O poveste a lui James Joyce(11)

Un caz dureros

Domnul James Duffy locuia în cartierul Chapelizod fiindcă dorea să trăiască pe cît era posibil mai departe de oraşul al cărui cetăţean era şi fiindcă toate celelalte suburbii ale Dublinului îi păreau vulgare, moderne şi pretenţioase. Locuia într-o veche clădire sumbră, şi de la ferestrele sale putea privi în curtea unei vechi distilerii părăsite sau, mai sus, de-a lungul rîului cu ape scăzute, pe malurile căruia e zidit Dublinul. Pereţii înalţi ai camerei sale lipsite de covor nu erau încărcaţi cu niciun tablou. Îşi cumpărase singur fiecare obiect din mobilierul camerei: un pat de fier, negru, un spălător de fier, patru scaune de trestie, un cuier cu picior, o căldare pentru cărbuni, o galerie de fier la gura sobei, plus o pereche de cleşti şi o masă pătrată pe care era aşezat un pupitru dublu. O mică bibliotecă fusese instalată într-o nişă, cu ajutorul unor rafturi din lemn alb. 

Patul era învelit în cearşafuri albe, cu un pled negru, vărgat cu roşu-stacojiu, împăturit la picioare. O mică oglindă de mînă atîrna deasupra spălătorului şi, în timpul zilei, o lampă cu abajur alb alcătuia singura podoabă de pe etajera căminului. Cărţile din rafturile albe de lemn erau orînduite de jos în sus, după dimensiuni. Un Wordsworth complet sta la un capăt al raftului de jos, iar la capătul raftului de sus, un exemplar din Catehismul din Maynooth, cusut în coperta unui caiet de însemnări. Pe pupitru se găseau totdeauna cele necesare pentru scris, înăuntrul pupitrului se afla manuscrisul unei traduceri din Michael Kramer de Hauptmann, cu indicaţiile de regie scrise în cerneală roşie, şi cîte un vraf mic de hîrtii prinse cu o agrafă de alamă. Pe aceste foi era însemnată din loc în loc cîte-o frază şi, într-un moment de ironie, fusese lipită pe foaia dintîi o reclamă pentru pilulele Bile Beans pentru ficat. Cînd săltai capacul pupitrului, se înălţa din el o aromă vagă — aroma creioanelor noi din lemn de cedru sau a sticlei cu gumă arabică, ori a vreunui măr prea copt, pus şi uitat acolo.

Domnul Duffy avea oroare de orice dovedea dezordine fizică sau mintală. Un doctor medieval l-ar fi numit saturnian. Faţa sa, pe care citeai lămurit anii trăiţi, avea coloritul brun al străzilor Dublinului. Pe capul lui lung şi destul de mare creştea un păr uscat, negru, iar mustaţa castanie nu izbutea să acopere în întregime o gură antipatică. Şi umerii obrajilor dădeau feţei sale o expresie aspră; dar nu aflai nicio asprime în ochii care, privind lumea pe sub sprîncenele lor castanii, dădeau impresia unui om oricînd bucuros să întîmpine la ceilalţi o pornire de răscumpărare a greşelilor, dar care fusese adesea dezamăgit. Trăia la oarecare distanţă de persoana sa, privindu-şi propriile gesturi cu ochiri pline de îndoială. Avea ciudata deprindere autobiografică să compună ici şi colo în gînd cîte o scurtă frază despre sine, cu subiectul la persoana a treia şi predicatul la timpul trecut. Nu dădea niciodată de pomană săracilor si mergea cu pas hotărît, purtînd un baston solid din lemn de alun.

Era de mulţi ani casierul unei bănci particulare din Baggot Street. În fiecare dimineaţă venea cu tramvaiul de la Chapelizod la bancă. La amiază se ducea la localul lui Dan Burke, ca să ia o gustare — o sticlă de bere slabă şi cîţiva pesmeţi. La orele patru banca se închidea şi era liber. Lua masa într-o ospătărie din George's Street, unde se simţea ferit de societatea tineretului sclivisit al Dublinului şi unde lista de bucate era îndeajuns de simplă şi cumsecade. Serile şi le petrecea fie în faţa pianului gazdei, fie hoinărind prin suburbiile oraşului. Faptul că-i plăcea muzica lui Mozart îl aducea uneori la operă sau la cîte un concert; acestea erau singurele divertismente în viaţa sa.

N-avea nici cunoscuţi care să-l însoţească şi nici prieteni, biserică sau credinţă, îşi trăia viaţa spirituală fără vreo comuniune cu alţii, vizitîndu-şi de Crăciun rudele şi conducîndu-le la cimitir cînd mureau. Împlinea aceste două datorii sociale de hatîrul unei îndelung statornicite demnităţi, dar nu făcea nicio altă concesie convenţiilor care rînduiesc viaţa civică. Îşi îngăduia a gîndi că în anumite circumstanţe şi-ar fi jefuit banca, dar cum aceste circumstanţe nu se produceau niciodată, viaţa lui se desfăşura lină — lipsită de orice iz de aventură.

Într-o seară, în sala de concert „Rotunda", se trezi aşezat lîngă două doamne. Era lume puţină şi tăcută, semne ce prevesteau neplăcut eşecul. Doamna de lîngă dînsul aruncă o privire, două, prin sala pustie şi apoi spuse:

— Ce păcat că-i atît de goală sala astă-seară! Ce penibil pentru bieţii oameni să cînte în faţa unor bănci goale!

Luă această remarcă drept îmbiere la conversaţie. Era surprins că doamna părea atît de nestînjenită. În vreme ce stăteau de vorbă, încerca să şi-o întipărească bine în memorie. Cînd află că fata de lîngă dînsa îi era fiică, o socoti cu un an-doi mai tînără decît el. Faţa ei, care trebuie să fi fost frumoasă, rămăsese inteligentă. O faţă ovală, cu trăsături bine desenate. Ochii erau de un albastru foarte închis şi neşovăielnici. În privire se înfiripa mai întîi o notă de sfidare, ce se pierdea însă cînd pupila părea a se topi lent în cuprinsul irisului, revelînd pentru o clipă un temperament de mare sensibilitate. Curînd pupila se refăcea şi taina firii pe jumătate dezvăluită intra iarăşi sub imperiul prudenţei; iar sînul destul de plin, strîns în jacheta de astrahan, accentua pînă la urmă impresia de sfidare.

O întîlni din nou, cîteva săptămîni mai tîrziu, la un concert pe terasa Earlsfort, şi profită de clipele cînd atenţia fiicei era îndreptată într-altă parte, pentru a lega relaţii mai apropiate. Doamna pomeni de vreo două ori de soţul ei, dar nu pe un ton care să fi făcut din aluzie un avertisment. O chema doamna Sinico. Stră-stră-bunicul soţului venise de la Livorno. Soţul era căpitanul unei nave comerciale care făcea cursa între Dublin şi Olanda; aveau un singur copil.

Cînd se văzură, din întîmplare, pentru a treia oară, îndrăzni să-i propună o întîlnire. Ea veni. Fu prima dintr-o serie de mai multe întîlniri; se vedeau întotdeauna seara şi alegeau pentru plimbările lor cartierele cele mai liniştite. Domnul Duffy avea însă repulsie pentru căile clandestine şi, dîndu-şi seama că erau obligaţi a se vedea pe ascuns, o sili să-l invite la ea acasă. Căpitanul Sinico îi încuraja vizitele, gîndind că e în joc mîna fiicei sale. Atît de sincer o eliminase pe nevastă-sa din colecţia plăcerilor lui, încît nici nu bănuia că pe un altul l-ar putea interesa. Cum soţul era adesea plecat, iar fiica lipsea de acasă, dînd lecţii de muzică, domnul Duffy avea numeroase prilejuri să se bucure de societatea doamnei. Nici el, nici ea nu mai avuseseră o asemenea aventură si nici unul dintre ei nu-şi dădea seama că ar putea fi ceva nepotrivit. Încetul cu încetul îşi împletea gîndurile cu ale ei, îi împrumuta cărţi, îi inspira reflecţii, îşi împărţea cu ea viaţa intelectuală. Ea asculta tot.

Uneori, drept răspuns la teoriile lui, îi împărtăşea cîte un fapt din viaţa ei. Cu o solicitudine aproape maternă, îl îmboldea să-şi dezvăluie firea din plin; deveni duhovnicul lui. Ei îi povesti că luase parte cîtva timp la întîlnirile unui partid socialist irlandez, unde se simţise o figură singulară în mijlocul unui grup de douăzeci de muncitori sobri, într-o mansardă luminată de o biată lampă de petrol. Cînd partidul se scindase în trei grupări, fiecare cu propriu-i conducător şi în propria-i mansardă, încetase a mai lua parte la acele întruniri. Discuţiile muncitorilor, spunea el, erau prea timorate; interesul lor pentru problema salariilor îi părea excesiv. Simţea că sunt nişte realişti duri şi că luau în nume de rău subţirimea şi precizia de gîndire izvorîte dintr-un răgaz pe care ei nu şi-l puteau îngădui.

— Nu sunt şanse ca vreo revoluţie socială să zguduie Dublinul cîteva secole de-aci înainte, îi spunea.

Ea îl întrebă de ce nu scria ceea ce gîndeşte. Pentru ce? răspunse, cu dispreţ apăsat. Pentru a rivaliza cu negustorii de clişee, incapabili a gîndi consecutiv şaizeci de secunde? Pentru a se supune criticilor unei clase mijlocii obtuze, care îşi încredinţează poliţiştilor moralitatea şi impresarilor arta?

O vizita adesea în căsuţa ei din afara Dublinului; şi adesea îşi petreceau serile împreună, singuri. Încetul cu încetul, pe măsură ce li se împleteau gîndurile, începură a vorbi de subiecte mai puţin depărtate. Tovărăşia ei era ca un pămînt cald în jurul unui răsad exotic. De multe ori lăsau să-i cuprindă înserarea, întîrziind a aprinde vreo lampă. Camera discretă, umbrită, izolarea lor, muzica ce încă le mai vibra în urechi îi uneau. Această unire îl exalta, îi netezea cu încetul asperităţile caracterului, îi pătrundea gîndirea cu emoţii. Cîteodată se surprindea ascultînd timbrul propriei sale voci. Se temea că va creşte în ochii ei pînă la statura unui arhanghel; şi, pe cînd continua să-şi ataşeze tot mai mult firea arzătoare a tovarăşei lui, auzea strania voce impersonală pe care o recunoştea drept a sa, insistînd asupra incurabilei singurătăţi a sufletului. Nu ne putem dărui, spunea acea voce: ne aparţinem nouă înşine. Concluzia acestor cuvîntări fu că, într-o seară în timpul căreia dăduse dovadă de o neobişnuită agitaţie, doamna Sinico îi prinse pătimaş mîna şi o lipi de obrazul ei.

Domnul Duffy rămase foarte surprins. Interpretarea dată de ea vorbelor sale îl dezamăgea. Nu o mai vizită timp de o săptămînă; apoi îi scrise, cerîndu-i o întîlnire. Cum nu dorea ca ultima întrevedere să fie tulburată de influenţa ruinatului lor loc de spovedanie, se întîlniră într-o cofetărie mică, aproape de Parkgate. Era o vreme rece de toamnă, dar, cu tot frigul, umblară pe cărările parcului timp de aproape trei ore. Se înţeleseră să rupă relaţiile; orice legătură te leagă de durere, spunea el. Cînd ieşiră din parc, merseră în tăcere către tramvai; dar ajunşi acolo, ea începu să tremure atît de tare, încît, temîndu-se de o nouă criză de slăbiciune din parte-i, îşi luă grăbit rămas bun şi o lăsă. Cîteva zile mai tîrziu primi un pachet cu cărţile şi caietele de muzică ce i le împrumutase.

Trecură patru ani. Domnul Duffy se întoarse la felul său de viaţă potolit. Odaia lui şi acum stătea mărturie ordinii ce-i domnea în spirit. Cîteva noi bucăţi muzicale se adăugaseră la notele de pe etajera din camera de jos, iar pe rafturi se aflau două volume de Nietzsche: Aşa grăit-a Zarathustra şi Ştiinţa voioasă. Arareori scria cîte ceva în vraful de file dinăuntrul pupitrului. Una dintre constatările sale, înscrise la două luni după ultima întrevedere cu doamna Sinico, suna: „Dragostea între bărbat şi bărbat este cu neputinţă, pentru că nu trebuie să intervină raporturi sexuale, iar prietenia între bărbat şi femeie este cu neputinţă, pentru că trebuie să intervină raporturi sexuale". Evita concertele, ca nu cumva s-o întîlnească. Îi muri tatăl, partenerul mai tînăr al băncii se retrase. Iar el continua să ia în fiece dimineaţă tramvaiul pînă în centrul oraşului şi să se întoarcă în fiece seară pe jos din centru, după o masă sobră în George's Street şi lectura gazetei drept desert.

Intr-o seară, pe cînd ducea la gură o bucată de afumătură cu varză, mîna i se opri brusc. Ochii i se aţintiră asupra unei coloane din ziarul de seară, ce sta sprijinit de cana cu apă. Puse înapoi în farfurie bucăţica de carne şi citi atent ştirea. Apoi bău un pahar cu apă, împinse deoparte farfuria, îndoi ziarul, îl aşeză pe masă şi, proptindu-si coatele pe el, citi iarăşi si iarăşi acea ştire. Varza începuse a se slei, lăsînd pe farfurie o pojghiţă de unsoare rece şi albă. Fata care-l servea se apropie de el, să-l întrebe: nu cumva nu-i plăcea cum e gătită mîncarea? Răspunse că e foarte bună si înghiţi cu greu cîteva îmbucături. Apoi plăti şi ieşi în stradă.

Mergea repede prin amurgul de noiembrie, bătînd monoton pavajul cu bastonul lui solid de alun; marginea dinţată a ziarului gălbui îi ieşea din buzunarul pardesiului ajustat pe corp. Ajuns pe şoseaua singuratică ce duce de la Parkgate spre Chapelizod, încetini pasul; bastonul lovea mai puţin energic pavajul; suflarea-i întretăiată, sunînd aproape a suspin, se condensa în aerul iernatic. Cînd ajunse acasă, urcă îndată în odaia lui şi, scoţînd ziarul din buzunar, citi din nou ştirea, la lumina slabă a ferestrei. N-o citi cu glas tare, ci mişcînd buzele ca un preot cînd îngînă rugăciunile de taină. Iată cuprinsul ştirii:

MOARTEA UNEI DOAMNE LA SYDNEY-PARADE

Un caz penibil

Astăzi, la spitalul municipal din Dublin, procurorul delegat (în lipsa domnului Leverett) a anchetat cazul decesului doamnei Emily Sinico, în vîrstă de patruzeci şi trei de ani, accidentată mortal ieri seară în gara Sydney-Parade. Examinarea circumstanţelor a arătat că decedata, încercînd să treacă peste linia ferată, a fost doborîtă de locomotiva personalului de ora zece dinspre Kingstown; leziunile suferite la cap şi la coastele din dreapta i-au provocat moartea.

James Lennon, mecanicul locomotivei, a declarat că e de cincisprezece ani în serviciul companiei de căi ferate. Auzind semnalul impiegatului, a pus trenul în mişcare, dar o secundă-două mai tîrziu, l-a oprit în urma unor ţipete puternice. Trenul mergea cu viteză redusă.

P. Dunne, hamal la căile ferate, a declarat că în momentul cînd trenul era gata să pornească, a observat o femeie care încerca să treacă peste linii. Martorul a alergat spre ea, strigînd, dar înainte de-a izbuti s-o ajungă, femeia a fost agăţată de tamponul locomotivei şi a căzut la pămînt.                                       

Un jurat: Ai văzut-o căzînd?

Martorul: Da.

Sergentul de poliţie Croly a declarat că, sosind la faţa locului, a găsit-o pe decedată zăcînd pe peron, după toate aparenţele, moartă. El a dispus transportarea corpului în sala de aşteptare, pînă la sosirea ambulanţei. Agentul de poliţie 57 confirmă cele declarate. Dr. Halpin, intern la serviciul de chirurgie al Spitalului Municipal din Dublin, a arătat că decedata avea două din coastele inferioare fracturate şi că suferise leziuni grave la umărul drept, în cădere se rănise şi în partea dreaptă a capului. Leziunile nu erau totuşi de natură a provoca moartea la o persoană normală. Decesul, după opinia lui, survenise probabil datorită şocului şi a unei cedări subite a cordului.

Dl. H. B. Patterson Finlay, din partea companiei de căi ferate, şi-a exprimat profundul regret faţă de accident. Compania a luat întotdeauna toate măsurile pentru a împiedica publicul să traverseze liniile în alt fel decît peste poduri, atît prin afişarea de avertismente în fiece staţie, cît şi prin folosirea porţilor-patent, cu arcuri, la pasajele de nivel.

Cum decedata avea obiceiul să treacă peste linii seara tîrziu, de la un peron la altul, şi avîndu-se în vedere si alte circumstanţe speciale în legătură cu acest caz, domnia-sa socoteşte că reprezentanţii căii ferate n-au nicio culpă.

Căpitanul Sinico, din Leoville, Sydney-Parade, soţul decedatei, a depus, de asemenea, mărturie. El a identificat decedata ca fiind soţia sa. Cînd s-a produs accidentul, căpitanul Sinico nu se găsea la Dublin, deoarece chiar în dimineaţa aceea sosise de la Rotterdam. Erau căsătoriţi de douăzeci şi doi de ani si trăiseră în deplină armonie pînă cu vreo doi ani în urmă, cînd soţia sa începuse a manifesta oarecare deprinderi de necumpătare.

Domnişoara Mary Sinico a declarat că în ultimul timp mama ei obişnuia să iasă seara tîrziu ca să cumpere băuturi spirtoase. Martora încercase de multe ori să discute cu mama ei, îndemnînd-o să se înscrie într-o ligă de temperanţă. În seara accidentului, martora lipsea de acasă şi nu s-a întors decît la o oră după accident.

Juriul şi-a dat verdictul ţinînd seama de raportul medical şi l-a scos pe Lennon de sub acuzare.

Procurorul-delegat a încheiat ancheta declarînd că e vorba de un caz cît se poate de penibil şi şi-a exprimat via compătimire pentru căpitanul Sinico şi fiica sa. Domnia sa a îndemnat stăruitor compania de căi ferate să ia măsuri severe pentru a preveni pe viitor posibilitatea unor accidente similare. Se constată că fapta nu este imputabilă nimănui.

Domnul Duffy ridică ochii de pe ziar şi contemplă prin fereastră peisajul mohorît al serii. Rîul se întindea calm pe lîngă distileria abandonată şi, în răstimpuri, pe Şoseaua Lucan se aprindea cîte o lumină în geamul unei case. Ce sfîrşit! Toată povestea morţii ei îl revolta, şi-l revolta gîndul că-i vorbise cîndva acestei femei despre ceea ce pentru dînsul era sfînt. Frazele banale, convenţionalele expresii de compătimire, termenii prudenţi ai unui reporter înduplecat să nu dea în vileag detaliile unei morţi triviale, îl îngreţoşau. Nu numai că se degradase pe sine, dar îl degradase şi pe el. Vedea tot cursul abject al viciului ei, jalnic şi urît mirositor. Soaţa sufletului său! Se gîndi la nenorocitele pe care le văzuse şchiopătînd către cîrciumă, cu căni şi sticle pe care să şi le aducă pline acasă. Doamne Dumnezeule, ce sfîrşit! Evident, fusese inaptă pentru viaţă, lipsită de tăria unui scop, pradă uşoară şi roabă a deprinderilor, una dintre epavele pe care s-a zidit civilizaţia. Dar să fi fost în stare să se coboare atît de jos! Era cu putinţă să se fi amăgit el pînă într-atîta în privinţa acestei femei? Îşi aminti de izbucnirea ei în seara aceea şi o tălmăci cu mai puţină îngăduinţă ca oricînd. Nu mai avea nimic să-şi reproşeze în privinţa hotărîrii ce o luase atunci.

Pe cînd se întuneca şi amintirile începeau să-l năpădească, i se păru că simte atingerea mîinii ei. Şocul ce-l încercase mai întîi în stomac, îi ataca acum nervii. Îşi puse repede pardesiul şi pălăria şi ieşi. Aerul rece îl întîmpină în prag şi i se strecură prin mînecile hainei. Cînd ajunse la cîrciuma de lîngă Podul Chapelizod, intră şi ceru un punci fierbinte.

Patronul i-l aduse cu plecăciuni servile, dar fără să îndrăznească a-i vorbi. În prăvălie mai erau vreo cinci-şase lucrători care discutau despre valoarea domeniilor unui gentleman din comitatul Kildare. Sorbeau cînd şi cînd din enormele stacane de bere şi fumau, scuipînd des pe jos şi uneori trăgînd cu încălţările grele rumeguşul podelei peste scuipături. Domnul Duffy şedea pe scaun şi-i privea fix, fără să-i vadă şi fără să-i audă. După cîtva timp plecară, iar el mai ceru un punci. Stătu mult pînă să-l termine. Era linişte în dugheană. Patronul se lăbărţase la tejghea, citind The Herald şi căscînd. La răstimpuri se auzea cîte un tramvai hîrşîind pe strada singuratică.

Cum şedea aşa, retrăind timpul petrecut alături de ea şi evocînd alternativ cele două imagini în care i se înfăţişa acum, îşi dădu deodată limpede seama că ea murise, că încetase să existe, că devenise o amintire. Începu să se simtă prost. Se întreba cum altfel ar fi putut proceda. N-ar fi putut să joace mai departe o comedie a amăgirii, nici să trăiască făţiş cu ea n-ar fi putut. Făcuse ceea ce i se păruse cel mai bun lucru. Ce vină i se putea aduce? Acum, cînd ea dispăruse, înţelegea cît de singuratică trebuie să-i fi fost viaţa, cînd şedea aşa, părăsită, seară de seară, în odaia aceea. Şi viaţa lui va fi singuratică, pînă cînd va muri, va înceta să existe, va deveni o amintire — dacă-şi va mai aminti careva de el.

Trecuse de ora nouă cînd plecă din cîrciumă. Seara era rece şi întunecată. Intră în parc prin întîia poartă şi merse înainte printre copacii uscaţi. Umbla pe aleile pustii pe unde umblaseră amîndoi cu patru ani în urmă. I se părea că e lîngă el, în întuneric. Erau clipe cînd parcă simţea cum glasul ei îi atingea urechea, cum mîna ei i-o atinge pe-a lui. Se opri să asculte. De ce îi refuzase el viaţa? De ce o condamnase la moarte? Îşi simţi fiinţa morală năruindu-se.

Cînd ajunse sus pe Magazine Hill se opri şi se uită de-a lungul rîului către Dublin, ale cărui lumini ardeau roşii şi primitoare, în noaptea rece. Privi apoi către poalele dealului şi jos, în umbra zidurilor parcului, văzu culcate nişte siluete omeneşti. Aceste iubiri vinovate şi hoţeşti îl umplură de disperare. Măcină în gînd rectitudinea vieţii sale; vedea că el unul fusese izgonit de la ospăţul vieţii. O singură fiinţă omenească păruse a-l iubi, iar el refuzase viaţa şi fericirea; o condamnase la infamie, la o moarte ruşinoasă. Ştia că făpturile întinse lîngă zid îl urmăreau din ochi şi abia aşteptau să plece. Nimeni n-avea nevoie de dînsul; era izgonit de la ospăţul vieţii. Îşi întoarse ochii spre rîul cenuşiu care sclipea, şerpuind, către Dublin. Dincolo de rîu văzu un tren de marfă ce ieşea din gara Kingsbridge — un vierme cu cap de foc, şerpuind prin întuneric, îndărătnic şi trudnic. Încet-încet, se făcu nevăzut; dar el tot mai păstra în urechi hîrîitul trudnic al maşinii, repetînd silabele numelui ei.

O luă înapoi pe drumul pe care venise, cu ritmul locomotivei zvîcnindu-i în urechi. Începu a se îndoi de realitatea celor ce i le spunea amintirea. Se opri sub un copac şi aşteptă să se stingă ritmul. N-o mai simţea alături de el în întuneric, nu-i mai simţea glasul atingîndu-i urechea. Aşteptă cîteva minute, cu auzul încordat. Nu mai auzea nimic — întunericul era cufundat în tăcere. Ascultă iarăşi — cufundat în tăcere. Simţi că era singur.