Este uşor să fii un susţinător al libertăţii
cuvântului atunci când aceasta se referă la drepturile persoanelor cu care eşti
de acord. Dar testul crucial se referă la discursurile controversate, la
afirmaţii pe care le putem considera rele sau rău intenţionate şi care pot, de
fapt, chiar să fie rele sau rău intenţionate.
Probabil că nu există nimic mai respingător sau
mai vicios decât calomnia. De aceea, trebuie să fim deosebit de atenţi în apărarea
drepturilor la liberă exprimare ale calomniatorilor, pentru că dacă ele pot fi
apărate, atunci drepturile celorlalţi - care nu ofensează în aceeaşi măsură -
vor fi cu certitudine mai sigure. Dar dacă drepturile la libertatea cuvântului
ale calomniatorilor şi defăimătorilor nu sunt protejate, drepturile celorlalţi
vor fi mai puţin sigure.
Motivul pentru care libertarienii bine crescuţi
nu s-au implicat în apărarea drepturilor calomniatorilor este clar - calomnia
ruinează reputaţiile. Abundă, astfel, poveştile fioroase despre pierderea
slujbelor, a prietenilor etc. Departe de a fi preocupaţi de drepturile
calomniatorului şi ale defăimătorului la libertatea cuvântului, manieraţii
libertarieni au fost preocupaţi de protejarea celor cărora le-au fost distruse
reputaţiile, ca şi cum acest lucru în sine ar fi de neiertat. Dar, evident,
faptul de a apăra reputaţia unei persoane nu este o valoare absolută. Dacă ar
fi, adică dacă reputaţiile ar fi într-adevăr sacrosancte, atunci ar trebui să
interzicem majoritatea categoriilor de denigrare, chiar şi pe cele întemeiate.
Critica literară nefavorabilă, satira din filme, din teatru, recenziile
muzicale sau cele de cărţi nu ar mai putea fi permise. Orice ar diminua
reputaţia oricărui individ, sau a oricărei instituţii, ar trebui să fie
interzis.
Desigur, politicoşii libertarieni ar nega faptul
că rezerva pe care o au faţă de calomnie îi determină să fie adepţii punctului
de vedere descris mai sus. Ei ar admite că reputaţia unei persoane nu poate fi
întotdeauna apărată, că, uneori, ea trebuie sacrificată. Dar aceasta, ar spune
ei, nu îl exonerează pe calomniator. Pentru că reputaţia unei persoane nu este
ceva care să poată fi tratat cu uşurinţă. Ea nu poate fi maculată fără motive
serioase.
Dar ce este „reputaţia” unei persoane? Ce este
acest lucru care nu trebuie să „fie tratat cu uşurinţă”? În mod clar, nu este o
posesie, ceva despre care să se poată spune că îi aparţine unei persoane în acelaşi
mod în care îi aparţin, de exemplu, hainele. De fapt, reputaţia unei persoane
nu îi „aparţine” acesteia deloc. Reputaţia unei persoane este ceea ce cred alţii despre acea persoană;
ea constă
din gândurile pe care le au alţi
oameni.
Unui om nu-i aparţine propria reputaţie mai mult decât îi aparţin
gândurile celorlalţi - pentru că doar din acestea este alcătuită reputaţia lui.
Reputaţia unui om nu-i poate fi furată mai mult decât îi pot fi furate lui gândurile altor oameni. Indiferent dacă
reputaţia „i-a fost luată” prin mijloace cinstite sau nu, prin adevăr sau
minciuni, această reputaţie nu i-a aparţinut niciodată şi, deci, nu ar trebui
să recurgă la lege pentru a cere daune.
Şi atunci, ce facem noi când ne opunem
calomniei, sau o scoatem în afara legii? Interzicem cuiva să influenţeze sau să
încerce a influenţa gândurile altor
oameni. Dar ce înseamnă dreptul la liberă exprimare dacă nu faptul că suntem cu
toţii liberi să încercăm să influenţăm gândurile celor din jurul nostru? Deci,
trebuie să tragem concluzia că defăimarea şi calomnia sunt consistente cu
dreptul la liberă exprimare.
În sfârşit, oricât de paradoxal ar părea,
reputaţiile probabil că ar fi mai sigure fără legile care interzic afirmaţiile
calomnioase! În condiţiile legilor actuale, care interzic minciuni defăimătoare,
există o tendinţă naturală de a crede
orice mormăială publicată referitoare la caracterul cuiva. „Dacă nu ar fi
adevărat, nu s-ar fi publicat", raţionează publicul credul. Totuşi, dacă
ar fi permisă calomnia, publicul nu ar mai fi atât de uşor de înşelat.
Atacurile ar deveni atât de dese şi rapide, încât ar trebui să fie dovedite cu probe înainte de a avea
vreun impact. S-ar putea organiza agenţii similare cu Uniunea Consumatorilor
sau Better Business Bureau, care să răspundă cererii publicului pentru
informaţii triviale cât mai corecte.
Publicul ar învăţa curând să
digere şi să evalueze afirmaţiile calomniatorilor - dacă acestora li s-ar „da
frâu liber“. Un calomniator sau un defăimător nu ar mai avea puterea automată
de a ruina reputaţia unei persoane.
Walter Block - Defending the undefendable
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu