Mici intamplari cu animale (97)

Scriitorul I. Al. Brătescu-Voineşti ne-a povestit următoarele :

„Îngăduiţi-mi să vă istorisesc o interesantă observaţie, pe care am făcut-o odinioară asupra inteligenţei ciorilor.

Locuiam pe atunci în Tîrgovişte, într-o casă construită de mine pe marginea Ialomiţei. Aveam acolo o grădină frumoasă, pe care o întreţineam cu o patimă moştenită de la tatăl meu, care a fost un pasionat horticultor, şi, lăsînd la o parte mo­destia, pot spune că reuşisem să am un colţişor de rai.

Ajutat de servitor, şi el iubitor de grădinărit, mă sileam să dau peluzelor, stropindu-le şi tunzîndu-le cu mare punctuali­tate, înfăţişarea unui covor, pe care o admirasem în parcurile văzute prin străinătate.

Se întîmpla însă adesea să găsesc pe ele pietre teşite de mă­rimea unei monezi, lucru care mă supăra, pentru că iarba ne­putînd creşte sub pietre, se făceau pete în peluze. Copiii, pe care îi dojeneam, protestau şi se jurau că nu le aruncă ei. Am crezut multă vreme că le aruncă alţi copii, de pe stradă, pînă cînd într-o zi am descoperit cine îmi făcea acest neajuns.

Alături de grădina mea era o clădire înaltă, neterminată, ne­locuită, sub streaşină căreia îşi făcuseră cuiburi ciori (stăncuţe) numeroase. Constatînd că îmi pricinuiesc multă pagubă, mîncîndu-mi cu nesaţ cireşele si fragii, le declarasem război si din cînd în cînd făceam cu ele exerciţii de tragere, împuşcîndu-le din zbor.

Am încetat de a mai trage în ele din ziua în care, constatînd că îmi pun pietre pe peluze, mi s-a învederat inteligenţa lor.

În fundul grădinii mele curgea o parte din Ialomiţa, un iaz care punea în mişcare o serie de mori. Acolo, în acel iaz, în­cercam să-mi satisfac patima pescuitului, prinzînd cu undiţa mrene şi cleni.

Într-o zi, sculîndu-mă dis-de-dimineaţă, am vrut să mă cobor la gîrlă să pescuiesc, dar văzînd că tocmai în locul unde voiam să mă aşez se spăla un om, m-am întors îndărăt în gră­dină şi m-am aşezat pe o bancă, aşteptînd să-şi termine omul spălatul.

Cum stam aşa, văd o cioară umblînd pe peluză, oprindu-se din cînd în cînd, dînd cu ciocul ceva la o parte şi ciugulind cu grabă. Tot atunci văd că o altă cioară ia de pe potecă o piatră, merge cu ea pînă în mijlocul unei peluze unde o lasă, se în­toarce iar pe potecă, ia altă piatră, pe care iar o duce şi o lasă pe peluză.

— Uite, domnule, îmi ziceam minunîndu-mă, cine îmi pune mie pietre pe peluze ! Dar de ce le-o fi punînd?

După cîtăva vreme de frămîntare, dînd la o parte pietrele de pe peluze şi constatînd că sub unele dintre ele era ori un gîndac, ori o rîma, am înţeles. Erau curse pentru prinderea unor gîndaci cu care se hrăneau. Pietre teşite, uşor de transpor­tat, reprezentînd o suprafaţă întinsă, aşezate astăzi, şi pe care aveau să le controleze mîine dis-de-dimineaţă pentru a vedea ce rîmă sau gîndac s-a adăpostit sub ele în timpul nopţii !

Instinct? Inteligenţă? Ceea ce ştiu e că din ziua aceea n-am mai îndrăznit să împuşc nicio cioară". 

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor