O poveste cu doctori a lui Dino Buzzati

Bărbatul care îşi dădea aere

Umilinţa doctorului Antonio Deroz a început să dispară spre sfârşitul anului, când anotimpul secetos a pus stăpânire pe câmpie cu soarele lui imens. Antonio Deroz era noul medic al spitalului şi la sfârşitul lui februarie încheia perioada de probă. Era zelos şi precis, dar nu-l lua nimeni în serios, poate din cauza aerului său de om supus, care se simte în general inferior, mereu îndatori­tor, neaşezându-se niciodată pe scaun dacă cineva stătea în picioare. L-am văzut de mai multe ori trecând prin oraş, dar nu-mi mai amintesc chipul său, oricât aş încerca.

Umilinţa i-a dispărut treptat, după câteva zile, timp în care părea că ceva îl macină, faţa lui deve­nind tot mai trasă. Era plăpând, de statură mijlocie. Când profesorul Dominici, parazitologul, a trimis după el pentru nişte medicamente, Deroz i-a trimis vorbă că nu avea timp. Răspunsul a fost chiar acesta şi a părut incredibil, pentru că până în acel moment un zâmbet binevoitor al profe­sorului Dominici era suficient ca să-i aprindă obrajii de bucurie. (Părerea lui Dominici avea mare impor­tanţă pentru numirea lui în postul de la spital, şi ca să-l îmbuneze, tânărul medic îi ducea de multe ori ţânţari, căpuşe, păduchi. De obicei fără succes. Omul de ştiinţă primea materialul ca pe o ofrandă cuvenită şi, în cel mai bun caz, îl lua în zeflemea pe Deroz, recurgând la tot felul de subtilităţi tehnice şi dându-i de înţeles că-şi pierdea timpul degeaba. După ce arunca o scurtă privire distantă, răsturna borcănaşele, lăsând insectele să cadă pe jos, şi le strivea sub talpă.)

Dominici, primind răspunsul, bănui o neîn­ţelegere şi îl trimise din nou pe servitorul negru să-l cheme pe Deroz. De data aceasta, se trezi cu un bilet care spunea: „Dragă profesore, fiolele pe care mi le-ai cerut s-au terminat. Îmi pare rău că nu pot veni la dumneata, dar am multe de făcut. La revedere". Omul de ştiinţă zâmbi un pic forţat (deşi nu-l vedea nimeni) şi rupse biletul. S-o fi luat razna nenorocitul ăla de Deroz? Profesorului Dominici, un simplu şi nevinovat „la revedere"? O să aibă el grijă, cu prima ocazie, să restabilească distanţele. Şi când te gândeşti că, de fapt, cariera tinerelului era în mâinile lui. Era de-ajuns o vorbuliţă la inspectorul de sănătate, spusă aşa, ca din întâmplare. Sau lui Deroz nu-i era bine? Oare avea febră?

Nu, nu avea febră. Seara, când soarele stătea să coboare în spatele stâncilor golaşe, doctorul Deroz se arătă la cafeneaua Antinea îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, cu cămaşă de mătase şi cravată, cum nu se mai întâmplase. Se aşeză la o măsuţă, picior peste picior, îşi aprinse o ţigară şi începu să se uite ţintă la zidul casei de vizavi (ce avea obloanele închise) ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi despre lucruri plăcute. Un zâmbet îi lumina faţa obosită.

— Deroz! De ce n-ai venit? i-a strigat pe neaşteptate, din spate, profesorul Dominici, care venea însoţit de doi prieteni.

El abia îşi întoarse capul, fără să dea vreun semn că ar fi vrut să se ridice, şi-i spuse simplu:

— N-am putut, profesore. Chiar n-am putut. Apoi începu să se uite ţintă la zidul casei de vizavi, care îl fascinase până în acel moment.

— Ce-ţi trece prin cap, Deroz? replică omul de ştiinţă, acru. Ce mod de a răspunde e acesta? Îţi dai seama? Spune, îţi dai seama?

Cei doi prieteni nu-l priveau cu ochi buni pe tânăr, bucurându-se deja de umilirea sa.

Abia atunci Deroz se ridică în picioare, şi o făcu încet, sprijinindu-se cu o mână de măsuţa vopsită în roşu pe care scria: „Beţi bitter Leopardi". Apoi râse, dar nu mojiceşte, ci deschis şi jovial, ca unul ce ştie de glumă. Îl bătu cu mâna pe umăr pe omul de ştiinţă, destul de tare:

— Minunat! exclamă. Ştii, la un moment dat am crezut că vorbeşti serios! Dar aşază-te, aşază-te, pot să-ţi ofer un aperitiv ?

— Dar, spun...  Nu po...  Nu po...  se bâlbâi Dominici, interzis, şi se aşeză mecanic, împreună cu ceilalţi doi.

Ceva trebuie să se fi întâmplat pentru ca Deroz să îndrăznească să-l trateze aşa. Să i se fi dat o altă funcţie? Era cazul să-i dea o lecţie? Sau era mai prudent să aştepte? Se prefăcu că nu înţelege.

— Voiam să-ţi atrag atenţia, Deroz, şi folosea tonul său academic obişnuit, care de obicei avea efect, că peste cincisprezece zile va trebui să ma­sori indicatorii splenici la fântânile de la Allibad, ar trebui să-mi faci plăcerea...

— Peste cincisprezece zile, îl întrerupse Deroz, eu nu voi mai fi aici. Sau, ca să fiu mai explicit, o să fiu mai degrabă departe.

— Pleci? îl întrebă celălalt, plăcut surprins. Pleci în Italia? Ne părăseşti, aşadar?

Tânărul medic zâmbi amar şi compătimitor.

— Oh, nu în Italia! Într-o călătorie doar, o călă­torie destul de lungă.

Şi-şi trecu peste frunte mâna dreaptă, ca şi cum s-ar fi simţit sfârşit.

Dominici se întunecă din nou: deci nu era vorba de repatriere, de pedeapsă, de o dispensă de la serviciu; poate era o călătorie oficială, totuşi, o misiune în adevăratul sens al cuvântului.

— Din însărcinarea guvernului ? Nu mi-ai spus nimic, Deroz, i-a reproşat cu un aer afectuos, aproape ca un prieten care ar fi vrut să afle cel dintâi secretul.

— O însărcinare, da, spuse Deroz evaziv. Se poate numi şi o însărcinare. Dispoziţii de la autorităţi înalte...

Pe cer erau doi nori mari, încă luminaţi de soare, în timp ce pământul era acoperit de întuneric. Aveau forme destul de normale, dar de marginile inferioare atârnau franjuri negre, care uneori se lăsau moi peste lume.

— Nici nu vreau să ştiu, a replicat Dominici, ofensat. Dar unde? Poţi să-mi spui măcar unde?

— Nu ştiu încă sigur, a spus Deroz, uitându-se drept în ochii profesorului, aproape insolent. Dar cred că într-acolo.

Cei trei îl priveau stupefiaţi. S-a ridicat în picioare, ducându-se în mijlocul străzii, aşa încât casele să nu-i răpească din perspectivă, a indicat regiunile dinspre nord, deşertul, câmpiile de netre­cut. A rămas aşa, neclintit, cu mâna dreaptă întinsă, excesiv de alb în lumina amorţită a lămpaşelor de la cafeneaua Antinea.

— Aha, o misiune în deşert? insistă Dominici, târându-se practic la picioarele lui cu sufletul său meschin. Una din inspecţiile obişnuite, nu-i aşa? Şi o să vină şi cineva de la Inspectorat cu dumnea­ta?

Deroz a negat, dând din cap:

— Nu, nu, a spus, cred că va trebui să mă duc singur.

După aceste cuvinte, s-a clătinat deodată, ca şi cum o fiinţă invizibilă, alergând pe stradă, i-ar fi dat brânci. Puţin a lipsit să nu cadă, dar şi-a reve­nit şi s-a întors la masă.

