Mici intamplari cu animale (97)

Scriitorul I. Al. Brătescu-Voineşti ne-a povestit următoarele :

„Îngăduiţi-mi să vă istorisesc o interesantă observaţie, pe care am făcut-o odinioară asupra inteligenţei ciorilor.

Locuiam pe atunci în Tîrgovişte, într-o casă construită de mine pe marginea Ialomiţei. Aveam acolo o grădină frumoasă, pe care o întreţineam cu o patimă moştenită de la tatăl meu, care a fost un pasionat horticultor, şi, lăsînd la o parte mo­destia, pot spune că reuşisem să am un colţişor de rai.

Ajutat de servitor, şi el iubitor de grădinărit, mă sileam să dau peluzelor, stropindu-le şi tunzîndu-le cu mare punctuali­tate, înfăţişarea unui covor, pe care o admirasem în parcurile văzute prin străinătate.

O fabulă indiană

ULIII, CIORILE ŞI VULPEA

Uliii şi ciorile au căzut la învoială să împartă pe din două tot ce găsesc prin pădure. Într-o zi, au văzut o vulpe rănită de vânători, care zăcea neputincioasă sub un copac şi s-au adunat roată în jurul ei. Ciorile au zis: „Noi o să luăm jumătatea din faţă”. „Atunci, noi o să luăm jumătatea din spate”, au spus uliii. Vulpea a început să râdă şi a grăit aşa: „Întotdeauna am crezut că pe scara vieţuitoarelor uliii sunt mai sus decât ciorile. Prin urmare, ei ar trebui să se aleagă cu jumătatea din faţă a trupului meu, din care face parte capul, cu creierul şi celelalte lucruri delicate ascunse înlăuntrul lui”. „A, da, aici ai dreptate”, au glăsuit uliii, „asta e bucata care ni se cuvine nouă”. „Ba deloc”, au sărit ciorile. „Bucata asta e a noastră, aşa cum ne-am înţeles de la început”. Între cele două tabere rivale a izbucnit mare luptă şi au murit o mulţime de ulii şi ciori. Zburătoarele scăpate cu viaţă, puţine la număr, au luat-o care încotro, înspăimântate de măcel.

Vulpea a mai rămas să zacă vreo câteva zile, hrănindu-se pe săturate cu uliii şi ciorile ucise, apoi, înzdrăvenită, şi-a văzut de drum, cugetând în sinea ei: „Uite, aşa profită cei slabi de încăierările dintre cei puternici”.

                                                                                   Fabulă indiană

O problema a Timisoarei

Una dintre marile probleme ale Timisoarei este cea a ciorilor. In fiecare dimineata, pe la 7 si ceva, apar niste stoluri imense care innegresc cerul si produc un zgomot asurzitor. Nu stiu de unde vin, dar se opresc pentru o vreme in anumite locuri, apoi pleaca - iarasi nu stiu unde. Acum zece ani, cand m-am mutat la Timisoara, le-am remarcat inca din prima zi. De atunci si pana azi, nu s-a schimbat nimic. Nimeni nu a gasit o solutie. Pana la urma, poate ca nici nu trebuie gasita o solutie, poate ca nici macar nu e vorba de o problema - vor spune iubitorii de animale. Lucrurile nu stau asa: ciorile lasa o mizerie de nedescris, zgomotul pe care-l fac este de nesuportat pentru diversi oameni care vin la Timisoara si se cazeaza la hoteluri. In plus, ciorile distrug cuiburile celorlalte pasari, ceea ce este poate cea mai grava dintre stricaciunile pe care le fac.

Cu edilii n-are rost sa discuti despre problema asta. Ei nu fac nimic, dar absolut nimic. In anii trecuti plateau vanatori care impuscau ciori prin spatele Catedralei. Acum nu se mai poate: nu ai voie sa tragi cu arma in oras. Daca-i intrebi, iti expun teorii: ca e groapa de gunoi care atrage ciorile, ca ele vin din Ungaria si Polonia si cate si mai cate. Dar de facut - nimic. Asa ca nu-mi ramane decat sa va prezint un copac cu ciori si un colt uitat de cer, asa cum se vad de la mine din dormitor: