Legiunea blestematilor (25)

Mi‑am petrecut o parte din convalescenţă cu Stege. Pentru el se punea problema să se întoarcă pe front. Nop­ţile lui erau agitate şi trebuia adesea să‑i cer să tacă. Dar abia se scurgeau câteva minute şi o lua de la capăt:

— Sven, dormi?

Încercam să mă acopăr peste cap.

— Sven!

— Mda. Ce mai e?

— Margaret spune că după sfârşitul războiului vor fi organizate cursuri speciale de douăsprezece luni pentru demobilizaţi. Ai auzit şi tu de ele? Ascultă, Sven, hai să mai tragem împreună o ţigară, ce naiba!... Nu găseşti că Margaret e o fată ca...

— Ah! Pentru numele lui Dumnezeu!

Eram probabil saturat de nicotină până în măduva oaselor. În fiecare clipă pleca din locul său şi se aşeza pe marginea patului meu, să‑mi explice tot ce‑aveau să facă el şi Margaret, după ce se va sfârşi războiul...

URĂRI DE BOALĂ LUNGĂ

Într‑o joi din decembrie 1943, doctorul îmi semnă foaia de ieşire şi mă anunţă că sâmbăta următoare aveam să plec înapoi la unitate.

          — Îmi pare rău de figura asta urâtă, puştiule. În mod normal ar fi trebuit să mai rămâi aici cinci sau şase săp­tămâni. Acum va trebui să te descurci cum poţi mai bine. Nu ştiu dacă o să ai mare lucru de mâncare acolo, dar în­cearcă să te îndopi cât mai mult posibil. Doar aşa vei putea să rezişti, cel puţin aşa sper...

Astfel mi‑a vorbit medicul‑şef al spitalului militar din Truskavice. Era un medic neobişnuit, care încerca întotdeauna să‑şi păstreze pacienţii cât mai mult timp posibil. Dar acum ordinele înaltului comandament hotă­rau că cel puţin 55% din răniţii şi bolnavii aflaţi în tra­tament trebuiau declaraţi apţi să‑şi reia serviciul şi tre­buiau expediaţi neîntârziat la unităţile lor. Dacă ar fi fost să ne luăm după regulament, totuşi orice medic vinovat de a fi ordonat ieşirea unui bolnav insuficient vindecat putea fi adus în faţa curţii marţiale. Acestea sunt miraco­lele de care sunt capabili cei din locurile sus‑puse! (Atât de sus‑puse, încât acolo nu respiră acelaşi aer ca restul turmei...). Un certificat de vindecare, o ştampilă, o curte marţială, iată mijloacele prin care se obţin soldaţi sănă­toşi. Că majoritatea acestor soldaţi „apţi" au fost o povară catastrofală pentru unităţile lor, obligându‑i pe camarazi să‑i îngrijească şi să‑i ajute în toate privinţele, este ceva care nu le‑a trecut deloc prin minte celor aflaţi în vârful piramidei.

Luându‑şi rămas bun, medicul‑şef dădu din cap cu o înfăţişare îndurerată şi Barbara începu să plângă când i‑am spus noutatea. Eu însumi eram atât de deprimat şi de plin de amărăciune încât nu simţeam deloc dorinţa s‑o consolez. N‑ar fi fost oare o ipocrizie să mă prefac că o consolez pe femeia care mă iubea şi pe care o iu­beam? Cel puţin aşa gândeam în clipa aceea şi m‑am mul­ţumit să‑mi înec amarul într‑o senzualitate fără frâu. Uşa nu era încuiată, dar cred că nici eu, nici ea n‑am fi fost deranjaţi, chiar dacă întreaga Germanie ar fi năvălit în cameră! Era dreptul nostru. Poporul ceruse atât de mult de la noi — sau ceea ce trecea drept popor îşi permisese să ne ceară atâtea, în numele său — încât aveam dreptul să cerem şi noi măcar atâta lucru în schimb. Am rămas în­tins pe patul Barbarei în vreme ce ea se îmbrăca la iuţeală pentru a se întoarce la post. Apoi mi‑am aprins o ţigară şi am încercat să‑mi clarific situaţia...

Dar nu era nimic de clarificat. Evident, doar dacă nu mă hotăram să dezertez a doua oară. Nu‑mi era teamă să o fac. Dar nu‑mi era teamă nici să mă întorc pe front. Nu‑mi era teamă de orice‑ar fi fost, depăşisem teama şi nu mai simţeam decât o ură sălbatică, îngheţată, faţă de ceea ce uram cu toţii sub denumirea unanimă de „por­căria asta de război". Lăsând teama foarte departe în urmă, mai bine să mă întorc acolo să studiez fenomenul din punctul de vedere dezinteresat al unei amărăciuni obiec­tive... Ajunsesem aici cu meditaţiile mele adânci când Mar­garet întră în cameră şi, plângând convulsiv, se aruncă de‑a curmezişul patului, la nimereală, fără să vadă că eram acolo. Avea o scrisoare în mână şi am înţeles ime­diat că Stege fusese ucis.

Am repetat vestea în gând, fără mirare. N‑aveam ne­voie să citesc scrisoarea. Stege era mort.

I‑am întins ţigările, în tăcere. Tresări violent şi mă privi:

— O! Erai aici? Nu te‑am văzut...

— Ştiu... Încuie uşa cât timp mă îmbrac, vrei? Îmi ia două minute.

Deci m‑am îmbrăcat, în vreme ce ea plângea în hohote.

Apoi am descuiat uşa şi am citit scrisoarea:

„Frontul de Răsărit, noiembrie 1943

Feldpostnummer 23645

Feldwebel Willie Beier

Dragă domnişoară Margaret Schneider,

În calitate de bun prieten al lui Hugo Stege, vă scriu pentru a vă anunţa vestea tristă a morţii sale. Ne‑a spus atâtea lucruri frumoase despre dumneavoastră, încât în­ţeleg mult prea bine durerea uriaşă pe care această scri­soare o va aduce.

Poate că aceste câteva amănunte privitoare la circum­stanţele îngrozitorului eveniment vă vor putea mângâia măcar într‑o cât de mică măsură?

Eram în patrulare, în maşina noastră blindată, când o salvă a lovit brusc vehiculul. Logodnicul dumneavoastră a murit pe loc, atins de un glonţ în tâmplă. Şi‑a păstrat, în moarte, surâsul pe care‑l îndrăgeam cu toţii şi aceasta este cea mai bună dovadă că nu a avut timp să sufere.

Vă implor să nu vă lăsaţi în voia disperării. Sunteţi tânără şi trebuie să‑mi promiteţi că veţi uita această tra­gedie cât mai repede posibil. Viaţa vă va aduce, sunt sigur, multe alte clipe de fericire şi chiar dacă sfatul meu vă şochează pe moment, cred că cel mai bun lucru pe care puteţi să‑l faceţi este să găsiţi foarte repede un băiat de ispravă pe care, mai devreme sau mai târziu, îl veţi iubi aşa cum îl iubiţi pe Hugo. De dragul iubitului dumnea­voastră şi al bunului meu camarad dispărut, nu plângeţi. N‑aţi face decât să‑l întristaţi, dacă v‑ar putea vedea. Mai degrabă zâmbiţi, gândiţi‑vă la toate de care a fost cruţat. Nu ştim ce se întâmplă cu morţii, dar, în condiţiile de faţă, ştim cel puţin că se află într‑un loc mai bun decât cei vii.

Sunt din toată inima alături de dumneavoastră,

Willie Beier"

Scrisoarea aceasta oferă o imagine edificatoare a Bătrânului şi a blândeţei sale părinteşti. Cu aceeaşi poştă fusese adusă şi o scrisoare pentru mine:

„Uscătură bătrână,

Mulţumesc pentru bâiguielile tale. Am primit cinci dintr‑o dată. N‑am timp să‑ţi scriu prea multe, pentru că suntem în rahat până peste urechi. Dacă nu atacă Ivan, atacăm noi. Un adevărat iad. Fă tot ce poţi să‑ţi pre­lungeşti cât mai mult şederea în spatele frontului.

