Din povestile lui O. Henry (5)

Usa verde

Să zicem că vă plimbaţi pe Broadway după cină şi, în cele zece minute rezervate pentru fumatul trabucului, încercaţi să vă hotărîţi unde să mergeţi — la o tragedie amuzantă sau la ceva serios în genul vodevilului. Brusc, cineva vă apucă de braţ. Vă întoarceţi şi priviţi în ochii tulburători ai unei femei frumoase, acoperită de diamante şi salbe. Femeia vă strecoară în mînă într-o clipă o chiflă cu unt fierbinte, scoate o forfecuţă, vă taie al doilea nas­ture de la pardesiu, rosteşte cu înţeles un singur cuvînt: „Paralelogram!” şi o ia la goană uitîndu-se temătoare înapoi, peste umăr.

Asta s-ar putea numi — aventură curată. Aţi accep­ta-o? Nu, dumneavoastră nu. V-aţi înroşi stînjenit, aţi da drumul prosteşte la chiflă şi v-aţi vedea de drum, pipăind jenat locul de unde lipseşte nasturele. V-aţi comporta exact aşa, doar dacă nu sunteţi cumva unul din puţinii pentru care spiritul de aventură nu s-a stins încă.

    Adevăraţii aventurieri n-au fost niciodată numeroşi. Cei care au apărut în diverse publicaţii sub această ca­racterizare au fost în marea lor majoritate oameni de afaceri cu metode noi. Oameni care au plecat să caute ce-şi doreau — lîna de aur, potirul Sf. Graal, iubite, comori, coroane şi glorie. Aventurierul pur porneşte fără ţintă sau calcule să dea piept cu destinul necunoscut. Un exemplu bun a fost Fiul Risipitor — cînd a pornit spre casă.

Aşa-zişii aventurieri — nişte indivizi curajoşi şi ne­maipomeniţi — au fost cîtă frunză şi iarbă. De la Cruciade şi pînă la Palisade au îmbogăţit arta istoriei şi a ficţiunii, precum şi afacerile cu ficţiune istorică. Dar absolut toţi aveau ceva de cîştigat, aveau un ţel de atins, un os de ros, o cursă de alergat, o lovitură de dat, un nume de făcut, un ochi de scos — aşa că de fapt nici nu erau în căutarea aventurii autentice.

În marele oraş, spiritele înfrăţite ale Aventurii şi Idilei sunt întotdeauna plecate să-şi caute servitorii loiali. În timp ce noi colindăm străzile, ele se uită cu viclenie spre noi şi ne urmăresc în zeci de ipostaze. Fără să ştim de ce, privim deodată în sus şi vedem la o fereastră un chip care pare că face parte din galeria noastră de portrete intime; pe o stradă pustie, auzim deodată un strigăt de groază, răsunînd dintr-o casă părăsită, cu obloanele trase; în loc să ne lase la colţul obişnuit, taxiul ne depune în faţa unei uşi stranii pe care o deschide cineva şi ne pofteşte înăuntru; un bilet pluteşte pînă la picioarele noastre, aruncat de la geamul zăbrelit al întîmplării; schimbăm priviri de ură, de afecţiune sau de teamă spontană, cu persoane complet străine întîlnite pe stradă; o rafală neaşteptată de ploaie — şi sub umbrela noastră poate şi-a găsit re­fugiu fiica Lunii Pline şi verişoara primară a sistemului nostru sideral; la fiecare colţ cad batiste, degete se încovoaie, cheile periculoase şi schimbătoare ale aventurii ne sunt strecurate în mînă. Dar puţini dintre noi sunt gata să le păstreze şi să le urmeze. Ne-am anchilozat sub atin­gerea nuieluşei convenienţelor. Ne vedem de drum şi într-o bună zi ne trezim la capătul unei vieţi foarte ser­bede, făcînd reflecţia că romantismul nostru s-a redus la vreo două mariaje, o rozetă de mătase păstrată cu grijă în fundul sertarului şi disputa de o viaţă cu radiatorul cu aburi.

  Rudolf Steiner era un aventurier autentic. Puţine erau serile în care nu-şi părăsea cămăruţa în căutarea neaştep­tatului şi a extraordinarului. I se părea că cel mai inte­resant lucru în viaţă poate fi găsit la colţul străzii urmă­toare. Uneori dorinţa de a ademeni soarta îl împingea pe cărări ciudate. Îşi petrecuse două nopţi în gară; fusese înşelat mereu de borfaşi şmecheri şi ticăloşi, plătise cu ceasul şi banii pentru nişte vorbe meşteşugite şi ademe­nitoare. Dar cu aceeaşi însufleţire ridicase toate mănuşile aruncate în arena palpitantă a aventurii.

Intr-o seară, Rudolf  bătea o stradelă din vechea parte centrală a oraşului. Două şuvoaie de oameni umpleau trotuarele — cei care se grăbeau să ajungă acasă şi celă­lalt contingent, neodihnit, care-şi părăseşte căminul pen­tru amăgitoarea urare de bun-venit, oferită de o table d'hote cu o mie de waţi-putere.

Tînărul aventurier avea o înfăţişare plăcută şi se mişca cu seninătate, dar cu un ochi ager. Ziua era vînzător într-un magazin de piane. Cravata o purta trecută printr-un inel de topaz, în loc să-i pună obişnuitul ac; şi odată scrisese unui editor al unei reviste că „Dovada iubirii lui Junie”, de domnişoara Libbey, fusese cartea care îi in­fluenţase cel mai mult viaţa.

Cum mergea, atenţia îi fu atrasă de un clănţănit în­grozitor care venea dintr-o vitrină, în faţa unui restau­rant; cînd se uită mai bine, distinse literele electrice ale unei firme de dentist, atîrnată sus pe uşa alăturată. Un negru uriaş, îmbrăcat extravagant, într-o haină roşie cu fireturi, pantaloni galbeni şi chipiu militar, împărţea cu discreţie cărţi de vizită trecătorilor care consimţeau să le ia.

Acest mod de a face reclamă la dentişti îi era bine cunoscut lui Rudolf. De obicei, trecea pe lîngă cărţile de vizită fără să le bage în seamă, dar în seara aceea, negrul îi strecură cu abilitate una şi el nu-i dădu drumul, zîmbind la gîndul dexterităţii omului.

După cîţiva paşi, se uită cu indiferentă la cartea de vizită. Surprins, o întoarse şi o privi din nou cu interes. Pe o parte era albă; pe cealaltă scria cu cerneală: „Uşa verde”. Vreo cîţiva paşi în faţa lui, Rudolf văzu pe alt­cineva aruncând cartea sa de vizita primită de la negru. Rudolf o ridică. Era tipărită cu numele dentistului şi orarul obişnuit pentru „plombe, punţi, coroane” şi promi­siuni ademenitoare de operaţii nedureroase.

Aventurosul vînzător de piane se opri la colţ şi se gîndi. Pe urmă traversă strada, înconjură blocul, traversă din nou şi se alătura şuvoiului de oameni. Fără să pară că-l bagă în seamă pe negru, cînd trecu a doua oară prin faţa lui luă nepăsător cartea de vizită care îi era întinsă. Făcu cîţiva paşi şi se uită. Cu aceeaşi caligrafie ca pe prima, scria : „Uşa verde". Pe jos erau alte trei sau patru, călcate în picioare de trecători. Toate erau albe. Rudolf le întoarse. Toate conţineau orele de vizită la „cabinetul" dentistului.

Rareori trebuise spiriduşul Aventurii să-i facă semn de două ori lui Rudolf Steiner, adevăratul lui adept. Dar de data asta îi făcuse semn de două ori şi căutarea începu.

Rudolf se întoarse agale la locul unde stătea uriaşul negru, lîngă vitrina cu dinţii clănţănitori. De data asta, cînd trecu, nu primi nicio carte de vizită. În ciuda ţinutei excentrice şi ridicole, negrul avea o demnitate barbară înnăscută, aşa cum stătea oferind cărţi de vizită cu ama­bilitate unora şi lăsîndu-i pe alţii să treacă nestingheriţi. La fiecare jumătate de minut, intona o frază aspră, neinteligibilă, asemănătoare cu bolboroseala şoferilor sau a cântăreţilor de operă. Şi nu numai că nu-i dădu o carte de vizită, dar lui Rudolf i se păru că primeşte de la chipul negru, mătăhălos şi lucios o privire rece, aproape un dis­preţ suveran.

Privirea îl străpunse pe aventurier. Citi în ea o acu­zaţie mută pentru culpa în care se găsea. Oricare ar fi fost înţelesul cuvintelor misterioase scrise pe cartea de vizită, negrul îl alesese de două ori din mulţime, iar acum parcă îl condamna pentru că era lipsit de isteţime şi de voinţa de a rezolva enigma.

Dîndu-se laoparte din iureşul mulţimii, tînărul cîntări din ochi clădirea în care presupunea că îl cheamă aventura. Imobilul se ridica pe cinci etaje. La parter era un restaurant mic. Primul etaj, acum închis, părea să adăpostească un magazin de pălării sau blănuri. Al doilea, după literele electrice care clipeau, era al dentistului. Deasupra, un turn babl de reclame poliglote se lupta să indice magazinele chiromanţilor, croitorilor, muzicanţilor, doctorilor. Şi mai sus, draperiile în falduri şi sticle albe de lapte dintre ferestre arătau că acolo se aflau aparta­mente.

După ce termină cu investigaţia, Rudolf urcă sprinten treptele de piatră şi îşi continuă urcuşul pe scările aco­perite de covor, apoi se opri. Coridorul era slab luminat de două lămpi cu gaz — una departe, la dreapta, cealaltă mai aproape, la stînga. Se uită către lumina mai apropiată şi văzu în haloul palid o uşă verde. O clipă ezită. I se păru că distinge zîmbetul batjocoritor al jongleurului de cărţi, dar se îndreptă spre uşa verde şi ciocăni.

Clipele dinaintea deschiderii uşii măsurau cu adevă­rat palpitanta aventură autentică. Cîte nu puteau să fie în spatele pandurilor verzi! Jucători cufundaţi în joc; borfaşi abili făurindu-şi capcanele cu meşteşug; frumu­seţea îndrăgostită de curaj, plănuind să fie căutată de el; pericol, moarte, dragoste, nemulţumire, ridicol — toate acestea puteau fi bănuite îndărătul temerarei bătăi în uşă.

Se auzi un foşnet slab şi uşa se deschise încet. În prag apăru o fată care n-avea încă douăzeci de ani, nesigură pe picioare, cu chipul alb. Fata scăpă clanţa din mînă şi se balansă uşor, bîjbîind cu cealaltă mînă. Rudolf o prinse în braţe şi o aşeză pe o canapea decolorată, lipită de pe­rete. Închise uşa şi privi iute prin camera slab luminată de gaz. Curăţenie dar sărăcie lucie, gîndi el.

Fata rămăsese nemişcată, de parcă ar fi leşinat. Ru­dolf se uită tulburat prin cameră după un butoi. Persoa­nele leşinate trebuiesc aşezate cu stomacul pe un butoi şi... nu, nu, asta e în cazul înecaţilor. Începu să-i facă vînt cu pălăria. Se dovedi o iniţiativă reuşită, pentru că o lovi peste nas cu borul şi ea deschise ochii. Şi atunci tînărul văzu că era chipul care lipsea din galeria de por­trete intime a inimii sale. Ochii cenuşii, sinceri, nasul mic şi obraznic, părul castaniu, cu cîrlionţi cum sunt cîrceii de la măzăriche, păreau finalul aşteptat al tuturor aventurilor lui minunate. Dar chipul era teribil de slab şi palid.

Fata îl privi liniştită, apoi zîmbi.

—    Am leşinat mi se pare? întrebă slab. Dar cine ar rezista? încearcă să nu mănînci nimic trei zile şi-ai să vezi!

—    Himmel! exclamă Rudolf sărind în picioare. Vin imediat!

Se năpusti prin uşa verde şi coborî scările. După două­zeci de minute era înapoi; împinse uşa cu vîrful panto­fului ca s-o deschidă. Avea braţele încărcate cu bunătăţi de la băcănie şi restaurant. Le puse pe masă — pîine, unt, plăcinte, murături, stridii, friptură rece, prăjituri, un pui fript, o sticlă cu lapte şi una cu ceai tare, fierbinte.

—   E ridicol să nu mănînci, izbucni Rudolf. Trebuie să încetezi cu întrecerile, astea de a mînca cît mai puţin. Masa e gata.

O ajută să stea pe scaun la masă şi o întrebă :

—    Ai o ceaşcă pentru ceai?

—   Pe raftul de lîngă fereastră.

Cînd se întoarse cu cana, o văzu cu ochii strălucitori cum muşcă cu poftă dintr-o murătură pe care o culesese cu infailibilul instinct feminin. I-o luă din mînă rîzînd, şi-i umplu o cană cu lapte.

—   Bea întîi asta, îi ordonă, şi pe urmă ai să bei ceai şi ai să mănînci o aripă de pui. Dacă eşti cuminte, mîine ai să poti să mănînci şi murături. Şi acum, dacă-mi dai voie, mă aşez şi eu la masă.

Trase celălalt scaun. Ceaiul aduse strălucire în ochii fetei şi-i rumeni puţin obrajii. Începu să mănînce cu un fel de ferocitate delicată, ca un animal înfometat. Părea că socoteşte prezenţa şi ajutorul tînărului ca ceva normal, dar fără a încălca buna-cuviinţă; se purta ca un om care, trecînd printr-o mare suferinţă, avea dreptul să nu ţină seama de formalismele societăţii omeneşti. Treptat, însă, pe măsură ce-i reveneau puterile, îi reveni şi sentimentul convenienţelor sociale; începu să-i spună mica poveste a vieţii ei. Semăna cu altele mii, pe care oraşul le deapănă zilnic — povestea vînzătoarei cu salariu foarte mic, din care încă i se mai „reţine" în timp ce profitul magazinu­lui creşte vertiginos: pierduse timpul cu boala ; pierduse avantaje, speranţa şi apoi... ciocănitul aventurierului la uşa verde.

Lui Rudolf însă, povestirea i se păru la fel de măreaţă ca Iliada sau impasul din „Dovada iubirii lui June”.

—   Cînd mă gîndesc prin ce-ai trecut! exclamă el.

—   A fost groaznic, rosti fata solemn.

—   Şi nu ai rude, sau prieteni în oraş?

—   Pe nimeni.

—    Şi eu sunt singur pe lume, rosti Rudolf după un timp.

—   Mă bucur, răspunse fata cu promptitudine, şi nu ştiu cum, tânărului îi făcu plăcere s-o audă că-i aproba si­tuaţia solitară.

Nu trecu mult şi fetei începură să i se închidă pleoapele şi suspină profund.

—    Mi-e grozav de somn şi mă simt minunat.

Rudolf se ridică şi-şi luă pălăria.

—    Atunci, noapte-bună. Un somn adînc o să-ţi prindă foarte bine.

Întinse mîna. Ea i-o întinse pe a ei, şi-i spuse „noapte bună“. În ochi însă i se citea o întrebare pusă atît de grăi­tor, de cinstit şi patetic, încît el îi răspunse prin cuvinte.

—    Să ştii că trec mîine să văd ce faci. Nu scapi atît de uşor de mine.

Pe urmă, la uşă, de parcă modul în care venise fusese mult mai puţin important decît faptul că venise, ea îl întrebă :

—   Cum ai ajuns să baţi la uşa mea?

O privi o clipă, adueîndu-şi aminte de cărţile de vizită şi simţi brusc un fel de gelozie. Dacă se întâmplase să cadă şi în alte mîini, la fel de aventuroase ca ale lui? Se decise rapid că ea nu trebuie să afle adevărul. O să-i ascundă că ştie de ciudatul expedient la care o împinsese suferinţa.

—    Unul din acordorii noştri locuieşte aici. Am bătut la tine din greşeală..

Ultimul lucru pe care-1 mai văzu în cameră, înainte de a se închide uşa verde, fu zîmbetul ei.

In capul scărilor se opri şi se uita curios împrejur. Apoi străbătu tot coridorul şi, întordndu-se, urcă la ur­mătorul etaj ca să-şi continue explorările enigmatice. Toate uşile casei erau pictate în verde. Mirat, coborî şi ieşi din casă. Năzdrăvanul negru nu plecase. Rudolf îi arătă cele două cărţi de vizită.

—    Spune-mi de ce mi le-ai dat şi ce reprezintă?

Cu un zîmbet larg şi prietenos, negrul se apucă să facă o reclamă înflăcărată celui ce-l plătise.

—   P-acolo, şefule, spuse el, arătînd cu degetul în josul străzii. Da’ cred că-i olecuţă cam tîrziu pentru primu’ act.

Privind în direcţia arătată, Rudolf văzu. deasupra in­trării unui teatru, reclama sclipitoare a noii piese: „Uşa verde”.

     —   Am auzit că-i o piesă de mîna-ntîi, dom’le, conti­nuă negrul. Agentul care o reprezintă mi-a dat un dolar să împart şi vro’ cîteva cărţi d-ale ’mnealui, pe lîngă cele ale lui dom’ doctor. Pot să vă ofer şi una din ale lu’ dom’ doctor, domnule?

La colţul blocului în care locuia, Rudolf se opri să bea o bere şi să fumeze un trabuc. Ieşi cu el aprins, îşi în­cheie haina şi se adresă cu voce tare felinarului din colţ :

—  Cred totuşi că mîna Soartei m-a condus s-o găsesc. Concluzie care, în împrejurările date, îl înscrie pe Ru­dolf Steiner în rîndurile adevăraţilor adepţi ai Idilei şi Aventurii.