Judecata
prealuminatului calif
Vechile cronici ale califilor abasizi consemnează o
întâmplare de pe vremea preaînţeleptului calif Harun al Raşid, petrecută într-o
zi când luminatul monarh ţinea judecată în palatul său din Bagdad.
În acea zi, Marele Vizir îi înfăţişă califului pe catârgiul
Geaffar şi pe neguţătorul Ibrahim, primul în calitate de reclamant, al doilea
fiind pârât.
- Vorbeşte
tu întâi! Porunci califul făcând un semn către reclamant.
Catârgiul Geaffar se aruncă la picioarele califului, sărută
vârfurile papucilor de mătase şi spuse: „Prealuminate şi preamilostive stăpâne!
Cer să mi se dreptate! Neguţătorul Ibrahim a venit la mine fiindcă avea de
transportat baloturi cu marfă şi m-am înţeles cu el să îi închiriez un catâr
pentru doi dinari. Când a plecat de la mine, l-am urmărit şi am văzut că după
ce şi-a făcut treaba cu catârul meu, fiind o zi foarte călduroasă, neguţătorul
s-a aşezat la umbra animalului ca să se odihnească. Or, pentru cei doi dinari
eu i-am închiriat numai catârul. Dacă s-a folosit şi de umbra lui, e drept
să-mi mai dea un dinar chirie".
Atunci neguţătorul Ibrahim se aruncă la picioarele
califului, sărută poala veşmântului cusut cu fir de aur şi strigă. „O,
preamilostive stăpâne, cel mai drept dintre drepţi! Ascultă-mă şi pe
mine!"
Califul făcu un semn către el şi porunci: „Vorbeşte!"
„Luminate stăpâne şi înţelept al înţelepţilor" începu
neguţătorul, „catârgiul Geaffar n-a minţit. E adevărat că am închiriat numai
catârul, dar pe drum am văzut că umbra se ţinea după catâr şi atunci am crezut
că este cuprinsă în preţul de închiriere şi m-am folosit de ea. Altfel, n-avea
decât să-mi dea numai catârul şi să-şi ţină umbra. Nu e drept să-i mai un dinar
chirie."
Califul cel înţelept căzu pe gânduri; apoi, mângâindu-şi
barbă albă: „Ai dreptate!"
Atunci Marele Vizir, ca sfetnic vrednic ce era, se aplecă la
urechea califului şi-i şopti: „O, calif al califilor, stăpâne al nostru al
tuturor! Se cuvine să păstrăm rânduiala judecăţii, care ne învaţă că nu se
poate ca să aibă amândoi dreptate".
Drept care înţeleptul calif, după ce se gândi o clipă se
întoarse către bătrânul sfetnic şi, mângâindu-i şi barbă albă, spuse: „Şi tu ai
dreptate!"
Aici se sfârşeşte relatarea întâmplării, consemnată pe un
pergament din piele suplă de miel şi găsită, aşa cum arătam, printre vechile
cronici abaside. În veacurile care au urmat, cărturari şi filosofi dintre cei
mai învăţaţi s-au aplecat asupra pergamentului, l-au studiat şi i-au tălmăcit
înţelesul. Au ajuns la concluzia că întâmplarea are un anume tâlc al ei, plin
de înţelepciune, menit să ne atragă atenţia că nu se cuvine să ne grăbim în
emiterea judecăţilor noastre. În acelaşi timp, însă, învăţaţii au remarcat că
textul se întrerupe cam brusc, că nu lămureşte o chestiune de cea mai mare
însemnătate, anume: cum s-a sfârşit judecata? Cu alte cuvinte, ce hotărâre a
luat preaînţeleptul calif în pricina dintre catârgiul Geaffar şi neguţătorul
Ibrahim, căci rânduiala judecăţii ne învaţă că, într-adevăr, nu se poate să fi
avut amândoi dreptate, în această privinţă Marele Vizir avea şi el dreptate...
S-au sfătuit învăţaţii între ei, zile în şir au răsfoit
Coranul, nopţi în şir au cercetat mişcarea stelelor pe cer, dar nici cartea
sfântă a lui Mahomet şi nici zodiile tălmăcite de cei mai pricepuţi astrologi n-au
putut da răspunsul.
Dar iată că de curând, arhivele abaside au oferit încă o
surpriză cercetătorilor: într-o firidă ascunsă a fost descoperit un manuscris,
inedit, un pergament pe piele de gazelă, cu iniţiale colorate şi chenare ornate
în arabescuri. Prima parte a manuscrisului reproducea întocmai textul din
pergamentul găsit mai demult, iar în a doua parte erau consemnate urmărea şi
sfârşitul acestei istorisiri pline de tâlc, care a dat atâta de furcă
învăţaţilor:
După ce dădu, aşadar, dreptate şi vizirului său, luminatul
calif căzu pe gânduri şi rămase multă vreme aşa, mângâindu-şi din când în când
barba albă şi neputându-se hotărî cui să-i dea dreptate - catârgiului Geaffar
sau neguţătorului Ibrahim?
Într-un târziu, Marele Vizir se aplecă la urechea califului
şi-i vorbi în şoaptă: „Te văd frământat de gânduri, o, preastrălucite stăpân al
nostru, iar şovăiala ta este îndreptăţită fiindcă într-o pricină că asta nu-i
deloc uşor de luat o hotărâre. De aceea, eu, nevrednicul tău servitor, căruia
i-ai făcut nepreţuita cinste de a-l înălţa la rangul de sfetnic, te povăţuiesc:
lasă soarta să hotărască în pricina dintre neguţător şi catîrgiu."
„Soarta?!" se miră califul. „Cum aşa, „vizirule?"
„Aminteşte-ţi preamărite stăpâne", continuă sfetnicul,
„de plimbarea pe care am făcut-o împreună prin oraş, mai zilele trecute. Voiai
să vezi cum trăieşte poporul tău, eram îmbrăcaţi în zdrenţe de cerşetor ca să
nu fim recunoscuţi."
„Îmi amintesc" zise califul.
„În Bazarul cel Mare am dat peste o mare îngrămădire de
oameni care se înghesuiau în jurul a doi jucători care mutau nişte piese pe o
tablă de lemn în pătrăţele. Jocul acesta se zice că l-ar fi născocit un brahman
înţelept pe nume Sisa, după ce a stat o sută de zile şi o sută de nopţi sub un
smochin. Brahmanul a dus jocul la curtea şahilor persani, iar de acolo şi până
aici, la noi, nu mai era cale lungă."
„Aşa este!" aprobă califul. „După cum ştii, vizirule,
eu însumi mă îndeletnicesc adesea cu acest joc care cere multă iscusinţă dar şi
înţelepciune. În timp de pace el mă învaţă cum să-mi ocârmuiesc cu chibzuinţă
şi dreptate supuşii, în vreme de război cum să-mi lovesc duşmanii cu putere şi
pe neaşteptate. Pe bună dreptate i se spune Regele Jocurilor şi Jocul
Regilor."
„Înţelepciunea ta e mare, o, preastrălucite stăpâne! Este
într-adevăr regele jocurilor, dar" continuă cu umilinţă Marele Vizir,
„îngăduie preaplecatei tale slugi să-ţi atragă atenţia că nu este numai jocul
regilor de vreme ce cu el se îndeletnicesc şi oamenii de rând. Fiindcă atunci,
în Bazarul cel Mare, cei doi în jurul cărora se adunase poporul erau doi
nevrednici supuşi ai luminăţiei tale, catârgiul Geaffar şi neguţătorul Ibrahim,
cărora le-a mers vestea că sunt mari meşteri şi cunoscători ai tainelor acestui
joc. Îi ai acum prosternaţi la picioarele tale, mărite şi înţelepte calif,
cerând fiecare să i se facă dreptate. Porunceşte să fie adusă tabla cu piese
albe şi negre ca ei să se poată înfrunta, iar celui care va câştiga,
dovedindu-se astfel mai iscusit şi mai cu judecată, să-i dai dreptate şi în pricina
pentru care s-au înfăţişat în faţa luminăţiei tale."
Califul îşi mângâie barba albă chibzuind la propunerea
sfetnicului său. Pe urmă hotărî: „Aşa vom face Vizirule. Şi cum acest rege al
jocurilor se cuvine cinstit pe măsura virtuţilor sale nobile, cheamă slujitorii
cărora am a le da anumite porunci.”
Îndeplinind poruncile califului, slujitorii palatului îi
luară pe catârgiul Geaffar şi neguţătorul Ibrahim, îi duseră în sala
havuzurilor căptuşite cu marmură albastră, îi îmbăiară şi-i unseră cu uleiuri
parfumate, apoi îi îmbrăcară în veşminte de mătase cusute cu fir de aur şi îi
încălţară cu papuci din piele fină de marochin. În sala jocurilor, tabla
împărţită căsuţe era pregătită, cu piesele albe din fildeş african şi piesele
negre din lemn preţios de abanos.
Se lăsa seara şi acoperişurile moscheilor din Bagdad
sclipeau în lumina purpurie a razelor soarelui pe cale să apună. Slujitorii
aduseră făclii de răşină şi puseră pe jăraticul din căţui mirodenii şi bobiţe
galbene de chihlimbar care răspândeau miresme plăcute. Pe tipsii şi talgere se
îngrămădeau curmale dulci şi naramze amărui, în chisele dulceţuri de smochine
şi şerbeturi parfumate de trandafir. Ulcioare aburite erau pline cu apă rece
îndulcită, ci sucuri de strugure şi coacăze.
Cei doi jucători se aşezară pe perne moi, de o parte şi
cealaltă a tablei, în dreptul pieselor. Califul şi Marele Vizir se aşezară în
dreptul celorlalte două laturi, de unde urmăreau mişcările pieselor pe tablă cu
interes, dar în deplină tăcere aşa cum cere rânduiala jocului. Când începu să
mijească de ziuă şi degetele trandafirii ale aurorei se pregăteau să
îmbrăţişeze turnurile minaretelor, jocul se sfârşi într-un impas, piesele fiind
aşezate aşa fel că niciunul dintre cei doi jucători nu mai putea nădăjdui să
obţină biruinţa.
„A fost o luptă frumoasă" aprecie califul. Apoi hotărî:
„cei doi împricinaţi să se înfăţişeze mâine seară pentru a-şi măsura din nou
puterile, până se va alege câştigătorul."
A doua zi, în amurg, catârgiul şi neguţătorul, după ce
trecură prin ritualul îmbăierii şi înveşmîntării, se aşezară în faţa tablei cu
şaizeci şi patru de căsuţe albe şi negre. Şi iarăşi niciunul nu reuşi să-şi
înfrângă adversarul, lumina palidă a zorilor surprinzând piesele într-o poziţie
fără ieşire. Şi tot aşa, vreme de o mie de nopţi în şir, nici piesele din
fildeş alb de Africa, nici cele din eben negru de India, mânuite pe rând de
catârgiul Geaffar şi de neguţătorul Ibrahim nu reuşiră să biruiască, deşi
păreau că luptă din toate puterile.
În zorile de după cea de-a o mie şi una noapte Marele Vizir
se aplecă la urechea califului: „Preamărite şi prealuminate stăpâne! Catârgiul
şi neguţătorul o fac dinadins. Le plac veşmintele scumpe şi poamele
dulci".
Califul îşi mângâie barba albă şi zâmbi: „Ai dreptate,
vizirule"
Sfetnicul continuă, încruntat: „Sunt nişte nemernici şi
nişte ticăloşi. Dă poruncă să vină gâdele cel buzat cu iataganul, să-i scurteze
cu un cap".
Neguţătorul şi catârgiul se aruncară la picioarele
califului, tremurând din toate mădularele şi strigând „Iertare! Îndurare!"
Fără să-i învrednicească măcar cu o privire, califul se
întoarse către sfetnic şi, mângâindu-şi barba albă, zise: „De data asta n-ai
dreptate, vizirule. Nu-l voi chema pe gâde cu iataganul, ci pe vistiernic cu
două pungi de galbeni." Apoi, către împricinaţi: „Ridicaţi-vă! Pentru
învinuirea dreaptă pe care v-o aduce vizirul meu, vă iert. Pentru nopţile de
desfătare pe care mi le-aţi dăruit veţi primi câte o pungă cu aur."
Din nou, catârgiul şi neguţătorul se aruncară la picioarele
măritului calif, sărutându-i poalele veşmântului şi vârfurile papucilor şi
îngăimând vorbe de mulţumire şi adâncă recunoştinţă.
„Staţi, că n-am terminat" se opri califul. „Vă
poruncesc să porniţi de îndată la drum, să colindaţi rând pe rând toate
provinciile împărăţiei mele. Veţi primi firman cu pecetea mea, ca să fiţi
întâmpinaţi cu cinste în palatele guvernatorilor, în sălile de judecată ale
cadiilor, în cazărmile generalilor mei, pe care îi veţi învăţa să deprindă
toate tainele acestui minunat joc în care v-aţi dovedit atât de meşteri.
Guvernatorii vor învăţa astfel să nu dispreţuiască oamenii de rând, cadiii să
nu se grăbească în judecata lor, generalii vor învăţa cum să se apere dar să
lovească în duşmanii mei. Aceasta este hotărârea mea."
Horia Matei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu