miercuri, 24 octombrie 2012

O poveste a lui Voicu Bugariu

       Când constat cum realitatea imită literatura într-un mod agasant, îmi amintesc de o întâmplare.
     Mă aflam într-un bistrou și aveam în față o cafea. În momentul când din băutura mea nu mai rămăsese decât „plaja zaţului”, umedă,  dezolant dezgolită de un reflux neiertător (acesta a fost un concetto scuzabil, menit să îndulcească banalitatea unui început de povestire), de masa mea s-a apropiat un bătrân slab, cu ochii sticlind de neputinţă. Cu o lipsă de maniere apreciată de mine drept un semn de vitalitate, el s-a lăsat, fără nici o vorbă, pe scaunul liber de lângă mine şi a început numaidecât o conversaţie searbădă despre vreme, în general, iar apoi despre o iarnă foarte grea, trăită cândva de el. Anesteziat de propria-mi politeţe, am rămas alături de el, ba chiar l-am încurajat la vorbă. Mi s-a părut că ar fi de neiertat să mă ridic şi să plec, lăsându-l singur pe „bunul bătrân”. Mi-am zis că acesta s-a apropiat de mine mânat probabil de vreuna dintre simpatiile la fel de fulgerător instalate precum un căscat. În minte mi-a apărut o ipoteză: a venit atât de întins la mine, fiindcă semăn cu cel mai mic dintre fiii lui; drept urmare, trebuie să rămân pe loc şi să discut cu el atât timp cât va fi necesar.
După vreo jumătate de ceas a intervenit prima smucitură, ca să zic aşa, a episodului. Pentru întâia oară, bătrânul s-a întors spre mine – până atunci stătuse în semiprofil – şi mi-a dat ocazia să constat că privirea lui exprima, de fapt, energie şi inteligenţă, ba chiar mai mult, ceva în genul sclipirilor din ochii unui spirit malefic, intrat temporar în trupul unui om. Cred că nu mi-am putut stăpâni o uşoară tresărire, fiindcă i-am văzut un zâmbet uşor.
”Nu trebuie să te temi, dragul meu, mi-a spus, deodată patern. Sunt un om ca toţi oamenii. Şi m-am apropiat de tine – până în acel moment îmi spusese dumneata – numai pentru că ştiu că vei folosi bine ceea ce îți voi povesti.”
”Cum s-o folosesc bine?”
Aveam toate motivele să mă mir. Nu eram decât student la filologie şi şahist de mâna a doua. Un jucător devenit candidat de maestru doar la douăzeci de ani, iar la douăzeci şi doi, cât aveam eu în acel moment, se căzneşte să devină maestru. Publicasem vreo două-trei povestiri prin nişte reviste literare, dar asta nu însemna nimic.
”Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Aveai acolo o istorisire. Mi-a plăcut. Acum, zărindu-te aici, m-am decis să îţi vând un pont. (Rostind răsuflata expresie argotică, cel de lângă mine a avut o scurtă grimasă de satisfacţie senilă, repede ştearsă). Poate te inspiră şi mai scrii ceva.”
       ”Cum, m-am mirat eu într-un mod excesiv, m-ai recunoscut după poza din revistă. Ai o asemenea memorie vizuală?”
El a trecut, cu dezinvoltură, peste întrebarea mea:
”Băiete, din textul respectiv am dedus că te preocupă şahul şi ai un anumit respect pentru acest nobil joc. Aşa este? Sau cumva m-am înşelat şi aluzia din povestire nu era decât o ironie?”
”Nu era o ironie. Iubesc şahul.”
”Şi tot de acolo am priceput că nu te limitezi doar la partide uşoare, între amici sau recenţi cunoscuţi, prin parcuri sau altundeva. Pe scurt, eşti jucător de concurs. Ai categoria întâi sau poate chiar ai atins nivelul de CM. Cum stai?
”Am atins nivelul de CM.”
În glasul meu a răsunat melancolia clasică a jucătorului plafonat.
”Ei bine, a continuat energic companionul meu, află că eu am fost mare maestru. De fapt, încă mai sunt, fiindcă acest titlu, după cum probabil ştii, nu se pierde, se acordă pe viaţă.”
L-am aţintit cu ochii rotunjiţi de uimire juvenilă. Pentru orice şahist aflat undeva pe primele trepte ale consacrării, sintagma „mare maestru” este ceva analog cu „general” pentru un locotenent.
”Numele meu nu interesează, a continuat. În întâlnirea noastră de azi eu nu joc decât rolul de rapsod menit să tot repete nişte poeme pentru a le feri de uitare.”
       ”Nu vă supăraţi, am devenit eu aproape slugarnic, aş vrea să vă rog ceva.”
”Roagă-mă!”
”Dacă dumneavoastră sunteţi mare maestru, atunci…”
M-am poticnit, cuprins pe neaşteptate de sfiiciune.
”Atunci, m-a completat el cu bunăvoinţă, o să fiu în stare să trec un test… Da? Asta doreai să zici?”
”Chiar asta, am recunoscut, ruşinat. Uitaţi, eu o să vă spun o variantă, iar dumneavoastră o să îmi spuneţi ce mutare ar fi cea mai bună la un moment dat. De acord?”
”Te ascult.”
”Uitaţi, vă rog. Este ceva din siciliană. Vă rog să fiţi atent! E patru, c5, cal f3, cal c6, d4, c ia la d4, cal ia la d4, cal f6, cal c3, e5…”
”Lasker, a mormăit bătrânul.”
Privirile lui se fixaseră undeva spre mijlocul măsuţei, de parcă o tablă de şah, cu piese cu tot, s-ar fi aflat în faţa noastră.
”Da. Lasker a fost primul. Să vedem mai departe. Cal b5, d6, a4, a5, cal a3, nebun e6, nebun c4. Ce este cel mai bine pentru negru, acum?”
”Planul cu a4, a zis fără nici o ezitare recentul meu cunoscut, este interesant, dar prea lent, după părerea mea. Oricum ar fi, cred că răspunsul negrului nu poate fi decât turn c8, fără nicio teamă de schimbul la e6. Credeam că o să-mi pui o întrebare mai dificilă. Asta este o bagatelă. Mi-am zis că o să-mi dai spre rezolvare un studiu diabolic. Dragă, a reluat el înveselit, eu nu mai am timp să mint. Sunt silit să spun adevărul. Mi-ai dat un test, l-am trecut. Acum eşti dispus să asculţi povestea mea? Şi în plus, eşti de acord să-mi promiţi ceva?”
       ”Ce să vă promit?”
       ”Să-mi promiţi că o vei scrie, povestirea. Poate nu repede. Măcar peste câţiva ani, când vei învăţa mai mult meşteşugul acesta. Un meşteşug, adăugat el mai mult pentru sine, ce altceva? Defel uşor.”
Simţindu-mă, pentru moment, personajul unei intrigi romantice, am spus, nu fără o notă de patetism în glas:
”Promit.”
Cu greu am reuşit să-mi reprim impulsul de a-i atinge mâna uşor deformată.
”Bine. Atunci, ascultă! Eu am călătorit mult în viaţa mea. Mai întâi, pe la tot felul de turnee, iar apoi mânat de alte interese. O mică parte din viaţă mi-am petrecut-o într-un fel foarte curios, extraordinar de curios, de bizar. Despre această perioadă aş vrea să îţi relatez. Nu va fi o istorisire detaliată, nu avem vreme pentru aşa ceva. Şi probabil că tu nici n-ai avea răbdarea necesară.
Am făcut semne energice: nici nu poate fi vorba de așa ceva, pacienţa şi curiozitatea îmi sunt de fier.
”O să mă opresc doar la esenţă, la structurile mişcătoare urmărite de mine. Zici că te interesează… Probabil că vei dori să afli unele amănunte, detalii, cum să le zic, tehnice. Crede-mă, acestea nu ţi-ar fi de mare folos. De altfel, atunci când vei transforma istorisirea mea într-o povestire sau chiar într-un roman, ai toată libertatea în ceea ce priveşte mărunţişurile, elementele de decor, de recuzită.
S-a mişcat în scaun, s-a uitat pofticios spre ceaşca mea golită, apoi m-a privit rugător.
”Doriţi o cafea? l-am întrebat, ridicându-mă mai rapid decât ar fi fost cazul.”
A încuviinţat, iar eu am adus ceea ce era de adus.
”Să nu îmi ceri detalii cosmografice. Te rog! Mulţumeşte-te cu precizarea că lumea despre care îţi voi vorbi se află într-un alt sistem solar.”
Am rămas amândoi pe gânduri. Avea un fel neobişnuit de a bea cafea, cu înghiţituri incredibil de mici. Parcă doar săruta lichidul din ceașcă.
”Imaginează-ţi, prin urmare, o planetă populată de fiinţe inteligente, cu aspect uman, având o organizare socială asemănătoare cu a noastră. Fiinţe cu o tehnologie mult mai evoluată decât aceea a pământenilor. Pe respectiva planetă ajunge la un moment dat un pământean, bun cunoscător al jocului de șah, subsemnatul. Localnicii ştiau foarte multe lucruri, dar nu şi să joace şah. Ce se întâmplă? Nu mă îndoiesc de faptul că ai fi în stare să produci unele deducţii foarte corecte, pornind de la unele întâmplări analoage. Că doar cunoşti, episoade de acest gen apar în unele dintre vechile povestiri despre şah. Mai întâi, pasiunea pentru joc a unui număr destul de mic de oameni. Hai să le zicem oameni, pentru simplificare. Aceştia ajung să formeze ceva în genul unei mafii. Un timp, doar o minoritate joacă şah. Apoi urmează o explozie a interesului pentru şah. Precum o gripă indiferentă la grade şi ierarhii, pasiunea, hobby-ul contaminează cele mai înalte piscuri sociale, atingându-l în cele din urmă pe însuşi pantocratorul planetei. Nu găsesc un alt termen mai potrivit pentru a-i sugera omnipotenţa. Acesta din urmă îşi descoperă o imensă pasiune pentru jocul respectiv, defel deplasată, cunoscut fiind faptul că şahul, joc strategic, a fost îndrăgit de mulţi mari şefi.”
”Până aici, toate bune, ca să zic aşa. Ce a urmat? Vrând-nevrând, eu  eram cel mai bun jucător al planetei. Se iviseră nişte tineri extrem de talentaţi, dar handicapul lipsei de cultură şahistă era greu de depăşit. Astfel am devenit partener de joc, dar şi antrenor al pantocratorului. Ciudată postură!”
”Cum era respectivul? am profitat eu de o mică pauză.”
      ”O fiinţă agreabilă. Să nu te îndoieşti de asta. Era extrem de politicos, iar inteligenţa lui se situa  deasupra mediei. Pe de altă parte, întotdeauna mi-a sugerat o felină îmblânzită, în sensul că o ameninţare latentă se putea simţi în absolut toate cuvintele şi gesturile sale. Cât de fină era respectiva ameninţare! Precum boarea unui parfum, aproape visată de subtilă ce este!”
”Vasăzică şi dumneavoastră sunteţi puţin literat, poet! m-am înveselit eu, recăpătîndu-mi pentru o clipă dezinvoltura de la început, când îl considerasem un pisălog de duzină.”
”Cine nu este? a filozofat el. Să nu ne împotmolim însă în digresiuni. Să revenim. În scurt timp, respectivul a înţeles suficient jocul pentru a reuşi să câştige partide la cei din anturajul său. Iar cu mine a reuşit o serie onorantă de remize. Nu intră în discuţie cât de autentice au fost acele remize.”
”Altceva, acum. Să ştii că am întâmpinat grozave dificultăţi când am încercat să-l fac să priceapă mentalitatea pământenilor în legătură cu jocul de şah şi, în general, cu jocurile. În ciuda tuturor eforturilor mele, a continuat să mă considere un general de un fel mai special. N-am reuşit să-l fac să înţeleagă că ierarhia titlurilor şahiste, unde eu mă situam la nivelul al doilea – pe primul aflându-se actualul sau foştii campioni mondiali – nu este decât un act organizatoric, menit să ordoneze mulţimea jucătorilor de concurs, codificându-le forţa de joc.”
”De la neputinţa pantocratorului de a face o deosebire între realitate şi joc s-a ajuns la ideea şahului real, un joc transformat într-o realitate obiectivă, capabil să intervină în viețile oamenilor. Există niște similitudini în istoria noastră. În niște povestiri vechi se relatează cum un bun şahist şi-a salvat viaţa câştigând o partidă decisivă… Acolo, în lumea condusă de pantocrator, a apărut mai întâi ideea unor concursuri având structura turnirurilor sau mai degrabă a luptelor de gladiatori. Se pare că felul de a fi al acelor oameni se potrivea foarte bine cu riscul. Am asistat la partide-dueluri, sfârşite de regulă cu executarea perdantului. În cazul remizelor nu murea nimeni, era ca şi cum doi vechi duelişti cu pistolul se decid să-şi strângă mâinile, după ce au tras în vânt.”
”Pantocratorul era un om fără astâmpăr. Nu era zi să nu inventeze ceva în materie de perfecţionare a jocului, a legăturilor acestuia cu vieţile omeneşti. În mintea lui diabolică s-a ivit ideea că partida de şah trebuie să devină echivalentul destinului. O precizare: era vorba de partidele lui. La urma urmelor, el însuşi era destinul acelei lumi ciudate. Da, s-a gândit la partide capabile să echivaleze destinul. Cum aţi dori să procedaţi? l-am întrebat prevenitor, nu cumva să îl supăr. Nu ştiu nici eu, a recunoscut. Cred totuși că încep să-mi dau seama cum ar trebui să se petreacă lucrurile. Într-adevăr, n-a trecut multă vreme şi el a imaginat şahul-destin, un joc legat mult mai profund cu realitatea erau. Diversele nivele erau dictate de un sistem de echivalenţe. Cum lumea era împărţită în regiuni administrative, s-a trecut la partide jucate între acestea. Nivelul foarte ridicat al civilizaţiei tehnologice permitea performanţe de neimaginat pe Pământ. Nu era vorba despre înfruntări de felul celor cunoscute de noi, cu un număr oarecare de perechi, jucând în mod independent. Nu, era cu totul altfel. Creierii jucătorilor fiecărei echipe erau interconectaţi. Se obţineau astfel un fel de partide în consultaţie. Acest sistem nu a dus la creşteri spectaculoase ale forţei de joc. Probabil, se petrecea un fenomen de depersonalizare. Adiţionarea mărea doar forţa de calcul, dar nu avea efecte pozitive în ceea ce privea celelalte calităţi necesare unui bun jucător.”
”Mărturisesc, nu sunt sigur dacă tocmai aşa stăteau lucrurile. Poate că jucătorii unei regiuni erau solidari doar în ceea ce priveşte rezultatele partidelor, dar nu şi în privinţa desfăşurării jocului. Cert este doar faptul că aceste partide erau surogate de destin. Diversele lor etape aveau echivalenţe pe planul vieţilor reale ale oamenilor. Şi nu numai ale celor direct angrenaţi, ci ale tuturor, indiferent de vârstă. Să îţi dau câteva exemple, pentru ca să pricepi mai bine. Partida se desfăşura ca un război veritabil. O gafă în deschidere ducea la decimarea populaţiei unui oraş, de către o molimă brusc apărută. O contra-gafă, în stare să determine echilibrarea partidei, stopa molima, dar morţii rămâneau morţi. Intrarea într-o poziţie pierdută ducea la dărâmarea unui baraj şi înecarea unor localităţi, cu toate consecinţele reale. Pierderea partidei putea să conducă la producerea unui seism dirijat, care afecta în mod strict doar regiunea perdantă. Nu ştiu cum erau puse în practică toate acestea. Oricum, totul era computerizat. Să nu uit! Supercalculatorul, aliatul fidel al pantocratorului, era imprevizibil ca o femeie. Pedepsele și recompensele nu erau dinainte cunoscute. Oricum, surprizele făcute învinşilor nu erau niciodată plăcute. Îţi las şansa de a completa singur lista cadourilor  rezervate câştigătorilor. Mă limitez la un singur exemplu: pentru o combinaţie reuşită, o foarte bogată recoltă de fructe. Observi? Într-o asemenea situație nu mai era vorba despre tehnologie. Mă întreb dacă nu cumva toată acea lume era virtuală, iar eu am avut un fel de vis.”
”Mai departe, dragul meu. Ascultă şi încheierea micii mele istorisiri. A venit şi ziua când pantocratorul, transfigurat de o bucurie înfiorătoare, mi­-a comunicat că a găsit soluţia finală. Ea prevedea o partidă a partidelor, pe care el însuşi, marele şef, urma să o joace împotriva întregii lumi. Prin lume înţeleg, după cum am precizat la început, planeta condusă de elevul meu; stăpânită, de fapt.”
Bătrânul a tăcut şi pe faţa lui a apărut expresia unei satisfacţii întineritoare. Nu mi-am amintit, pe moment, unde mai văzusem ceva asemănător. Imediat m-am lămurit: aşa arătau feţele jucătorilor de şah vârstnici, după ce le reuşea vreo combinaţie sau manevră.
”Şi acum să te ţii bine, fiindcă urmează culminaţia. Da, tinere prieten, partida a avut loc. De o parte, pantocratorul, opuşi lui, toţi ceilalţi. Supercalculatorul pregătise o surpriză, așa se zvonea. N-am avut cum să mă informez în privinţa acesteia. Poziţia mea de antrenor şi de partener al marelui şef nu era de natură să-mi asigure simpati supușilor.”
”Partida s-a desfăşurat în cabinetul pantocratorului. Adversarii nu erau de faţă, fireşte. Nu putea fi adusă o lume întreagă într-un birou. Mutările erau transmise. S-a jucat o siciliană destul de rudimentară. Era exclusă exprimarea vreunei sugestii din partea mea. La un moment dat, pantocratorul părea că a obţinut o poziţie câştigătoare şi că partida se va decide destul de repede.”
Probabil mânat de o superbie idioată, elevul meu a făcut însă un sacrificiu incorect. Cu o clipă înainte de a muta, şi-a întors privirile spre mine, ca şi cum ar fi dorit să-mi ceară sfatul. Am rămas ca de piatră. Nu făceam decât să urmez indicaţia lui expresă, nimic altceva. Când a atins piesa, un cal care lua un pion de la e6, am văzut, într-o străfulgerare: greşea. În următoarele secunde mi-am verificat intuiţia. Negrul avea la dispoziţie o mutare de apărare aparent paradoxală, dar suficientă. Lumea s-a gândit foarte mult, fiind gata gata să intre în criză de timp. Simţeam nevoia să-mi urlu sfatul: acceptaţi sacrificiul, veţi câştiga. Am tăcut. Lumea nu a greşit. După vreo patru mutări s-a văzut clar că albul este pierdut. Brusc, am început să îl privesc pe pantocrator ca şi cum ar fi fost o insectă curioasă, aflată într-o agitaţie sterilă. A mai rezistat, totuşi, vreo douăzeci de mutări. Asta fiindcă rezultase un final de turnuri. În clipa când a cedat, s-a auzit parcă un plesnet de bici, iar din el nu a mai rămas decât un norişor de fum, încet risipindu-se.”
         Adresându-mi un gest de adio, bătrânul s-a ridicat şi, încet, atins parcă de istovirea diagnosticată de mine când îl cunoscusem, m-a abandonat.


Un comentariu:

După mine!