţumindu-mă să-l privesc lung - sau poate numai un minut, două, nu-mi aduc bine aminte. Apoi m-am aşezat la pupitrul scund şi am bătut la maşină această întrebare: „Cît face patru la puterea a cincea înmulţit cu cinci la puterea a patra şi împărţit la şase la puterea a treia?”
Întrebarea apăru pe foaia de hîrtie din faţa mea, cartela perforată se ivi în fanta de la baza maşinii de scris. Am pus cartela în orificiul maşinii şi am apăsat butonul de pornire. Releurile au zornăit, rulajele computerului au început să zumzăie, să gîfîie şi să şuiere, după care maşina de scris - programată să traducă automat indicaţiile codificate ale creierului a bătut răspunsul:
- Pot avea un creion şi o bucată de hîrtie?
............................................................................................................
Hunnecker adaugă:
- Am părăsit imediat încăperea. Dar m-am întors repede cu o sacoşă conţinînd exploziv, prize şi fir electric, un cronometru şi un detonator. Ştiam unde trebuie plasată încărcătura pentru a provoca maximum de stricăciuni. Am aruncat în aer maşina, am transformat-o într-o grămadă de resturi fumegînde! Şi apoi am venit aici.
Bărbatul aşezat la birou întrebă:
- După ştiinţa dumneavoastră, cîte persoane se aflau în momentul acela în imobil?
- Avusesem grijă să mă asigur... în momentul acela nu era nimeni în clădire... nimeni în afara maşinii.
Interlocutorul său deschise gura odată sau de două ori, fără să scoată niciun sunet. Mîna i se crispă pe telefon, sprîncenele i se agitară.
Apoi îşi recăpătă stăpînirea de sine.
- Dar... hm... profesore, spuse el, încet. Nu v-aţi adresat serviciului potrivit. Ştiaţi că aici este Divizia Omucideri?
Hunnecker suspină şi surîse.
- O, da! răspunse el, ridicînd glasul. O, da!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!