În vreme ce-mi răsucesc mecanic o nouă ţigară, iar firişoarele de praf cafeniu cad ca ameţite, cu un tremur uşor,
pe sugativa alb-gălbuie a mapei de scris, mi se pare de necrezut că sunt încă
treaz. Şi cum aerul umed şi cald al serii, care
pătrunde pe lângă mine prin fereastra deschisă, dă o formă atât de ciudată norişorilor de fum, purtându-i din preajma lămpii cu
abajur verde în întunericul de un negru mat, sunt convins că am şi început să
visez.
Lucrul
acesta devine, fireşte, foarte supărător, căci o asemenea părere dă frâu liber
fanteziei. În
spatele meu trosneşte, scoţând parcă un geamăt
reţinut, speteaza scaunului, ceea ce face ca toţi nervii mei să vibreze brusc,
străbătuţi ca de un fior rapid. Asta mă
tulbură într-un chip neplăcut în studiul aprofundat al bizarelor litere de fum care rătăcesc în jurul meu şi în care eram ferm hotărât să
descopăr un fir conducător.
Acum însă
liniştea mea s-a dus naibii. O mişcare smintită în toate simţurile. Ceva
febril, nervos, nebunesc. Sunetele sunt stridente. Iar în toată
harababura aceasta ies la iveală cele uitate. Ceea ce
văzul a receptat cândva se reînnoieşte în chip ciudat, împreună cu ceea ce am
simţit atunci.
Cu cât interes bag de
seamă că privirea mea se extinde, lacomă, atunci
când cuprinde locul acela aflat în întuneric! Locul acela unde se reliefează
din ce în ce mai clar imaginea de o plasticitate luminoasă. Cum o mai
resoarbe! De fapt, doar îşi închipuie, dar cu câtă fericire! Şi o captează mereu mai mult. Asta înseamnă că i se dăruieşte mereu
mai mult; îi aparţine mereu mai mult; se află sub vraja ei mereu mai mult...
mereu... mai mult.
Iată-l acum aici, foarte clar, întocmai
ca atunci, tabloul, opera de artă a întâmplării. Ivit din uitare, creat din
nou, prinzând contururi, zugrăvit de fantezie, această artistă înzestrată cu un
talent fabulos.
Nu mare: mic. Şi, de fapt, fără a
fi un întreg, totuşi desăvârşit ca atunci, însă, împrăştiindu-se la infinit în întuneric, în toate direcţiile. Un
univers. O lume. În el vibrează lumina şi o adâncă
stare de spirit. Dar, nici un sunet. Nu pătrunde într-însul nimic din râsul
lărmuitor dimprejur. Desigur, nu din larma dimprejur de-acum, ci de atunci.
Jos de tot sclipeşte orbitor damascul;
frunze şi flori ţesute se reliefează în zigzag şi se curbează, şi se răsucesc
de-a curmezişul. Deasupra, străvezie, pusă de-o tăviţă pe care se
înalţă zveltă, o cupă de cristal pe jumătate
plină cu aur pal. În faţă, întinsă visător, o
mână. Degetele înconjoară destinse piciorul cupei. Pe unul dintre ele se mulează
un fel de inel de argint mat. Deasupra, sângerând, un rubin.
Acolo unde,
pornind de la încheietura gingaşă a mâinii, ar trebui să se ivească, într-un
crescendo al formei, braţul, imaginea se estompează în ansamblu. O dulce enigmă. Mâna de fată se
odihneşte visător şi imobil. Numai în locul în care pe albul ei mat şerpuieşte
moale o vână de un albastru deschis pulsează viaţa, bate încet şi viguros
pasiunea. Şi aşa cum simte privirea mea, bătaia devine tot mai grăbită, mai
sălbatică, până când se preschimbă într-un tremur implorator: „Lasă...”
Dar privirea
mea apasă ca o povară grea, cu o voluptate teribilă, ca atunci. Apasă pe mâna în care pulsează
zvâcnind lupta cu dragostea, victoria dragostei... ca atunci... ca atunci.
Încet, din fundul cupei se desprinde o perlă şi se ridică plutind. Când
ajunge în zona de lumină a rubinului, se aprinde cu o flacără roşie şi se
stinge brusc la suprafaţă. În aceeaşi clipă,
toate dispar ca tulburate, oricât se
străduieşte privirea să reîmprospăteze, desenându-le, contururile slabe.
Acum au
pierit; s-au topit în întuneric. Respir adânc-adânc, deoarece îmi dau seama că
am uitat toate acestea. Ca şi atunci...
În vreme ce mă reazem obosit, zvâcneşte durerea. Dar acum ştiu tot atât
de sigur ca atunci: tu mă iubeai, totuşi... Şi din pricina asta, pot acum să
plâng.
Traducere: Ion Roman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu