Poveste cu generali

Până la ultima picătură de sânge

Când s-a aflat că piraţii se apropiau de insula noastră, a fost numit un comitet de apărare, din care am fost invitat să fac parte. Pierduţi în mijlocul oceanului, trebuia, din păcate, să ne purtăm singuri de grijă. Jandarmeria, în acele vremuri, era cam subţirică şi dotată cu arme mai mult decorative. Garnizoana, din cauza rotaţiei cadrelor, nu avea un şef. Şi totuşi, trebuia să ne apărăm. Ne-am gândit, noi, cei din comitet, să-i cerem un sfat Excelenţei Sale Imagine, faimosul general care se retrăsese de câţiva ani bunicei din activitate şi stătea în palatul familiei.

Generalul Antonio Imagine era bătrân acum. Nu era de conceput că avea să preia de unul sin­gur comanda apărării, stând în poziţie de drepţi pe povârnişul fortăreţei. El era însă concetă­ţeanul cel mai ilustru. Ar fi putut să ne dea nouă, necunoscătorilor în ale disciplinei militare, idei preţioase şi o proclamaţie a lui, de pildă, ar fi servit la aprinderea curajului populaţiei cuprinse de spaimă.

I-am cerut o întrevedere. Ni s-a răspuns că generalul este indispus. Pentru că era o urgenţă, Excelenţa Sa a acceptat în cele din urmă să ne primească. Am fost rugaţi totuşi să nu îl obosim şi să nu ne lungim prea mult.

Ne-am prezentat la patru după-amiaza la palatul familiei Imagine, care se înălţa impunător şi întunecat deasupra hanului neospitalier din Basse. Un servitor ne-a însoţit în timp ce urcam pe scară. Vitraliile ca de catedrală, draperiile groase furau într-atât din lumină, încât peste tot erau aprinse becuri electrice. În anticameră ne-a întâmpinat o doamnă plină de demnitate şi îngri­jorare, care a repetat recomandările: „Vă rog... fiţi grijulii... de ceva vreme nu mai este el însuşi... suntem mereu încordaţi... ce să vă mai spun... nu se simte bine... o să vedeţi şi dumneavoastră..." Şi privea adesea în jurul ei, făcând cine ştie ce aluzii cu subînţelesuri sinistre. Apoi a deschis uşor o uşă.

Era cea care dădea în dormitorul generalului, mobilat şi tapetat ca pe vremuri cu mobilă masivă şi întunecată, tapetul din damasc închis la culoare, nenumărate portrete şi fotografii puse pe pereţi şi două paravane aşezate la colţuri ca să ascundă, poate, obiectele cele mai intime. Totul era extrem de ordonat. Noi ne-am oprit, însă, nedu­meriţi în prag, pentru că patul imaculat, luminat de un lampadar, ni s-a părut gol. În cameră nu se vedea nimeni.

Când, iată, o mogâldeaţă mică şi cenuşie, un soi de animăluţ, s-a răsucit în cearşafurile albe. Ne-am apropiat şi am zărit o pasăre, cam de mări­mea unei vrăbii mari, care, cu mari eforturi, încerca să-şi vâre capul sub pernă. Părea una din păsările acelea rătăcite şi abandonate ce bat la ferestrele gospodăriilor în serile reci de iarnă: cu trupul istovit, penele zbârlite şi urâte, ca la canarii bolnavi. Doamna care ne însoţea a făcut câţiva paşi în faţa noastră, dând din cap:

— Vedeţi şi dumneavoastră, domnilor, a şoptit, Excelenţa Sa s-a schimbat destul de mult în ulti­mul timp... Trebuie să fim atenţi...

Ne spuseseră că generalul Imagine se cam şubrezise, că amintirea vechii glorii, dar şi gândul la ultimul nostru război pierdut literalmente îl rodeau. Dar în starea aceea, ca să fim sinceri, nici unul dintre noi nu şi l-ar fi imaginat: o zburătăciune jigărită şi uscată!

Preşedintele nostru, domnul Azana, un bărbat de acţiune, s-a întors către însoţitoarea noastră, întrebând-o încet:

— Dar de ce nu-i daţi mai multă mâncare? Poate puţină carne tocată ?

— Nu-mi vorbiţi despre mâncare, i-a şoptit doamna, nu reuşim să-l facem să ia nicio înghiţitură.

Apoi, aplecându-se deasupra animăluţului, a spus cu voce tare, de parcă i-ar fi vorbit unui surd:

— Excelenţă, Excelenţă, iertare... Sunt aici domnii din comitet!

Zburătăciunea, adică generalul Imagine, scoase dintr-o dată capul de sub pernă, unde şi-l vârâse aproape tot, şi cu greu se ridică pe lăbuţe, privindu-ne. Din cioc s-a prelins o voce subţire, dar ciudat de sigură, plină de demnitate şi militărească:

— Bună ziua, domnilor, luaţi loc, sunt la dispoziţia dumneavoastră.

Spuse acestea şi ca şi cum efortul ar fi fost excesiv, se prăbuşi din nou în cearşafuri, gâfâind.

Am înţeles cât de dificilă era situaţia. Genera­lul era, într-adevăr, la capătul puterilor şi nu avea să ne fie de prea mare ajutor. Nici măcar o proclamaţie scurtă nu ne mai îngăduiam să sperăm de la el. Şi cum ar fi putut oare s-o mai scrie ? Înmuindu-şi ciocul în călimară ?

Domnul Azana nu şi-a pierdut cumpătul.

— Excelenţă, a început solemn, piraţii sunt deja în apropierea insulei. Conducere militară nu există. Trebuie să ne gândim cum să ne apărăm. Nu am fi îndrăznit niciodată să vă deranjăm, dacă nu am fi fost convinşi că vom găsi în dumnea­voastră cel mai bun îndrumător.

Au trecut câteva clipe şi, după încercări chinuitoare, bătrânul general a reuşit din nou să se ridice pe lăbuţe, clătinându-se uşor. Pe penele de pe pieptul slab, pe partea stângă, am văzut câteva pete colorate, ceea ce mai rămăsese, ne-am gândit noi, din nenumăratele sale medalii.

Ciocul s-a deschis, vocea subţire, dar autoritară, s-a făcut auzită:

— Prieteni, în vremurile bune, deviza mea era una singură: până la ultima picătură de sânge.

A rostit silabele deschizând şi închizând ciocul cu nişte clămpănituri seci. Părea să-i facă multă plăcere rostirea acelor cuvinte. Dar nouă la ce ne puteau folosi? Domnul Azana a insistat, pre­cizând :

— Excelenţă, suntem în dilemă dacă să orga­nizăm rezistenţa pe plajă sau de pe ziduri.

Pasărea, care era pe punctul de a se prăbuşi, s-a îmbăţoşat din nou, şi-a lăsat ciocul în jos, reflectând, şi a întrebat brusc:

— De câte puşti dispuneţi ?

— Am strâns ceva mai mult de cinci sute, a răspuns Azana.

La aceste cuvinte, generalul s-a umflat vizibil, luând forma şi dimensiunile unui ghem mare. Feno­menul era impresionant. Un flux de încredere şi de energie l-a cuprins. Stând îmbăţoşat, a încuviinţat din cap.

— Magnific! a comentat. Bravii mei concetă­ţeni! Oricum, cinci sute de puşti sunt ceva, pentru început.

— De fapt, a spus preşedintele, nu toate sunt puşti de...

— Barbari mizerabili, l-a întrerupt generalul, ridicând o aripioară golaşă. O să le pregătim o primire demnă! Nu vom neglija nici o strategie, vom acţiona neîntârziat... Oameni buni, vă mulţumesc că aţi aprins sufletul unui bătrân şi credincios soldat!... Peste insula aceasta mică simt cum trece vântul epopeii... Şi de-o fi să cad... Nu, nu pot cere nimic mai mult de la cel Atotputernic!

Nu ne aşteptam ca generalul Imagine, redus la forma aceea şi în starea în care se afla, să accepte chiar comanda apărării. Era neplăcut. Cum să le pretinzi oamenilor să asculte ordinele unei păsări?

Între timp, o nouă idee trebuie că-i venise generalului, pentru că brusc îndrăzneala i s-a înmuiat, pieptul bombat i s-a dezumflat şi din cioc i-au scăpat cuvinte neliniştite:

— Dar spuneţi-mi... Spuneţi-mi, dragii mei copii... Câţi oameni sunt la bordul ambarcaţiunii? O sută? Două sute?

— Din recunoaşterile noastre de până acum, a răspuns precis Azanâ, este vorba de douăzeci şi două de vase... Dacă socotim, cam şapte mii de oameni...

— Cip, cirip, a făcut generalul, foarte impre­sionat, şapte mii ai spus ?

— Şapte mii, Excelenţă.

A tresărit, a părut că se goleşte pe neaşteptate de viaţă, lăsându-se să cadă vlăguit în cearşafuri.

— Dumnezeule mare! a exclamat dama consternată. Acum se simte rău... Ştiam eu... Nu mai puteţi rămâne, domnilor... Vă rog, vă rog... Pe aici..., şi arăta spre uşă.

Văzându-ne că ne ridicăm de pe scaune, generalul a părut să se înspăimânte şi mai tare:

— Nu, nu, a început el să piuie furios, aştep­taţi... Eu nu mă simt bine... Cip, cirip... De fapt, nu pot să accept... Dar e de datoria mea să vă avertizez... Doar un sfat... Strategia ce se impune trebuie să fie una precaută...

— Precaută? În ce sens, Excelenţă? l-a între­bat Azana, rămas fără replică la metamorfoza aceea neaşteptată.

— Vreau să spun, a continuat cu o voce plângăreaţă legendarul Cleşte de Fier, cum era numit odată din cauza forţei manevrelor sale învăluitoare, că nu ştim încă ce intenţii au străinii aceştia... Şi dacă vin la noi ca prieteni? Dacă au drept scop un comerţ cinstit? În acest caz, domnilor...

— Foc şi sabie peste tot pe unde au ajuns, a replicat sever domnul Azana. Acestea sunt, Excelenţă, intenţiile lor.

Pasărea a căzut în prostraţie. Am văzut-o zvârcolindu-se în cearşafuri ca un copil răsfăţat.

— Dar nu trebuie să daţi crezare zvonurilor! ne-a rugat. Nu trebuie să vă încăpăţânaţi... M-aţi zăpăcit cu invazia voastră... N-am înţeles bine... Mi-aţi răstălmăcit... Eu sunt bătrân... Am nevoie de o viaţă liniştită... Pe navele de piraterie se află mulţi soldaţi demni şi oameni cinstiţi... Eu aş fi cel dintâi care să vă îndemne la luptă... Cinstirea drapelului, pot să spun, a fost întotdeauna legea mea supremă... Dar acum nu este vorba de război... Mi se pare oportun să vă pregătiţi să-i primiţi sărbătoreşte pe călători... Dar Azanâ a replicat dur:

— Excelenţă, noi ne vom apăra.

De mânie, gâtul păsării se întindea, croncănind:

— Crau, crau... Nerăbdarea vă orbeşte, tine­reilor... Străinii vin, eu ştiu, cu aceleaşi intenţii... Frumuseţea insulei îi atrage...

Ne-am uitat unii la alţii, înspăimântaţi.

— Excelenţă, a repetat preşedintele nostru, aproape ameninţător, făcând un pas spre el, noi ne vom apăra!

El a gemut încă o dată:

— Nu, nu, nu, eu nu voi fi complicele vostru... Voi avea o poziţie diferită de a voastră... Eu sunt un militar... Crau, crau... Refuz să intru într-o maşinaţie atât de nebunească!

Ti se rupea sufletul uitându-te la el. Un tremur febril făcea să-i vibreze penele. De ce se temea, mă întrebam, această umbră de om? Marele con­dotier voia să-şi salveze o comoară tăinuită? De ce se târa aşa în faţa unor străini ca noi? Ce putea să-i mai ofere viaţa? Văzând că orice efort de a ne convinge era inutil, încerca din nou, cu uşoare îmbrâncituri, să se vâre sub pernă.

Dezgustat, am ridicat cu o mână perna pentru ca ilustrul strateg să se poată ascunde de tot; ceea ce a şi făcut, imediat. Apoi am plecat în linişte.