Legiunea blestematilor (23)

Foarte departe, în Prusia Orientală, avea loc o întâlnire între toţi comandanţii corpurilor de armată ger­mane. Erau acolo numai generali cu vipuşcă roşie la pantalonii impecabil călcaţi. Tresele aurite de pe petliţe rivalizau în strălucire cu crucile de cavaler care atârnau la piepturile lor... Cu monoclul la ochi, studiau uriaşele hărţi ale uriaşului front şi petreceau ore întregi mutând de colo‑colo steguleţe cu ac. Fiecare steguleţ însemna o divizie de optsprezece sau douăzeci de mii de oameni pe care o mutau cu vârfurile degetelor. Să te faci remarcat de micul Führer isteric, să‑l mulţumeşti, însemna mai multă putere, mai multe onoruri, mai multă glorie.

       „... şi vă ordon să transmiteţi salutul meu miilor de oameni care au şansa unei morţi glorioase luptând pentru Patrie şi pentru onoarea armatei noastre."

Aşa vorbea comandantul corpului nostru de armată comandanţilor diviziilor ce ascultau ordinele sale, printre care se afla şi cel al diviziei din care făcea parte şi 27 blindate. Pe urmă autorul asasinatelor în masă, gras, medaliat, cu monoclu, cu umerii auriţi, salută cu un aer marţial şi se întoarse la cartierul său general aflat departe, foarte departe de linia întâi, în timp ce coman­danţii de divizie se îndreptară spre propriile lor cartiere generale ca să pregătească ofensiva, în vreme ce porcii cu monoclu puteau să‑şi vadă mai departe de frumoasele lor hărţi cu steguleţe.

O SOARTĂ GLORIOASĂ

— Afară, afară! urla Bătrânul. Săriţi, pentru Dumne­zeu! S‑a terminat cu 27 blindate.

Douăzeci de minute mai târziu cele şase sute de tancuri ale noastre nu mai erau decât şase sute de grămezi de fiare răsucite şi arse. Apoi a sosit colonelul von Lin­denau, a aruncat o privire asupra tancurilor distruse şi ne‑a spus plictisit:

— Toţi cei rămaşi întregi se vor regrupa pe vechile poziţii. Regimentul 27 nu mai contează acum, când cei din Luftwaffe l‑au făcut terci.

Căci avioanele fuseseră ale noastre. Nu înţelegeam cum de putusem fi bombardaţi chiar de Stukas‑urile noastre.

Câteva zile mai târziu eram iar băgaţi până la gât, cu tancuri noi şi cu echipaje aduse în cea mai mare viteză de la Harkov.

Atunci am descoperit, spre groaza mea, cât de mult îţi poate otrăvi războiul minţile.

Am urât întotdeauna războiul şi îl urăsc şi azi, am făcut totuşi ceea ce n‑ar fi trebuit să fac, ceea ce uram şi condamnam şi am regretat mereu că am făcut‑o, neînţe­legând niciodată cum de am putut să o fac...

Am văzut prin periscop un infanterist rus sărind dintr‑o groapă şi fugind disperat către următoarea. Au­tomat, l‑am ochit şi am tras o rafală scurtă. Gloanţele au scurmat pământul din jurul lui, dar nu l‑au atins. Când ne‑am apropiat, a sărit spre următoarea gaură, ţopăind ca un iepure. Din nou gloanţele au scurmat pământul în jurul lui. Pluto s‑a pus şi el pe tras, dar n‑a reuşit mai mult. Râzând cu lacrimi, Porta l‑a ridicat pe Stalin până la fanta de observaţie ca să se poată bucura şi el de spec­tacol.

— Ia uite ce fac trăgătorii noştri de elită.

Rusul era, probabil, înnebunit de frică şi alerga acum în cerc. Mitralierele au lătrat. Alerga în continuare!

Imposibil. Şi totuşi, adevărat. Bătrânul şi Stege hohoteau alături de Porta, iar Stege exclamă:

— V‑aţi hotărât să‑l faceţi scăpat pe zărghitul asta?

Omul sărise într‑o pâlnie de obuz. Am ochit cu arun­cătorul de flăcări şi am trimis un jet la rasul ierbii. M‑am întors spre Bătrânul şi am rânjit:

— Dacă se mai scoală şi acum...

— Ia uită‑te puţin prin periscop!

Nu mai văzusem aşa ceva. Negru de funingine, dar neatins, alerga de nebun şi a dispărut într‑o casă. Porta, Stege, Pluto, Bătrânul se distrau grozav. Era acum o problemă de onoare să‑l dobor pe amărât. Am tras în casă până când a luat foc...

Mi‑am salvat onoarea. Cum de am putut să fac aşa ceva? Cum de am putut să mă năpustesc asupra unui om doar ca să‑mi satisfac amorul propriu şi vanitatea?

Dar am făcut‑o şi voi avea mereu remuşcări. Războiul cu zgomotul lui, cu flăcările şi asasinatele intrate în ru­tină, mă otrăvise ca pe toţi ceilalţi.

Chiar şi nazistul cel mai fanatic trebuia să admită că marea ofensivă germană era un eşec, iar noi nu făceam decât să ne retragem. Un ultim efort, pe toată lungimea frontului, pentru a încerca să răsturnăm, in extremis, norocul armelor. Compania noastră, ajunsă până la Bi­riuţk, a surprins o unitate de cavalerie aflată în refacere şi a distrus‑o. În câteva minute am transformat oameni şi cai într‑o masă hăcuită. Oamenii epuizaţi urlau, sângerau, iar caii alergau speriaţi. Pe urmă ne‑am retras, căci por­niseră spre noi un mare număr de T‑34.

Peste tot acelaşi lucru. Lupte dure. Pierderi inima­ginabile.

Am masacrat un regiment aflat în încercuire şi care, la fel ca 104 grenadieri, nu putuse sau nu voise să se predea. Trei ore de căsăpire metodică. Strigătele lor erau îngro­zitoare. Când a venit ordinul de încetare a focului, spec­tacolul era apocaliptic: arme şi camioane făcute ţăndări, soldaţi mutilaţi îngrozitor şi niciun bărbat printre toţi aceşti soldaţi, doar femei, dintre care multe erau tinere şi frumoase, cu superbi dinţi albi şi mâini micuţe şi îngrijite.

Aceste extraordinare fapte de arme au avut loc la mai puţin de doi kilometri de Lioni.

Bătrânul era vânăt.

— Trebuie să jurăm că acela dintre noi, sau aceia din­tre noi care vor supravieţui acestui măcel va scrie o carte despre mizeriile pe care le trăim. O carte care să facă în­ţeles poporului german, rus, american, tuturor popoare­lor, ce porcărie uriaşă este războiul! O carte care să le facă viaţa imposibilă tuturor acelor gunoaie cu pieptul plin de medalii şi care zdrăngăne din săbii...

Primisem ordinul să distrugem totul pe măsură ce ne retrăgeam. Rezultatul — faimoasa tactică a „pământului pârjolit" — era de nedescris. Poduri, oraşe, drumuri şi căi ferate erau dinamitate. Depozitele de alimente ce rămâ­neau în urmă erau stropite cu benzină, gudron sau cu conţinutul latrinelor. Nesfârşitele câmpuri, superbele la­nuri de floarea‑soarelui, ardeau sau erau tăvălite, sub tancuri şi tractoare. Porcii şi celelalte animale domestice erau tăiaţi şi duşi la soare ca să se împută în câteva ore. Peste tot capcane. O casă rămasă în picioare sărea în aer, de exemplu, când deschideai uşa. Oriunde ţi‑ai fi aruncat privirea nu vedeai decât distrugeri, dezolare şi moarte.