Hugo a murit, Tom Degeţelul a dispărut fără urmă în timpul unui atac. Îi scriu Margaretei să‑i spun că Hugo a fost ucis pe loc, cu un glonţ în tâmplă, dar tu ştii cum părăsesc soldaţii de la blindate valea plângerii! Săr­manul Stege a avut amândouă picioarele arse până la os. N‑a fost o distracţie să‑l auzim cum agonizează, timp de zece sau douăsprezece ore. De unde au puterea să strige atâta timp?

Înainte să se termine mizeria asta, probabil că toţi vom trece arma pe stânga şi nu vor rămâne decât capetele sus‑puse din partid, generalii şi toată clica pentru a culege cununa de lauri... sau de spini (sper!).

Suntem gata de plecare, bătrâne Sven, aşa că fă pe dracu‑n patru şi păstrează‑ţi locul din spital, ca să scape măcar un singur tip bine şi să nu uite promisiunea noas­tră reciprocă de a scrie e carte despre toată ticăloşia asta.

Cu dragostea puşlamalei de Porta, a lui Pluto şi bineînţeles a Bătrânului."

În ultima seară am mâncat marmeladă şi prăjituri de casă, în acompaniamentul unui concert de muzică uşoară transmis la radio. Barbara se învoise pentru garda de noapte, dar petrecerea nu reuşea să se dezgheţe. Afară furtuna mugea şi ploaia împroşca ferestrele cu rafale in­termitente.

— Sunt unele clipe, spuse Zepp uitându‑se trist la pa­har, în care sunt aproape fericit cu paralizia mea. Închi­puiţi‑vă viaţa în tranşee pe o vreme ca asta!

Margaret se duse să doarmă la Elisabeth, să ne lase pentru ultima noapte, mie şi Barbarei, camera în deplină stăpânire. În clipa când să plece cu aşternuturile, Marga­ret se întoarse din drum, îşi încolăci braţele în jurul gâtu­lui meu şi, cu ochii plini de lacrimi, îmi spuse cu gravi­tate:

— Ai grijă de tine, Sven. Nu trebuie ca Bătrânul să‑i scrie Barbarei peste câteva săptămâni.

Apoi mă sărută şi plecă repede.

A doua zi dimineaţa mi‑am îmbrăcat iarăşi uniforma detestată şi mantaua lungă, cenuşie. Raniţa era umflată de bunătăţile pe care le înghesuiseră în ea femeile: două checuri enorme făcute de Barbara, două borcane cu dul­ceaţă din partea lui Elizabeth, şuncă afumată — cadou de la Margaret şi două pere glasate din ultimul colet pri­mit de Zepp. Mă înecaseră lacrimile şi, oricâtă bunăvo­inţă aş fi avut, nu vedeam cum aş putea mânca vreodată toate aceste bunătăţi. Apoi mi‑am prins centura cu pis­tolul greu în jurul mijlocului, mi‑am aruncat masca de gaze pe umăr şi, la sfârşit, mi‑am pus chipiul negru.

M‑au condus toate trei la gară. Am şters cu buzele lacrimile care curgeau din ochii Barbarei.

— Nu plânge, Babs! Este un rămas‑bun, nu un adio...

— Sven, promite‑mi că vei avea grijă...

Când se auzi fluierul mă sărutară toate trei, în semn de prietenie, de dragoste.           

Adio, Tiruskavice! Adio, oaza mea. Adio, încăperi liniştite cu paturi proaspete şi curate. Adio, femei cu părul lung, înmiresmat. Mi‑am apăsat fruntea pe geamul aburit al comparti­mentului şi am dat frâu liber lacrimilor să‑mi curgă pe obraji.