Graţia divină
Doi domni, care
se aflau la toaletă în momentul acela, încercară să-l ridice; în zadar — nu
putea face niciun efort. Zăcea ghemuit la piciorul scării de pe care se
prăvălise. Reuşiră să-l întoarcă. Pălăria i se rostogolise la o distanţă de
cîţiva metri, iar hainele îi erau mînjite de murdăria şi umezeala pardoselii pe
care zăcuse cu faţa în jos. Ţinea ochii închişi şi răsufla zgomotos, horcăind.
Din colţul gurii i se prelingea o şuviţă de sînge.
Cei doi domni şi
unul dintre chelneri îl purtară pe scări pînă sus şi-l culcară pe podeaua
barului. În două minute fu înconjurat de un cerc de oameni. Administratorul
barului întreba pe fiecare cine e acest om, cu cine venise. Nu ştia nimeni cine
era, dar unul dintre chelneri spuse că îl servise pe domnul cu un rom mic.
— Era singur? întrebă administratorul.
— Nu, domnule. Mai erau doi domni cu dînsul.
— Şi unde sunt?
Nu ştia nimeni.
Un glas spuse:
— Faceţi-i loc să respire. A leşinat.