„Şi ce, doar ai două!"
Mugind, Pluto porni pe urmele
lui Porta şi ale celor două fete. Deşi dispăruseră din raza noastră vizuală,
auzeam chicotelile lor satisfăcute.
— Nu‑i mai vedem două ore!
exclamă Bătrânul, glumeţ.
Ceilalţi băieţi s‑au lungit în
iarba înaltă visând, privind fumul ţigărilor, evocând cu jumătate de glas amintirea
camarazilor dispăruţi.
DORMIŢI, BĂIEŢI!
Dimineaţa, când treceai de la aerul
proaspăt de afară la atmosfera închisă a camerei suprapopulate, duhoarea era
suficientă ca să‑ţi iei tălpăşiţa, dar te obişnuiai, aşa cum o făceai şi cu
altele şi adormeai rapid, legănat de sforăituri şi de discuţiile şoptite ale
ţăranilor ruşi. Ştiam bine că femeia era tuberculoasă în ultimul hal, dar ce ne
păsa? Acceptam şi bacilii pe lângă purici, şobolani şi jeg.
Nu adormisem de mult timp când
ruşii ne‑au trezit. Porta i‑a înjurat, dar rusul cel mai bătrân i‑a răspuns
ferm:
— Gura, herr soldat, şi culcă‑te!
Porta devenise profesorul lor de
germană.
O oră mai târziu şi‑a făcut
intrarea o cloşcă cu pui. Dar când a început să‑l ciupească pe Porta de faţă,
acesta s‑a făcut negru de furie, a sărit din culcuşul de paie ca un proiectil
cu reacţie, a prins găina de gât şi, făcându‑i semn cu degetul, a ţipat la ea:
— Spală putina, găină bărână, cu
toţi avortonii tăi nelegitimi.
Apoi a aruncat zburătoarea pe
fereastră şi a început să urmărească prin toată casa puii cuprinşi de panică.
Nora bătrânului a început să ţipe ca arsă. Porta zbieră:
— Mai lasă‑mă‑n pace!
Şi o înjură până când aceasta îşi
pierdu răbdarea şi‑i trânti un polonic în creştetul capului. Am izbucnit cu
toţii în râs, ceea ce avu darul să‑i potolească furiile. S‑a năpustit în urma
ţărăncii, în cămaşă de noapte, cu poalele fluturându‑i în vânt în timp ce
ţopăia ca un cocoş. O urmări până departe, pe câmp, în timp ce ruşii se umflau
de râs. Nu mult după aceea s‑a întors mai potolit, a trântit uşa de s‑a
cutremurat toată casa, apoi s‑a arătat în dreptul ferestrei şi a mugit:
— Vreau să dorm, primul care mă
deranjează îl dobor, pac‑pac, gata, mort!
Ne‑am trezit la amiază şi am pornit
să ne luăm raţia de la bucătăria mobilă. Am avut, pentru un sfert de oră, o
mâncare decentă. Ciorbă de fasole. Gamelele erau aproape pline iar noi hăpăiam
ca animalele. După ce am lins totul ne‑am adunat în jurul coletului primit de Siege. Am pus totul pe o masă întinsă lângă latrine. Porta avea
veşnic şi o sticlă de vodcă.
Latrinele erau puse în aşa fel
încât puteam să ne aşezăm având masa în faţa noastră. Odată instalaţi, a
apărut un pachet de cărţi soioase şi am început un joc nesfârşit, ronţăiam
pateuri, prăjituri şi jambon. Sticla trecea din mână în mână. Pahare, farfurii,
tacâmuri: un lux pe care îl consideram de mult inutil şi muieresc. Aşezaţi
liniştiţi cu brăcinarii în vine, împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mâncam,
beam, fumam, discutam, jucam cărţi şi făceam ceea ce aveam de făcut. Fundurile
noastre goale se ofereau privirii celor din
sat, căci latrinele erau puse pe un dâmb de unde puteam să admirăm toată
câmpia, în timp ce tot satul putea şi el să ne admire pe noi. O pasăre cânta
într‑un copac şi lângă noi dormea un câine toropit de căldura soarelui de
toamnă. Femei scoase la muncă, murmurau un cântec rusesc... Şi doar spre seară,
când ţăranii se întorceau de la câmp, ne părăseam piedestalele idilice pentru a
ne reîntoarce în casă.
Într‑o după‑amiază, Bătrânul şi
ceilalţi comandanţi de tanc au fost chemaţi la comandantul companiei. După un
sfert de oră s‑a întors triumfător:
— Băieţi, plecăm în misiune.
Trebuie să ne instalăm în câmp la douăzeci şi cinci de kilometri spre sud de
Novâi şi să săpăm adăposturi care să lase doar turela deasupra pământului. O să
trăim ca regii, liniştiţi şi uitaţi, la cincizeci de kilometri în spatele
frontului. Fără obuze pe cap, nici o altă grijă în afară de a ne îngriji sănătatea
până când ruşii vor da peste cap linia întâi... Când o vor face va trebui să le
distrugem tancurile pe măsură ce sosesc şi să ţinem poziţia oricât ne‑ar costa.
Consemnul este să aruncăm cheile tancurilor după ce le‑am îngropat.
Porta hohoti:
— Chiar aşa ai zis: cheile de
contact?
Bătrânul surâse:
— Mda. Asta‑i tot ce trebuie să
lepădăm.
— Perfect cătană bătrână! O să
respectăm consemnul. La urma urmei puţin ne păsa, aveam patru chei de schimb.
Înainte de ivirea zorilor ne ocupasem noile poziţii. Chiar
în mijlocul câmpiei, acolo unde ierburile erau atât de înalte că trebuia să te
înalţi pe vârfuri ca să zăreşti linia orizontului. Era frig. Aveam pe noi
mantăile, căciulile de blană, mănuşile, iar pe sub pantalonii negri de
uniformă purtam izmene. Cum nu aveam în fond decât două lopeţi şi o cazma, doar
trei dintre noi puteau să lucreze deodată şi era o minune să vezi cu câtă
abnegaţie ne suplineam colegii lăsându‑i să stea — o adevărată scenă de
propagandă în spiritul şefilor iubiţi — dar asta doar pentru că vântul era
tăios ca briciul şi mişcarea era singura cale de a te încălzi.
Ridicându‑şi mâna, Bătrânul declamă
poetic:
— Copiii mei, scumpii mei, nu‑i
minunat să stai aici in aer liber şi să sapi această groapă superbă? Vedeţi,
soarele se ridică şi nu trebuie să ne mai fie frică de Moş Crivăţ! Totul este
liniştit, copii, micuţele păsărele ale Domnului ne vor cânta şi, dacă vom fi
cuminţi, cu adevărat cuminţi, Bătrânul Moş al Stepei va veni să ne spună o
poveste cu porcărele. Simţiţi sărutul vântului proaspăt al stepei pe obrajii
voştri pufoşi şi în pletele voastre?
Pe măsură ce se ridica soarele
scădea rapid şi nivelul, nu cel al gropii, ci al entuziasmului nostru. Sudoare,
blesteme. Unelte azvârlite cât colo. Ne‑am încălzit şi sudoarea curgea pe noi,
în timp ce băşicile îşi făceau apariţia pe micuţele noastre mâini albe. Nu
aveam obişnuinţa unei astfel de munci şi pământul stepei era tare, tare...
— Ia spuneţi‑mi, ne întrebă Porta.
Suntem soldaţi sau gropari? Vă întreb aşa, în legătură cu tariful sindical...
Măsuram mereu tancul ca să vedem
dacă ne apropiem de capătul osândei, dar la amiază — după şapte ore de săpat —
eram de‑abia la jumătatea drumului. Bătrânul începu să înjure armata şi Porta
îl întrebă cu falsă inocenţă dacă nu mai simte sărutul vântului proaspăt al
stepei şi dacă sufletul lui nu se simte înălţat de razele calde ale soarelui şi
de profunda valoare educativă a muncii pământului. Bătrânul i‑a aruncat lopata
în cap şi s‑a întins la umbra tancului.
— Nu mai scot nici măcar o lingură!
Am văzut destule gropi ca asta de la‑nceputul mizeriei ăsteia de război!
Noapte bună.
Am săpat, Porta, Stege şi cu mine,
încă o jumătate de oră, timp după care Pluto şi Bătrânul urmau să ne schimbe. A
trebuit să‑i luăm pe sus şi să‑i aruncăm în groapă. Am făcut cu schimbul două
ore, pe urmă perioada de muncă efectivă a fost redusă la un sfert de oră,
pentru ca la sfârşit să cădem cu toţii pe spate, cu ochii pierduţi în gol,
incapabili să săpăm mai departe.
Adăpostul trebuia săpat, fie că
vroiam, fie că nu. După o oră de odihnă, Pluto şi Bătrânul s‑au pus pe treabă
şi noi îi priveam. La ora cinci, în sfârşit, gaura era suficient de adâncă şi
am intrat cu tancul în ea. Nimeni nu s‑a lăsat rugat ca să ridice cortul, toţi
se săturaseră. Dar cum se spunea că zona este cutreierată de partizani, trebuia
să facem cu schimbul de pază. Şi nu s‑a oferit niciun voluntar, aşa că, în mijlocul discuţiei înfierbântate,
Bătrânul ne‑a declarat:
— Un subofiţer nu se pretează la serviciul
de pază. Doar nu sunteţi atât de ignoranţi încât să nu ştiţi asta!
Şi s‑a învelit cu pătura, iar în
secunda următoare sforăia.
— Asta îmi aduce aminte că sunt
Stabsgefreiter, spuse Pluto. Noapte bună, băieţi!
— Şi toată armata se va întoarce cu
susul în jos dacă află că eu, Josef Porta, Obergefreiter, mă cobor la această
sarcină nedemnă! Distracţie plăcută, băieţi!
Rămăsesem eu şi Stege.
— E o legendă, am spus eu.
Niciodată n‑au fost partizani în zonă!
— Niciodată! afirmă Hugo Stege indignat. Într‑o clipă dormeam toţi cinci.
A doua zi de dimineaţă Stege s‑a
sculat primul. Vroiam să ni se servească la pat cafeaua şi sorta îl alesese pe
el să se ocupe de asta. Ieşise de câteva minute din cort când i s‑a auzit vocea
de la înălţimea turelei:
— Ieşiţi, pentru Dumnezeu, uite‑l
pe comandant!
Era ora potrivită pentru o
inspecţie, unsprezece dimineaţa, şi dacă eram surprinşi în flagrant delict
putea să ne coste. Dar nu era decât o glumă a hoţomanului numit Hugo Stege şi
într‑o clipă toţi ne‑am întors în cort ţipând să ni se aducă zeama.
Stege tocmai ieşise cu gamelele
când am auzit glasul său înnebunit:
— Hei! Sculaţi‑vă! Căpitanul şi
colonelul!Scularea, pentru Dumnezeu! Vă jur că este adevărat!
Râsete, înjurături şi glume au
salutat reluarea păcălelii, dar nimeni nu se mişcă din loc şi când concertul
de răgete s‑a potolit, Porta a urlat:
— Valet, dacă vrea să mă vadă
comandantul, spune‑i că nu‑i ziua mea de vizită...
Şi îşi punctă discursul cu un vânt
sonor.
— Chiar nu vreţi să ieşiţi? O să
dăm de naiba.
Ori sosise într‑adevăr colonelul,
ori Stege îşi descoperise veleităţi de actor.
Renunţ să mai descriu ieşirea
noastră din cort. Când ne‑am aliniat în faţa turelei, nici cel mai indulgent tablagiu
n‑ar fi putut spune despre ţinuta noastră că era regulamentară. Comandantul
stătea să explodeze. Cât despre Oberleutnant von Barring, expresia lui era de
nepătruns. Păream o caricatură decupată din ziar: Bătrânul era în izmene,
ciorapi şi o cămaşă murdară, Porta îşi băgase pantalonii în ciorapi şi purta o
eşarfă de mătase roşie în jurul gâtului, cămeşoiul lui Pluto era un adevărat
drapel ce flutura în vântul stepei, iar eşarfa, de un verde mai puţin strident
decât cea roşie a lui Porta, era în legată ca un turban pe ţeasta lui uriaşă.
— Tu eşti comandantul tancului?
mârâi comandantul ţintuindu‑l pe Bătrân prin monoclu.
— Da, Herr Oberst!
— Atunci, ce mai aştepţi ca să dai
raportul?
Bătrânul alergă la maşina
comandantului, pocni din papuci şi, conform regulamentului, lătră în liniştea
stepei:
— Herr Oberst! Subofiţerul Beier,
plutonul doi, tancul numărul unu, raportează că nu are nimic special de
semnalat.
Faţa colonelului concura eşarfa lui
Porta.
— Aha! N‑ai nimic special de
raportat! Dar eu, eu am ceva special să vă spun...
Şi a urmat un şir de înjurături.
Mai târziu von Barring s‑a întors
să ne vadă. Singur de data asta.
— Sunteţi cea mai nenorocită
şleahtă de golani din toată armata, ne‑a spus clătinând din cap. Putea să vă
treacă prin cap să faceţi de gardă măcar în prima zi! Era normal să vină în
inspecţie! Acum aveţi fiecare câte trei zile de arest! Iar adăpostul nu este
bun, trebuie să săpaţi altul la zece metri înapoi. Şi pot să vă garantez că o
să vină din nou în inspecţie, aşa că daţi‑i bătaie.
O tăcere uimită i‑a salutat
plecarea. Să săpăm încă o groapă? Nici morţi! Dar ce să facem?
Stege a fost cel care ne‑a salvat.
— Bandă de alcoolici abrutizaţi,
începu el amabil, aveţi marele noroc să se afle printre voi un om inteligent
care ştie să‑şi folosească materia cenuşie în clipele grele! Sper că o să aveţi
decenţa să‑i mulţumiţi Domnului... Tot ceea ce trebuie să facem este să dăm o
fugă până la Oskol cu jucăria, să dăm bună ziua ruşilor şi să‑i invităm la
corvoadă în schimbul unei plimbări cu tancul!
Zgomotul şenilelor a trezit satul
căzut în toropeala de duminică şi n‑au fost probleme să găsim mai mulţi voluntari
decât aveam nevoie. Ruşii erau încântaţi să străbată
câmpul pe un car de asalt şi, chiar dacă se întrerupeau mereu ca să danseze, să
cânte şi să glumească din tot sufletul, noua groapă a fost săpată în două ore,
într‑o atmosferă incredibil de veselă — şi incredibil de prăfoasă — cu coruri,
poveşti şi râsete. Eram atât de cufundaţi în această sărbătoare că nici nu l‑am
văzut sosind pe von Barring. A privit o clipă spectacolul, apoi a clătinat din
cap, murmurând:
— Ei bine, cel puţin pot să spun că
aveţi simţ organizatoric!
Şi, clătinând mereu din cap, s‑a
întors la maşină şi a plecat.
Mai târziu, pe înnoptat, am dus
creaturile acelea simple şi vesele în satul lor încă ocolit de război. Porta
avea două fete agăţate de gât şi a fost greu să adunăm toată echipa şi să o
luăm din loc.
Ajutându‑ne astfel împotriva
propriilor lor compatrioţi ruşii nu puteau fi învinuiţi, cel puţin teoretic, de
trădare?
Cred că se poate spune şi aşa ceva.
Dar nu sunt foarte sigur.
Căci aceste acte de prietenie, după părerea mea, l‑au dezgustat de
război pe simplul soldat german mai mult decât atacurile partizanilor. Ştiu
destui care, pornind la drum infectaţi de mitul rasei superioare, au
descoperit că inamicul nu era duşmanul lor şi că nu le era în nici un
fel inferior. Soldatul german simplu şi‑a lărgit cunoştinţele despre oameni şi
popoare şi lucrul acesta a însămânţat în el solidaritatea cu oamenii simpli
asemănători lui. Încet, dar sigur, idealurile s‑au dovedit a fi umplute cu
vânt ca şi isteria Führer‑ului şi morga generalilor inumani. Ei au învăţat
efectiv să‑i urască pe cei din SS, care le inspiraseră până atunci doar o teamă
surdă, umilitoare. N‑ai chef să tragi asupra unor oameni cu care te‑ai distrat
cu o seară în urmă, fie că este sau nu război. Acesta‑i motivul pentru care
gloanţele se pierd şi obuzele îşi ratează ţinta în unele lupte. Să tragi în aer
este un lucru plăcut şi uşor, un mod de a lipsi războiul de prada sa. Asta cel
puţin când nu se află un ofiţer în spate care să‑ţi urmărească toate mişcările.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu