Ne‑am lăsat pe ochi ochelarii mari de proiecţie şi ne‑am
înnodat eşarfele de mătase. Von Barring l‑a trecut pe Stalin lui Porta. Apoi se
înălţă vocea Bătrânului, transmiţând ordinele, prin radio, tuturor celorlalte
vehicule blindate.
— Porniţi motoarele. Pregătiţi‑vă de luptă!
Armele automate erau încărcate, lungile benzi de cartuşe
gata să se desfăşoare. Comandanţii de vehicule se declarară gata de plecare.
Glasul Bătrânului răsună iarăşi:
— Plutonul întâi blindat de recunoaştere... Înainte, marş!
Motoarele cântară. Pietrişul scrâşni sub cauciucurile mari,
ranforsate, ale maşinilor blindate.
MOTIVE DE ZBIERAT
Am reuşit să şoptesc:
— E nasol, Bătrâne?
— Câteva schije în burtă şi la ţurloaie. Nu‑i prea mare
scofală. N‑o lua în serios, ce Dumnezeu. Te vor duce la Stege la centrul de triere. Stege n‑a încasat‑o decât în
labă.
— Doare al dracului, Bătrâne. Dă‑mi o gură de apă.
— Nu trebuie să bei înainte să te vadă doctorul, răspunse
Bătrânul mângâindu‑mă pe păr. Ştii bine că e strict interzis
în cazul rănilor la stomac.
— Nu vrei să te uiţi? Cred că am să‑nnebunesc.
— Te‑au pansat deja. Nu se mai poate face nimic înainte să
te ia în primire doctorul!
Maşina se opri, Bătrânul sări jos şi Porta veni la mine.
— Acum, uscătură bătrână, o să strângi din dinţi, nu‑i aşa,
fiindcă o să te iau pe sus cu Pluto şi‑o să te trec lui Tom Degeţel şi
Bătrânului. După asta, ce‑a fost mai greu a trecut. Gândeşte‑te la toate
infirmierele alea drăguţa care‑o să‑ţi dichisească părţile nobile, de patru ori
pe zi, cu rufe curate, aşa cum îi fac şmecherului de Asmus!
Buzele îmi sângerau când m‑am trezit în sfârşit jos, cu o
cutie de mască de gaze sub cap în chip de pernă. Dintr‑odată mi se părea foarte
important să fiu curajos şi dârz şi să nu strig. Când l‑au coborât, Hugo Stege
gemu scurt, fiindcă piciorul său rănit se lovise de roata maşinii. Camarazii se
aplecară deasupra noastră să‑şi ia rămas‑bun. Bătrânul îşi lipi de obrazul meu
faţa năpădită de barbă şi mormăi:
— Încearcă să stai la pat până se va sfârşi războiul!
Porta ne strânse mâinile şi ni‑l întinse pe Stalin ca să
poată şi el să ne spună la revedere. Chiar înainte de a se urca în maşina
blindată, Porta ne strigă:
— Gaşcă de băftoşi! Sărutaţi din partea mea toate fetele şi
spuneţi‑le că‑mi îngrijesc zilnic tenul cu apă de crini şi de trandafiri, ca să
fiu la fel de frumos ca ele când ne‑om întâlni!
Apoi dispăru şi maşina blindată se îndepărtă, cu Bătrânul,
Tom Degeţel şi Pluto fluturându‑şi mâinile de la înălţimea turelei deschise.
Norul de praf ridicat îi ascunse repede privirilor mele.
Pe lângă faptul că sufeream, mă simţeam singur şi
înspăimântat. Eram bucuros să‑l am cu mine pe Hugo Stege, cu care să împart
singurătatea.
Doi brancardieri ne‑am transportat într‑o încăpere întinsă
cu podeaua acoperită cu paie, iar paiele acoperite cu soldaţi răniţi, în
uniforme murdare şi zdrenţuite. Ne‑au aşezat unul lângă celălalt şi Stege mă
apucă de mâină, şoptind:
— Te doare, bătrâne? Stai să vezi, o să meargă mai bine
după ce‑o să te vadă doctorul şi‑o să‑ţi facă o injecţie în braţ. Trebuie să ne
descurcăm şi să rămânem împreună până la capăt.
— Şi‑ncă cum! Nu trebuie să ne despartă, orice s‑ar
întâmpla. Dumnezeule, se‑nvârte totul cu mine! Ca şi cum mi‑ar smulge cineva
măruntaiele. Dar laba ta? Ai încasat‑o rău?
Avu un zâmbet palid:
— Da, mă doare. Mai ales piciorul. Dar un picior poate fi
tăiat. De tine e mai rău.