A doua zi, la Guvern, Dominici a încercat să sondeze terenul, dar despre călătoria lui Deroz nimeni nu ştia nimic. Inspectorul de la Sănătate a precizat, printre altele:

— Mi se pare dezorientat tinerelul acela. Mi-e teamă că nu rezistă. Sunt mulţi care nu rezistă la climă.

Cuvinte pline de înţeles, care i-au făcut plăcere lui Dominici. „Nu peste mult timp - se gândea - obraznicul avea să-şi primească lecţia."

Cu timpul, atitudinea lui Deroz s-a înrăutăţit, devenind de-a dreptul trufaşă. Nu saluta aproape niciodată primul, se prefăcea că nu aude când i se vorbea, seara stătea acasă şi umplea nişte lăzi potrivite pentru o caravană.

In cele din urmă, într-o după-amiază foarte caldă, s-a prezentat la profesorul Dominici ca să-şi ia rămas-bun. Era îmbrăcat numai în alb şi se sprijinea într-un baston. Picioarele şi le târa de parcă ar fi fost melci, iar lui Dominici i s-a părut că pozează.

— Profesore, am venit să te salut, a spus. Ordinul nu mi-a venit încă, dar cred că voi pleca în noaptea aceasta, cu puţin înainte de zori, pe la cinci şi jumătate, cred.

— Nu vreau să ştiu nimic, a răspuns Dominici rece. Păstrează secretele pentru dumneata. Călă­torie plăcută...

A schiţat un mic rânjet, sigur că trâmbiţata călătorie nu era decât o glumă proastă.

Un scurt acces de tuse s-a auzit în laboratorul plin de grafice şi instrumente şi, apoi, vocea liniştită a doctorului Antonio Deroz.

— Profesore, de ce rânjeşti? Nu rânji, te rog. S-a întors, a ajuns la uşă, sprijinindu-se în baston; ori o făcea intenţionat, ori se străduia cu adevărat să stea în picioare.

—  Impostor blestemat! a şoptit printre dinţi Dominici, atent să nu fie auzit.

—  Ai spus ceva, profesore? a întrebat Deroz, oprindu-se în prag.

— Dacă aş fi în locul dumitale, aş aştepta, a răspuns celălalt, cu răutate. Dumneata nu te simţi bine, te asigur. Ai o faţă cadaverică azi, e de-a dreptul cadaverică.

— Chiar aşa, profesore? Ai mai aştepta dacă ai fi în locul meu... Dumneata eşti bun, ştii multe lucruri, a sunat comentariul lui Deroz, lipsit de orice ranchiună. A dispărut în spatele uşii, iar după puţin timp paşii săi nesiguri nu s-au mai auzit.

S-a lăsat noaptea, perioadă de întuneric relativ scurtă în comparaţie cu mersul lumilor, dar destul de lungă în actuala împrejurare, neconsolată de lumina lunii, ci doar de licăritul stelelor, risipite miriade pe boltă. Trecea placidă peste micul oraş colonial, peste deşertul din jurul său, peste cimitirele misterioase din munţi (deşi a rămas luminată o fereastră de la casa doctorului Deroz). Trebuie să aştepţi ora cinci dimineaţa pentru a asista la întâmplări noi: la ora aceea se aude într-adevăr un pas ce se apropie de casă şi apare, printre luminile galbene ale lampioanelor, figura prelungă a profesorului Dominici.

El nu era însă singur, ci însoţit de doi prieteni, îşi propuneau să râdă împreună pe la spate de bărbatul ce simula lungi călătorii, dându-şi aere, şi care, probabil, era doar beat, întins într-un fotoliu ca să-şi uite de mizeriile vieţii.

S-au apropiat de casă, deşi paşii lor trezeau un ecou înspăimântător printre zidurile adormite. Totul era nemişcat şi liniştitor. Un câine vagabond dormea în faţa uşii. Nu erau nici autocare în aşteptare sau autovehicule cu alimente şi cutii cu medicamente, care ar fi fost necesare pentru o expediţie în deşert. Nu mai încăpea îndoială că acea călătorie a lui Deroz era o fantezie ridicolă, ce avea să-l acopere de ruşine.

Ferestrele dinspre stradă erau închise şi întu­necate; pe latura opusă era însă una luminată. Şi trebuie observat că din spatele casei începea imediat pădurea, încât, tot mergând în direcţia aceea, mai devreme sau mai târziu dădeai de singurătatea aridă a deşertului, al cărui mister se întindea până la clădire precum un val peste stânci.

După ce a descoperit fereastra luminată, profe­sorul Dominici a înconjurat casa şi, ridicându-se pe vârful picioarelor, s-a uitat printre zăbrele. Fără a cere permisiunea, a îndrăznit să privească în interiorul locuinţei, contaminând noaptea care venise de foarte departe, cu paşii ei miraculoşi, şi se închisese acolo pentru a-l mângâia pe tânărul medic.

Prezenţa nopţii era însă un element mult prea subtil pentru ca Dominici să-l poată vedea. Dimpotrivă, l-a văzut pe Deroz într-un fotoliu (aşa cum prevăzuse), aparent aţipit. Deasupra lui, pe perete, atârna un cap de antilopă îmbălsămat. În locul ochilor nu se aflau însă obişnuitele emisfere din sticlă, astfel încât orbitele apăreau goale şi neplăcut de gânditoare. Tânărul medic era înfă­şurat într-un halat de mătase şi mai mulţi ţânţari se învârteau în jurul capului lui, fără să îndrăznească a-l atinge: atât de mult îi crescuse prestigiul în ultimele ore.

Amănuntul acesta cu ţânţarii îi scăpase profesorului Dominici, care se topea de plăcere şi îşi promitea să râdă mult pe seama lui. „Ce mai bufon", a exclamat încet, convins că Deroz doar se îmbătase. S-a aplecat, cu intenţia să ia o piatră ca s-o arunce în interiorul încăperii, când unul dintre prieteni l-a prins de braţ, speriat.

Uşa din spatele casei se deschisese şi, nu se ştia cum, ieşise doctorul Deroz în persoană, îmbrăcat în alb ca în ultimele zile, dar, din cauza unui curios efect optic, apărea foarte diferit de imaginea sa obişnuită, chiar ţinând cont de întu­neric. Conturul său, din cauza unui soi de fosfo­rescenţă, se sustrăgea unui control precis, de parcă era din fum.

La început, Dominici s-a gândit că doctorul, dându-şi seama de vizita nedorită, încerca s-o şteargă, ca să evite glumele. De aceea s-a pus pe strigat, fără reţinere, în plin sanctuar al nopţii: „Deroz, Deroz! Unde-o ştergi?" Vocea lui se stinse însă  în  modul  cel  mai  deplorabil,  pentru că tânărul, în loc să se întoarcă la auzul acelui strigăt, se îndreptă spre pădure, cu noul său pas nepăsător şi ferm hotărât; nu-şi târa picioarele şi nu se folosea de baston. Un sentiment de nedescris se descătuşa din el şi însuşi Dominici s-a simţit copleşit, înţelegând, în sfârşit, că aceea era plecarea în marea călătorie, că Deroz nu se va mai întoarce, că aşa, pe jos, se va îndrepta nedes­luşit spre nord, spre marile depărtări, asemenea unui cerşetor sau unui zeu.

El se ducea singur, prin pânza de păianjen a salcâmilor spinoşi, apariţie palidă, în direcţia ora­şelor necunoscute nouă, şi totuşi o aură de genii bune îl urma, cortegiu milos, şoptindu-i cuvinte binevoitoare şi atribuindu-i titluri onorifice: „Pe aici, la dreapta, vă rog, Excelenţă! Fiţi atent la gaura aceea! Sunteţi cu adevărat foarte agil, Excelenţă!" Cum a văzut profesorul Dominici că dispare figura aceea ambiguă, a intrat în casă cu curiozitatea unui poliţist. Unde, firesc, a desco­perit, întins pe un fotoliu, sub capul gânditor de antilopă, corpul trecător al doctorului Deroz, prea delicat şi, totodată, prea greu pentru a-şi însoţi stăpânul în lunga lui călătorie.

Dino Buzzati