Conform tradiţiei, 27 blindate s‑a apropiat în câteva săptămâni de pierderea în întregime a efectivelor sale, căci, evident, noi formam ariergarda şi luptam în perma­nenţă împotriva forţelor ruseşti superioare în număr şi tehnică de luptă. O singură diferenţă faţă de retragerile anterioare: nu mai primeam efective de completare. Sursa se epuizase în sfârşit? În câteva săptămâni, poate în câteva zile unitatea urma să se destrame.

Deplasarea pe drumuri devenise imposibilă, atât erau de dense coloanele de cavalerie, de infanterie, de artilierie şi de blindate aflate în debandadă. Şiruri inter­minabile de camioane, de tancuri, de tunuri, de cai şi de oameni trudeau disperate pe drumurile nisipoase, acolo unde praful şi căldura făcea viaţa, sau ce mai rămă­sese din ea, un coşmar înfiorător. Pe câmpuri, de o parte şi de alta a drumului, şerpuiau coloane nu mai puţin nesfârşite, nu mai puţin amestecate, de oameni şi de animale, dar aceştia erau civili. Se târau vehicule dintre cele mai ciudate, trase de o mârţoagă bătrână, de o vită sau de un măgar, un câine, un om. Asta în cazul în care refugiaţii nu‑şi duceau totul în cârcă.

Lucru ciudat, aviaţia rusă era inactivă. Dacă n‑ar fi fost aşa, războiul s‑ar fi terminat cu un an mai devreme. Când un vehicul cădea în pană, fie că era vorba de un tanc, de un camion, sau de o maşină, nici nu se punea pro­blema să‑l repari. Un car de asalt îl împingea într‑un şanţ ca să nu‑i stânjenească pe ceilalţi. Nenumăraţi soldaţi ajunşi la capătul puterilor cădeau şi ei în şanţuri, rugându‑ne să‑i luăm la bord. Dar nu aveam dreptul să o facem şi ţi se sfâşia inima să‑i asculţi fără să‑ţi poţi înăbuşi conş­tiinţa că  nu iei sus măcar pe unul. Nimeni nu se oprea, nimeni nu‑i aduna. Tanc după tanc treceau cu zgomot asurzitor, înecându‑i într‑un nor de praf cald şi dis­perare. Refugiaţii cădeau şi ei cu sutele şi rămâneau acolo epuizaţi, muribunzi sau morţi, în orice caz incapabili să meargă mai departe prin căldura stepei. Şi nimeni nu avea grijă de ei.

Din locul şoferului, aflat în partea din faţa a tancului, Portă urla:

— Asta da retragere, băieţi! Îmi aminteşte de campa­nia din Franţa, când toată lumea îşi croia drum înaintea noastră, dar pe vremea aceea pârţâitoarele noastre erau mai leneşe! Acum putem să batem orice record şi‑mi tai o mână dacă Goebbels nu se laudă acum cu performan­ţele noastre extraordinare. Dacă o ţinem tot aşa, suntem la Berlin de ziua mea. Iar tu, Stalin, fârtate, o să ai un cos­tum civil în locul nenorocitei ăsteia de uniforme pe care e porţi şi‑o să te las să‑l zgârii la fund pe Adolf! Sunteţi cu toţii invitaţi, băieţi. O să facem piure din cartofi ade­văraţi şi ciorbă de porc şi găluşte cu prune şi tot ceea ce vă mai doriţi. Şi‑o să‑l căutăm pe Asmus cu picioarele lui de lemn!

Pe urmă ne‑a întins o sticlă şi am băut cu toţii pentru apropiata înfrângere a trupelor prusaco‑naziste.

Înainte de a părăsi definitiv Harkovul, băieţii au dis­trus totul. Harkovul era un oraş mare, cam cât Copenhaga şi locuit, la începutul conflictului, de aproape nouă sute de mii de oameni. Harkov era unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Uniunii Sovietice şi era la fel de renumit ca Moscova şi Odesa. Trei sute de mii de locui­tori au fost ucişi. Aşa anunţa plin de mândrie generalul Zeitzler într‑un ordin de zi. Harkov a fost restlos vernicktet - Nimicit cu desăvârşire.