Sosi un medic însoţit de doi infirmieri care completau o
fişă pentru fiecare pacient, după cum le dicta doctorul. Aruncă o privire
nepăsătoare la piciorul lui Stege şi spuse:
— Schije de obuz în piciorul stâng. Transportul 6. Bandaje
curate imediat şi trei centimetri cubi de antitetanic.
Refăcu el însuşi pansamentul de la abdomenul meu şi dictă:
— Schije de obuz în piciorul stâng, piciorul drept şi
abdomen. Transportul unu. Trei centimetri cubi de antitetanic, doi de morfină,
imediat, şi acelaşi lucru înainte de plecare.
Am strâns din dinţi şi l‑am întrebat dacă Stege şi cu mine
n‑am putea rămâne împreună.
— Că veţi crăpa aici sau într‑un tren‑spital, n‑are prea
mare importanţă, ripostă el sec. Dar cei cu răni la burtă pleacă cu convoiul
unu, şi el, de acolo, cu convoiul 6. Nu pot face nimic.
Apoi plecă, cu halatul alb fluturând în vânt Nu cred că
medicul acela a fost arogant sau brutal cu intenţie. Pur şi simplu
suprasolicitat. În schimbul unei excelente pipe englezeşti, al tutunului şi
ţigărilor noastre, Feldwebel‑ul de la transporturi ne‑a promis să vadă ce
poate face. Cele două injecţii m‑au dat gata şi am căzut într‑un somn agitat,
până ce brancardierii m‑au luat din nou ca să mă înghesuie într‑o ambulanţă.
Înăuntru erau brancarde suprapuse. Stege era chiar sub mine. Feldwebel‑ul se
ţinuse de cuvânt.
Când ambulanţa sărea peste vreo denivelare sau lua brusc o
curbă, ne loveam cu capul de targa de deasupra, sau, în cazul tipului care se
găsea cel mai sus, de acoperişul maşinii. Spaţiul strâmt care despărţea
brancardele ne dădea, în plus, senzaţia de sufocare. Băiatul de la etajul de
sus avea o fractură multiplă de bazin. Striga fără încetare şi ne cerea să
sunăm. Îi era teamă că va sângera până va muri. Stege apăsa pe butonul soneriei
ce răsuna în cabina şoferului, dar nici el, nici ajutorul lui nu dădeau cea
mai mică atenţie apelurilor noastre. Când a sosit clipa să ne încarce în
trenul‑spital, băiatul de care vorbeam — un artilerist — murise. Brancardierii
l‑au rostogolit pe jos, au aruncat deasupra lui o bucată de pânză gudronată,
apoi s‑au ocupat de cei vii.
Acest „tren‑spital" era unul dintre celebrele „auxiliare",
adică un nesfârşit convoi de vagoane de marfă, cu podeaua acoperită cu paie, cu
patruzeci de oameni în fiecare vagon, împărţiţi superficial pe categorii de
răni. Se oprea mereu şi pleca într‑un şir de zdruncinături, ca şi cum cineva ar
fi încercat să facă garnitura bucăţi. Unsprezece din cei patruzeci de oameni
din vagonul nostru au murit în timpul transportului. Am fost gata să‑mi pierd
minţile de durere şi de sete, dar Stege a ţinut mereu bidonul de apă departe
de mine. Dacă aş fi băut, la sosirea trenului ar fi fost douăsprezece cadavre.
Călătoria a durat trei zile şi trei nopţi de coşmar, după
care am fost aliniaţi pe peronul gării din Kiev, pe foi de pânză impregnată,
acoperiţi fiecare cu o manta, cu veşnica cutie de mască de gaze sub cap. Ne‑am
petrecut după‑amiaza în poziţia aceasta, în vreme ce alţi câţiva nenorociţi au
murit ici şi colo, de la un capăt la celălalt al peronului. Nu‑mi dădeam seama
decât foarte confuz de ceea ce se petrecea în jurul meu. Stege se afla în continuare
alături de mine şi ne ţineam de mână, ca doi mucoşi, nu ca nişte duri tăbăciţi
şi ca nişte veterani obişnuiţi să vadă cum oamenii crapă urlând ca animalele.
Pe înserat, prizonieri ruşi şi brancardieri au venit să ne
ia ca să ne ducă la Spitalul de Campanie nr. 13, instalat în suburbia Pavilo.
Acolo ne‑au coborât de‑a dreptul într‑o pivniţă, unde am fost supuşi unei
dezinsecţii severe. Tot prizonierii ruşi fuseseră însărcinaţi cu treaba
aceasta, şi n‑am avut vreodată o infirmieră mai blândă
şi mai îndemânatică decât flăcăii aceia voinici, mereu binedispuşi. Ne mişcau
cu atâta grijă şi dexteritate, îngroziţi de cel mai mic geamăt, încât strângeam
din dinţi şi făceam tot ce puteam să nu ne dezvăluim suferinţele. Toţi răniţii
erau de acord în această privinţă şi îşi mărturiseau recunoştinţa faţă de ruşi
oferindu‑le toate ţigările lor. Băieţii cunoscuseră, ca şi noi, noroiul din
tranşee şi, cu toate că erau de altă rasă şi de altă naţionalitate, cu toate că
guvernele aflate la conducere hotărâseră că eram duşmani, între noi exista o
simpatie mult mai puternică decât toate decretele din lume. Decrete care n‑au
niciodată vreo legătură cu realitatea la îndemâna omului simplu. Eram cinci
care ne aşteptam rândul în sala auxiliară de operaţii, privindu‑l pe tovarăşul
de suferinţă legat de masa de biliard, în lumina orbitoare. Chirurgii erau pe
punctul să‑i amputeze piciorul şi lucrau cu iuţeala fulgerului. Într‑o
clipită, piciorul a aterizat într‑un lighean alb în care erau deja un alt
picior tăiat sub genunchi şi un braţ însângerat care trecea peste marginea
ligheanului. Spectacolul acesta mi‑a făcut îngrozitor de rău şi am vomitat,
său, mai exact, am încercat să vomit, căci tot ce mi‑a urcat în gâtlej numai un
pic de sânge şi de bilă.
Următorul la rând era un băiat cu spatele frânt, care părea
lipsit de cunoştinţă. Şeful echipei de chirurgi, un bărbat destul de în vârstă,
purtând monoclu, îşi ocăra fără încetare colegii, infirmierele, pacienţii, dar
părea să lucreze extrem de competent, de rapid şi de sigur, fără un singur
gest inutil. Brusc, exclamă cu o voce furioasă:
— Dumnezeule, dar e mort. Sunt pe cale să‑mi pierd timpul.
Luaţi‑l de‑aici şi aduceţi‑i pe următorul, la naiba! Mişcaţi‑vă un pic...
Înainte de a înţelege ce mi se întâmplă, am fost legat pe
masă. O înţepătură în braţ, alta îţi abdomen, apoi unul din chirurgi mă bătu pe
umăr.
— Strânge din dinţi, frăţioare. N‑o să dureze mult, dar
probabil va fi foarte dureros, căci nu‑ţi putem face decât anestezie locală...
Aşa că fii tare şi‑o să te cârpim cât ai zice peşte...
Curând după aceea, mi‑am dat seama, în mod confuz, că‑mi
deschideau pântecul şi am auzit un clinchet uşor de instrumente metalice. În clipa următoare am avut literalmente
impresia că‑mi scoteau toate măruntaiele din burtă cu cleşti înroşiţi în foc. N‑aş
fi crezut vreodată că asemenea suferinţe pot exista. Am urlat ca un dement, cu
ochii ieşiţi din cap.
— Vrei să‑ţi ţii gura? a mugit bătrânul chirurg. Abia am
început. Păstrează‑ţi suflul pentru când vei avea într‑adevăr motive să
zbieri!
Nu ştiu în ce etapă a operaţiei au început adevăratele
„motive de zbierat", dar ştiu că atunci când au terminat cu mine
cunoscusem o lume a torturilor pe care nu‑i doresc nimănui să o cunoască. Eram
zdrobit, desfiinţat. Am fost dus într‑un salon, am fost aruncat într‑un pat, mi‑au
făcut încă o injecţie şi m‑am prăbuşit într‑un somn cataleptic.
Din primele cincisprezece zile nu am păstrat decât amintiri
foarte confuze şi fragmentare. Îmi regăseam forţele foarte încet. Patul de
alături era ocupat de un aviator cu arsuri grave, pe nume Zepp. Apoi mai erau
şase răniţi grav, dintre care doi au murit în câteva zile. Nu ştiam unde era
Stege şi nimeni nu părea să fie în stare să‑mi spună.
Trei săptămâni după operaţie, doctorul declară că puteam
fi transportat fără primejdie. Am fost evacuat într‑un adevărat tren‑spital,
cu paturi adevărate şi ferestre mari prin care cei ce ocupau cuşetele din
mijloc puteau să privească afară. Cum pansamentele mele trebuiau schimbate des,
am primit una dintre acele preţioase cuşete — cu vedere afară. Deasupra mea se
odihnea noul meu prieten Zepp, al cărui moral de beton m‑a ajutat nu o dată.
Am fost debarcaţi la Lvow, unde Zepp şi cu mine am luat
calea Spitalului de rezervă nr. 7. Doctorul mi‑a spus că rana mea n‑arată rău
şi a subliniat declaraţia cu un zâmbet. Ritmul de lucru în aceste locuri era
mult mai puţin frenetic. Doctorii aveau timp să‑ţi zâmbească şi să te trateze
ca pe o fiinţă omenească, nu ca pe o halcă de carne mai mult sau mai puţin
stricată. Mi‑au scos încă două sau trei schije din picior, apoi infirmiera mi‑a
refăcut pansamentul. Regimul meu alimentar se compunea în mod exclusiv din
diverse fierturi şi am ajuns să le detest atât de tare încât am crezut că‑mi
pierd minţile. Întrebat în privinţa aceasta, doctorul m‑a bătut blând pe umăr
spunând:
— Mai târziu, mititelule, mai târziu, când vei fi destul
de mare ca să digeri ceva mai zdravăn...
Zepp şi cu mine eram iarăşi într‑un salon pentru grav‑răniţi.
Ziua şi noaptea aerul răsuna de strigăte, horcăituri, gemete, iar duhoarea de
puroi şi de putreziciune era adesea înspăimântătoare. Într‑o zi, un băiat
foarte tânăr, care se ştia condamnat şi care suferise deja trei săptămâni ca un
martir, şi‑a părăsit patul şi s‑a târât până pe coridor, ca să se arunce din
capul scării. A fost cu atât mai oribil cu cât nici unul dintre noi nu se putea
ridica în picioare să‑l împiedice. Zepp a avut curajul să încerce această
aventură, dar s‑a prăbuşit imediat, la câţiva paşi de pat, în vreme ce noi
trăgeam care mai de care de şnururile soneriilor... Scena aceasta a fost într‑adevăr
de coşmar.
Mă durea îngrozitor stomacul şi n‑a fost de glumă nici
atunci când doctorii au trebuit să‑mi taie din nou muşchii piciorului pentru a
pescui ultimele schije de metal. Febra îmi creştea în loc să coboare, dar ei
considerau totuşi că sunt „progres" şi i‑aş fi strâns bucuros de gât.
Într‑o
noapte m‑am trezit tresărind. Bandajele îmi erau umede şi lipicioase. I‑am
cerut lui Zepp să sune şi, în clipa următoare, o infirmieră sosea în goană.
— Ce te‑a apucat? şopti ea. Nu eşti în toate minţile de
suni aşa la ora asta?
— Mi s‑a redeschis rana. O simt sub pansament.
Eram înnebunit de groază şi o şi vedeam pe mama prăbuşindu‑se
când avea să primească binecunoscuta carte poştală a armatei: „A murit ca un
erou pentru Führer şi Patrie..."
Infirmiera dădu la o parte pătura. Din grijă pentru
ceilalţi bolnavi nu aprinse lumina, dar folosi o lanternă. Cu îndemânare şi
iuţeală, îmi desfăcu bandajul. Tăcerea salonului nu era tulburată decât de murmurul
unui tânăr rănit ce vorbea în somn. Zepp se ridicase în capul oaselor, dar
infirmiera îl împinse hotărâtă pe pernă.
— Stai liniştit şi dormi fără grijă, i‑a spus ea. E o
treabă între mine şi Sven. Nu te mişca, mă duc să iau un
lighean.
I‑am aruncat lui Zepp o privire înspăimântată, pe care mi‑a
întors‑o obosit. Infirmiera veni înapoi şi, fără să scoată un cuvânt, mă spălă. Zâmbea uşor şi, la sfârşit,
văzându‑mi expresia de rătăcire, şopti:
— M‑ai de ce să faci mutra asta...
— Îţi
convine să vorbeşti aşa! Nu tu ai hemoragie...
Nu a răspuns, dar zâmbetul i s‑a întins pe faţă. Am găsit
în sfârşit curajul să întreb:
— E... poate nu‑i chiar aşa de grav?
— Nu, nu, nu‑i grav deloc!
Când termină de refăcut pansamentul, mă acoperi cu pătura
şi mă privi:
— Nu era sânge, Sven.
— Nu era sânge? Dar am simţit....
Nu voi uita niciodată zâmbetul ei de complicitate. Apoi m‑am
înroşit până la rădăcina părului, îngrozitor de stânjenit.
— Ai visat, dragul meu. E un semn foarte bun!
Mă lovi cu palma peste bărbie şi se îndreptă spre uşă.
— Hei! Cu siguranţă că te‑a visat pe tine! aruncă Zepp.
— Fă bine şi ţine‑ţi gura şi la culcare, amândoi!
Apoi dispăru, mereu surâzătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu