O mică înnorare
Cu opt ani în
urmă îl condusese pe prietenul său la Gara North Wall şi-i urase noroc. Gallagher
ajunsese cineva. Vedeai asta numaidecît după aerul lui de om umblat prin lume,
după croiala hainei de tweed, după siguranţa cu care vorbea. Puţini
aveau talentele lui - şi încă şi mai puţini fuseseră în stare să rămînă
neschimbaţi în rău de asemenea succes. Gallagher era un om inimos - merita să
reuşească, însemna ceva să ai un asemenea prieten.
Încă de pe la
ora dejunului, gîndurile Micului Chandler se întorceau mereu la întîlnirea sa
cu Gallagher, la invitaţia lui Gallagher şi la marele oraş Londra, unde trăia
Gallagher. I se zicea Micul Chandler fiindcă, deşi cu puţin sub statura
mijlocie, îţi făcea impresia unui om mic. Mîinile îi erau albe şi mici, silueta
fragilă, glasul liniştit şi purtările de om subţire, îşi îngrijea cu mare
atenţie părul şi mustaţa cu fire blonde şi mătăsoase, si-şi parfuma discret
batista. Semilunile unghiilor lui erau desăvîrşite, iar cînd zîmbea, îi mijea
în gură un şir de dinţi albi ca de copil.
Şezînd la
pupitrul lui, la King's Inns, se gîndea ce schimbări aduseseră aceşti opt ani.
Prietenul pe care-1 cunoscuse cu o înfăţişare jerpelită şi nevoiaşă devenise o
figură strălucită în presa londoneză. Micul Chandler se oprea adesea din scrisul
său plictisitor şi privea afară pe fereastra biroului. Văpăile stinse ale unui
asfinţit de toamnă tîrzie se răsfrîngeau pe pajişti şi alei. Învăluiau
binevoitor într-o pulbere aurie pe dădacele neîngrijite şi pe bătrînii
nevolnici ce moţăiau pe bănci; pîlpîiau deasupra tuturor formelor în mişcare -
asupra copiilor care alergau ţipînd de-a lungul cărărilor cu pietriş şi asupra
oricui trecea prin parc. Micul Chandler urmărea acest tablou şi se gîndea la
viaţă; şi (ca întotdeauna cînd se gîndea la viaţă) se întrista. O blîndă
melancolie puse stăpînire pe el. Simţea cît era de inutil să lupţi impotriva
sorţii - aceasta fiind apăsătoarea înţelepciune ce i-o lăsaseră moştenire
secolele.
Îşi aminti de
volumele de poezie înşirate pe rafturile lui, acasă. Le cumpărase în zilele
sale de burlăcie - şi seara, cînd şedea în odăiţa de lîngă hol, fusese adesea
ispitit să scoată vreunul din raft şi să-i citească din el neveste-sii. Dar
totdeauna îl reţinuse sfiala, şi cărţile rămăseseră la locul lor. Cîteodată îşi
repeta lui însuşi unele versuri - şi asta îl mîngîia.
Cînd bătu ora la
care îşi termina programul, se ridică şi se despărţi meticulos de pupitru şi de
colegi. Silueta lui modestă şi corectă se ivi de sub bolta feudală a clădirii
King's Inns şi coborî iute Henrietta Street. Asfinţitul auriu pierea şi aerul
se făcea rece. O hoardă de copii murdari umplea strada. Stăteau sau alergau pe
trotuar, ori suiau de-a buşilea treptele din faţa uşilor căscate, ori se chirceau
pe praguri ca şoarecii. Micul Chandler nu-i băga în seamă, îşi croia agil drum
prin această măruntă mişunare de gîngănii şi pe sub umbra înaltelor,
spectralelor palate în care hălăduise vechea aristocraţie a Dublinului. Nicio
reminiscenţă a trecutului nu-1 atingea; spiritul său era plin de o bucurie prezentă.
Nu mai fusese
niciodată la Corless, cunoştea însă prestigiul acestui nume. Ştia că lumea se
ducea acolo după teatru să mănînce stridii şi să bea lichioruri; şi auzise că
acolo chelnerii vorbeau franţuzeşte şi nemţeşte. Cînd trecuse, grăbit, seara,
văzuse cupeuri trăgînd în faţa uşii şi doamne bogat îmbrăcate, însoţite de
domni galanţi, descinzînd din ele şi intrînd zorite în local. Purtau rochii
ţipătoare şi erau înfofolite în şaluri şi mantouri. Aveau feţe pudrate şi, cînd
atingeau pămîntul, îşi săltau poalele ca nişte Atalante speriate. Totdeauna
trecuse fără să-şi întoarcă privirile într-acolo. Avea obiceiul să umble repede
pe stradă, chiar şi ziua, şi ori de cîte ori îl prindea seara în oraş, grăbea
pasul, temător şi nervos. Cîteodată, însă, căuta cu jind ceea ce-i inspira
teamă. Alegea străzile cele mai întunecoase şi strîmte şi, călcînd înainte cu
îndrăzneală, se simţea tulburat de tăcerea aşternută în preajma paşilor săi;
siluetele trecînd în tăcere îl tulburau şi uneori zvonul fugar al unui rîs înăbuşit
îl făcea să tremure ca frunza.
