Legiunea blestematilor (22)

"Pentru început, spuse Porta, o să-mi instalez o baie cu duşul astfel conceput încât apa să cadă ca o ploaie de vară pe trupul meu de ascet, iar când voi fi sătul de ploaie, o ceată de fete sănătoase se va repezi să mă adune şi să mă ducă într‑unul din cele treizeci şi şapte de dor­mitoare. Toate vor fi nebune după mine şi‑mi vor ţine pe rând de urât. Pe urmă vor sosi alte fete, aducându‑mi pipe pline cu tutun aromat. Fecioarele — dacă va mai fi vreuna — îmi vor aprinde pipele şi mi le vor duce la gură, să pot fuma întins, fără să mişc un deget. Şi toate vor mirosi a violete. Când o să mi se facă foame îmi vor tăia mâncarea în bucăţele mici, de‑o îmbucătură, şi vor sufla în felurile mai fierbinţi. Ba chiar vor şi mesteca pentru mine ca să nu‑mi risipesc energia în van...".

— Şi bănuiesc că altă ceată te va masa în timp ce‑ţi faci nevoile? se interesă Bătrânul pe acelaşi ton snob.

         — Aţi citit ultima scrisoare de la Asmus? interveni Pluto. Dacă jumătate din ceea ce spune este adevărat, mi‑aş tăia imediat o mână şi amândouă picioarele. De altfel scrie că nu mai suferă demult. Vă daţi seama? Piureu, jambon şi două ouă duminica! Fără nicio îndoială, ei, răniţii, l‑au prins pe Dumnezeu de picior.

— Mda, a avut un noroc chior Asmus!

PACE SEPARATĂ

Ruşii ne îngropau în manifeste şi pamflete de propa­gandă. Unul dintre ele afirma că Führer‑ul era mort, iar Stalin grav bolnav. Hitler fusese ucis de un general anti‑nazist, dar acoliţii lui păstrau secretul morţii sale în timp ce Biroul Politic ascundea la fel de conştiincios boala lui Stalin. Pamfletul se încheia cu următorul apel:

Bărbaţi din armatele şi flotele ruse şi germane, uni­ţi‑vă pentru a clădi, oricât ar costa, o Rusie şi o Germanie liberă! Întoarceţi armele împotriva adevăraţilor voştri duşmani, SS‑iştii şi şobolanii Gestapo‑ului, asasinii care păzesc închisorile din Germania şi care nu caută decât să prelungească războiul, monştrii care iubesc războiul! Soldaţi germani, rupeţi jugul sclaviei! Nu aşteptaţi până când va fi prea târziu. Iar voi, soldaţi ai sfintei Rusii strămoşeşti, doborâţi‑i fără milă pe comisari şi pe cei din G.P.U.! Cât timp vă veţi mai lăsa conduşi de aceste brute? Soldaţi ai armatelor ruse şi germane, opriţi aceste lupte fratricide şi întoarceţi armele împotriva ucigaşilor din S.S. şi G.P.U.!

Armata libertăţii

Acest manifest a fost obiectul unor discuţii pasionate. Eram gata să înghiţim orice declaraţie, oricât de dubioasă ar fi fost sursa dacă ea anunţa moartea lui Adolf şi clipa încheierii socotelilor. Revoluţia era, după noi, imi­nentă, iar ideea unui eşec nici nu ne trecea prin cap.

— Mai întâi, visa Porta, trebuie să‑i oferim ceva lui Ivan ca să capete încredere. Să curăţăm străzile de ruine, să refacem câteva poduri ca lucrurile să nu arate prea rău când ne vom retrage...

— Şi la noi? se interesă Bătrinul sarcastic. Crezi că englezii şi americanii or să ne repare ruinele?

— N‑ai de unde să ştii! îi replică Porta, pătruns. Cum ne punem de acord cu Ivan, se va rezolva totul. Dar şi aviatorii noştri vor trebui să reconstruiască ce‑au stri­cat. Aşa ar fi drept...

Pluto îşi aminti de Franţa şi de toate celelalte ţări în care avioanele noastre făcuseră pagube uriaşe ce‑ar fi trebuit reparate. Porta căzu pe gânduri.

— O să avem de lucru în vremurile care vin, dar sunt sigur de ceva: ofiţerii, generalii, toată şleahta or să ajungă la coada lopeţii! Goebbels, Goering, Adolf, Himm­ler, Rosenberg şi restul clicii or să lucreze la ghetoul din Varşovia! Să plângă cu lacrimi de sânge...

Aceste frumoase iluzii au durat doar câteva zile. Războiul continua, iar sfârşitul lui era departe. Trans­formată în batalion de infanterie, unitatea noastră tre­buia să înlocuiască Regimentul 14 vânători pe malul Done­ţului... Schimbarea a avut loc fără niciun incident. Nici măcar un singul foc de armă n‑a tulburat noaptea caldă.

Agăţat de raniţa lui Porta, în noua sa ţinută din pânză albă, Stalin arbora expresia satisfăcută a călătorului care gustă cu intensitate descoperirea vieţii de zi cu zi. Stalin era singurul Ohergefreiter din toată armata germa­nă care purta în Rusia ţinuta tropicală, dar plutonierul de companie îi dăduse autorizaţia pe un formular model redus, pe care îl purta după regulament în buzunarul de la piept. Sticleţii n‑aveau decât să vină, totul era în regulă cu Obergefreiter‑ul Stalin din 27 blindate, com­pania 51.

La sosirea noastră, cei din 14 vânători ne‑au dat urmă­torul sfat:

— Să nu trageţi în Ivan! Sunt băieţi clasa întâi acolo în faţă. Ne înţelegem de minune...

Îi bătuse oare soarele în cap?

Nici nu se ridicase bine acest soare frumos când din­colo a început petrecerea. Ţipete şi râsete şi cântece ve­sele. Doar ascultându‑le şi îţi dădeai seama că melan­colia le este străină.

Apoi unii dintre ei se iviră pe parapetul tranşeei lor şi ne aruncară un „Salut băieţi!", întrebându‑ne politicoşi dacă eram cei nou veniţi, dacă dormisem bine şi dacă potaia lor nu ne deranjase lătrând la lună. Peste o clipă erau toţi afară din tranşee, goi puşcă şi alergau spre malul Doneţului, sărind în apa strălucitoare în timp ce noi îi priveam cu ochii bulbucaţi.

Ne chemau din mijlocul fluviului, urlând şi stropindu‑se unul pe altul.

Într‑o clipă ne‑am scos izmenele şi toată lumea, cu Porta în frunte, a pornit spre apa tentantă. Stalin a rămas de planton, iar ruşii erau să se înece de râs când au aflat că pe cotoiul nostru îl chema Iosif Vissarionovici Stalin.

— Uite, aşa înţeleg eu războiul! mugi un subofiţer rus.

Eram cu toţii de acerd cu asta şi am strigat de trei ori „Ura" pentru Rusia. Ruşii, bineînţeles, au strigat şi ei de trei ori „Ura" pentru Germania.

Bătrânul, cu ochii strălu­cind de fericire, nu‑şi mai încăpea în piele:

— Dacă o să povestim asta, o să fim consideraţi cei mai mari mincinoşi!

Ziua ne rezerva şi alte surprize. Exista, de exemplu, o înţelegere cu ruşii: ei trăgeau câteva obuze în fiecare după‑amiază între 4 şi 5, în timp ce noi trebuia să tragem între 3 şi 4, toate urmând să cadă cuminţi în no man's land. Nimeni nu păţea nimic, iar generalii erau mulţu­miţi. Când trăgeam cu mitraliera sau cu alte arme uşoare, o făceam, bineînţeles, în aer. O rachetă roşie cu patru stele însemna că au o inspecţie. O rachetă verde însemna terminarea ei. Aveam, de asemenea, tot felul de alte sem­nale care ne făceau mai plăcută existenţa şi bineînţeles ne făceam vizite, ne invitam la cină şi la un pahar de vodcă. Trocul şi negustoria mergea din plin: băutură, tutun, conserve, arme, pături, ceasuri, ziare şi reviste. Ilustratele erau foarte căutate şi când găseam câte o foto­grafie mai interesantă, mergeam să ne traducă textele însoţitoare. La fel făceau şi ei.

Când ne întorceam în cazarma din Aşturca trebuia, din păcate, să instruim recruţii care soseau necontenit din Germania. Să instruieşti recruţi este de‑a dreptul plictisitor, mai ales când nu înţelegi la ce serveşte lucrul ăsta.

Cea mai reuşită lovitură a fost aceea cu caminonul din care am şterpelit optsprezece sticle şi o damigeană de coniac franţuzesc. Puteam să organizăm o adevărată petrecere. Treizeci de ouă, trei pui, cinci kile de cartofi, prune şi roşii conservate nu ne‑au costat decât 5 sticle de coniac. Am pregătit pui cu prune, roşii şi o grămadă de alte lucruri, am turnat o sticlă de coniac peste toate as­tea, le‑am fiert şi le‑am degustat.

Miau, miau. (Comentariul personal al lui Stalin.)

Într‑o altă zi, Porta a împrumutat calul unui cazac. Cum el nu mai călărise niciodată, totul s‑a terminat cu oase rupte. Cazacul a început să ne poarte sâmbetele, dar l‑am legat împreună cu calul său mort pe o plută şi l‑am lăsat în voia curentului.

A urmat vânătoarea de pisici. O mâţă scârboasă care scotocea prin coteţul de găini al unui prieten rus. Porta a organizat urmărirea ca un adevărat maestru de vână­toare. Mâţa a scăpat cam hărtănită, dar când vânătoarea s‑a terminat am descoperit că Porta doborâse un câine şi trei pui, rănise o vacă şi o capră şi găurise boneta crescă­torului de găini. Prietenul nostru rus l‑a consolat spunându‑i că inamicul era o pisică foarte, foarte greu de doborât.

Într‑o noapte am luat pe sus o scroafă de două sute de kilograme de la 89 artilerie, cantonat în satul vecin. După asta am băgat în noi şuncă zile întregi, aşezaţi pe latrine, jucând cărţi şi bând vodcă.

Şi povestea cu dinţii lui Porta... Una dintre măsele îl chinuia de mult timp, dar nu avea curaj să meargă la dentist. Încercasem vechiul truc cu legatul dintelui de uşă, dar când am trântit uşa s‑a rupt sfoara. Într‑o zi Bătrânul a pus mâna pe un cleşte de dentist uzat. L‑am legat pe Porta şi Bătrânul i‑a scos dintele dureros. Din păcate l‑a scos pe cel de alături. L‑a smuls atunci şi pe celălat, lăsându‑l pe Porta cu un singur incisiv în­negrit de tutun. Bătrânul a declarat că ar fi absurd să se oprească la jumătatea drumului şi l‑a scos şi pe ultimul înainte de a‑l dezlega pe "pacientul" care ne înjura cât îl ţineau puterile.

A trebuit să‑i ţinem câteva zile la distanţă unul de celălalt, dar într‑un târziu Porta s‑a răzbunat. L‑a legat pe Bătrânul, prin surprindere, l‑a descălţat, i‑a prins pi­cioarele de doi ţăruşi şi le‑a frecat cu sare, apoi a invitat două capre la acest ospăţ ciudat. În timp ce Bătrânul se gâdila şi murea de râs, Porta îşi sugea berea, ţinân­du‑ne departe cu ajutorul unei cravaşe căzăceşti.

Da, a fost o vară minunată!