Coti la dreapta,
spre Capel Street. Ignatius Gallagher în presa londoneză! Cine ar fi crezut una
ca asta, cu opt ani în urmă? Şi totuşi, acum cînd i se perinda în minte
trecutul, Micul Chandler îşi amintea, cu privire la prietenul său, multe
trăsături promiţătoare de mărire. Lumea îl privea pe Ignatius Gallagher ca pe
un uşuratic. Fireşte, era adevărat că pe vremea aceea frecventa nişte oameni
care se ţineau de chefuri, că bea fără măsură şi lua bani cu împrumut de unde
putea, în cele din urmă fusese amestecat într-o afacere dubioasă, o oarecare
tranzacţie bănească; sau cel puţin aşa interpretau unii plecarea lui grăbită.
Dar talentul nimeni nu i-l nega. Totdeauna avusese Ignatius Gallagher ceva...
ceva care te impresiona. Chiar cînd n-avea de nici unele şi dădea din colţ în
colţ neştiind cum să-şi procure un ban, tot se arăta curajos. Micul Chandler
îşi amintea una dintre expresiile favorite ale lui Ignatius Gallagher cînd era
la ananghie (şi această amintire îl făcu să roşească puţin de satisfacţie): „Un
moment, băieţi, zicea, numai să-mi pun eu la contribuţie materia cenuşie".
Ăsta era
Ignatius Gallagher întreg; şi zău, nu puteai decît să-1 admiri cînd îl vedeai
aşa.
Micul Chandler
grăbi pasul. Pentru prima oară în viaţa lui, se simţea mai presus de oamenii pe
lîngă care trecea. Pentru prima oară, sufletul lui se răzvrătea împotriva
serbedei neeleganţe a acelei străzi. Nicio îndoială: dacă voiai să reuşeşti,
trebuia să pleci. La Dublin nu puteai face nimic. Cînd trecu Podul Grattan,
privi în josul rîului, spre cheiurile din părţile acelea, şi i se făcu milă de
bietele case ponosite. I se păreau o adunătură de vagabonzi, stînd grămadă de-a
lungul malurilor rîului, cu hainele lor vechi îmbîcsite de praf şi funingine,
uluiţi de panorama asfinţitului, aşteptînd parcă primul fior al nopţii să-i
zgîlţîie din toropeală, ca s-o poată lua din loc. Se întrebă dacă ar fi în
stare să exprime asta într-o poezie. Poate că Gallagher ar putea-o plasa la
vreo revistă londoneză. Oare era în stare să scrie ceva original? Nu ştia sigur
cărei idei anume ar fi vrut să-i dea glas, dar gîndul că-1 atinsese un moment
poetic miji în el, prinzînd viaţă ca o speranţă pe cale a se naşte. Păşea
înainte cu vitejie.
Fiece pas îl
aducea mai aproape de Londra, mai departe de propria-i viaţă sobră şi
neartistică. O lumină prinse să pîlpîie la orizontul gîndurilor sale. Încă nu
era bătrîn — avea doar treizeci şi doi de ani. Temperamentul său, s-ar putea
spune, ajunsese la maturitate. Cîte tonalităţi şi impresii n-ar fi dorit să
transcrie în versuri! Le simţea în sine. Încerca să-şi cîntărească sufletul, ca
să vadă de era sau nu un suflet de poet. Melancolia alcătuia nota dominantă a
caracterului său, aşa gîndea, dar o melancolie îndulcită de întoarceri la credinţă
şi la resemnare şi la bucuriile simple. De-ar putea să exprime asta într-un
volum de versuri, poate că oamenii şi-ar apleca urechea spre ele. Popular n-are
să fie niciodată, asta vedea bine. N-ar fi în stare să entuziasmeze mulţimea,
dar poate că un mic cerc de spirite înrudite s-ar simţi atras către dînsul.
Poate criticii englezi ar recunoaşte în el un exponent al şcolii celte, prin
tonul melancolic al poemelor sale, şi-apoi el ar strecura şi aluzii. Începu să
născocească crîmpeie şi fraze din recenziile pe care avea să le întîmpine
volumul lui. „Dl. Chandler are darul versului fluent şi graţios..." „
Versurile acestea sînt străbătute de o tristeţe nostalgică..."„Nota
cehă..." Păcat că numele lui n-avea un aspect mai irlandez. Poate c-ar
fi mai bine să introducă numele maică-sii înaintea numelui de familie. Thomas
Malone Chandler! Sau şi mai bine: T. Malone Chandler. Are să-i vorbească
despre asta lui Gallagher.
Îşi urmărea cu
atîta ardoare reveria, încît trecu mai departe cu o stradă şi trebui să se întoarcă.
Pe cînd se apropia de Corless, începu să-l năpădească iarăşi agitaţia de mai
înainte şi la intrare se opri nehotărît. În cele din urmă deschise uşa şi intră.
Lumina şi
zgomotul din bar îl reţinură cîteva clipe în prag. Privi în juru-i — şi strălucirea
atîtor pahare roşii şi verzi îi tulbură vederea. Barul îi părea plin de lume şi
simţi că toţi îl observă, plini de curiozitate. Aruncă priviri repezi în
dreapta şi în stînga (încruntîndu-se niţel, ca pentru a da o motivare serioasă
prezenţei sale), dar cînd i se mai limpezi vederea, îşi dădu seama că de fapt
nu se întorcea nimeni să se uite la el — şi iată-l colo pe Ignatius Gallagher,
desigur, el era, proptit cu spatele de tejgheaua barului şi cu picioarele
răşchirate.
— Sal't, Tommy, iată-te! Ce faci, viteazule? Ce
bei? Eu iau whisky: e mai ceva decît ce bem noi dincolo. Sifon? Apă minerală?
Fără? Şi eu zic la fel. Îi ia gustu'... Alo, gargon, fii drăguţ şi
adu-ne două jumătăţi de whisky malţ... Aşa - şi ce-ai mai dres de cînd nu ne-am
mai văzut? Doamne, cum îmbătrînim! Tu vezi ceva semne ale vîrstei la mine – hm?
Ia zi! Cam alburiu şi cam rar în creştet, ai, ce zici?
Ignatius Gallagher
îşi scoase pălăria şi dădu la iveală un cap mare, tuns scurt. Faţa îi era
groasă, palidă şi în întregime bărbierită. Ochii, de culoarea ardeziei
albăstrii, îi înviorau paloarea nesănătoasă şi luceau aprins deasupra cravatei
vii, de un galben-portocaliu. Între aceste două trăsături, care de care mai
izbitoare, buzele păreau foarte prelungi, lipsite de formă şi culoare.
Plecîndu-si capul, pipăi cu două degete atente prin părul rărit din creştet.
Micul Chandler clătină din cap. Ignatius Gallagher îşi puse iar pălăria.
— Te doboară viaţa asta de gazetar. Te tot
grăbeşti şi te zoreşti întruna, alergi după material şi adesea nu găseşti şi,
în plus, trebuie să dai mereu ceva nou. Ducă-se naibii de corecturi şi de
tipografii, mi-am zis, barem cîteva zile! Sînt foarte bucuros, atîta pot să-ţi
spun, că m-am întors prin părţile noastre! Îţi face bine aşa, un pic de
vacanţă. Mă simt ca un peşte în apă de cînd am pus piciorul în drăguţul,
murdarul ăsta de Dublin. Şi iată-te şi pe tine, Tommy! Apă? Să-mi spui cîtă.
Micul Chandler
îl lăsă să-i dilueze bine whisky-ul.
— Nu ştii ce-ţi face bine, băiatule! spuse
Ignatius Gallaher. Eu îl beau pe-al meu sec.
— Beau puţin, în general, spuse Micul Chandler,
modest. Ici şi colo cîte un pahar, cînd mă întîlnesc cu vreun prieten vechi.
— Ei, replică Ignatius Gallagher cu voioşie,
ridicînd paharul, în sănătatea noastră şi în amintirea zilelor de demult şi a
prieteniilor de demult!
Ciocniră şi băură
pentru urare.
— L-am întîlnit azi pe unul din vechea gaşcă,
pe O'Hara, continuă Ignatius Galagher. Pare să fie la ananghie. Ce face?
— Nimic, zise Micul Chandler. S-a dus pe copcă.
— Dar Hogan are o situaţie bună, nu-i aşa?
— Da, e în Comisia Agrară.
— L-am întîlnit
într-o seară la Londra şi mi s-a părut că era cu buzunarul bine căptuşit.
Bietul O'Hara! De la băutură bănuiesc că i s-o fi trăgînd!
— Şi de la altele, spuse scurt Micul Chandler. Ignatius
Gallagher rîse:
— Tommy, văd că nu te-ai schimbat niciun pic.
Eşti exact acelaşi personaj serios care mă dăscălea duminică dimineaţa, cînd mă
durea capul şi-mi era gura amară. Ar trebui să te mai vînturi şi tu niţel prin
lume. Ai fost vreodată undeva măcar aşa, într-o scurtă plimbare?
— Am fost la Isle of Man, răspunse Micul
Chandler.
— Isle of Man! rîse Ignatius Gallaher. Du-te la
Londra ori la Paris! Parisul - asta-i ceva ca schimbare! Aşa ceva ţi-ar face
bine.
— Tu ai văzut Parisul ?
— Te cred că 1-am văzut! M-am vînturat niţeluş
prin el!
— Şi e într-adevăr chiar aşa frumos cum se
spune? întrebă Micul Chandler.
Sorbi puţintel
din paharul lui, pe cînd Ignatius Gallagher îl goli hotărît pe-al său.
— Frumos? repetă Ignatius Gallagher, oprindu-se
pentru a cîntări cuvîntul şi a savura aroma băuturii. Nu-i chiar aşa frumos, de
fapt. Fireşte, este frumos... Da' e vorba de viaţa Parisului - asta e.
A, nu există oraş ca Parisul, în privinţa veseliei, mişcării, însufleţirii.
Micul Chandler
îşi sorbi paharul pînă la fund şi, cu oarecare osteneală, reuşi să capteze
privirea barmanului. Comandă încă un rînd.
— Am fost la Moulin Rouge, continuă
Ignatius Gallagher, după ce barmanul le luase paharele goale, şi am fost la
toate cafenelele boemei. Ce să-ţi spun, fierbe aerul, nu alta. Nu prea-i de-un
tip evlavios ca tine, Tommy.
Micul Chandler
nu zise nimic pînă ce se întoarse barmanul cu cele două pahare; apoi ciocni
uşurel paharul celuilalt şi-i întoarse urarea de adineauri, începea să se simtă
un pic decepţionat. Nu-i plăcea accentul lui Gallagher şi felul său de a se
exprima. Prietenul lui avea ceva vulgar, ceva ce el nu observase înainte. Dar
poate-i numai rezultatul vieţii la Londra, în iureşul şi concurenţa vieţii de
gazetar. Vechiul lui farmec personal îi rămăsese - tot mai răzbătea pe sub
această atitudine nouă, stridentă. Şi-apoi, la urma urmelor, Gallagher trăise,
văzuse lumea. Micul Chandler aruncă o privire invidioasă spre prietenul său.
— Totul e vesel la Paris, continuă Ignatius
Gallaher. Oamenii, acolo, ştiu să se bucure de viaţă. Nu crezi că au dreptate?
Dacă vrei să petreci cu adevărat, la Paris trebuie să te duci. Şi să ştii că
ţin mult la irlandezi cei de-acolo. Cînd au auzit că-s din Irlanda, mai să mă
mănînce, măi.
Micul Chandler
sorbi încetişor vreo patru, cinci înghiţituri.
— Spune-mi, zise, e adevărat că Parisul ar fi
aşa de... imoral cum se spune?
Ignatius Gallagher
făcu un gest cuprinzător cu braţul drept.
— Orice loc e imoral. Fireşte că la Paris
găseşti într-adevăr lucruri cam piperate. Du-te, de exemplu, la cîte-un bal
studenţesc. Ştiu că e animaţie acolo, ca să zicem aşa, cînd încep Les
cocottes să-şi dea drumul. Presupun că ştii ce sunt astea?
— Am auzit de ele, spuse Micul Chandler.
Ignatius Gallagher goli paharul de whisky şi clătină din cap.
— A, orice s-ar spune, nu există pe lume femeie
ca femeia din Paris, dacă-i vorba de şic şi de temperament!
— Vasăzică, e într-adevăr un oraş imoral, trase
concluzia Micul Chandler, cu sfioasă stăruinţă, vreau să zic faţă de Londra sau Dublin?
— Londra! exclamă Ignatius Gallagher. E tot un
drac. Întreabă-l pe Hogan, băiatule. I-am arătat cîte ceva prin Londra, cînd a
fost pe-acolo. Ţi-ar deschide ochii... Ce faci, Tommy, nu-l subţia, bietul
whisky, ca pe-un punci! Hai, bea-l aşa!
— Nu, într-adevăr...
— Haide, las' că încă unul n-o să-ţi facă nici
un rău. De care, hm? Acelaşi, nu?
— Bine... fie!
— Francois, încă un rînd! Fumezi, Tommy?
Ignatius Gallagher scoase la iveală etui-ul cu ţigări. Cei doi amici
aprinseră ţigări de foi şi pufăiră în tăcere pînă li se serviră băuturile.
— Am să-ţi spun părerea mea, zise Ignatius
Gallagher, ivindu-se după un timp din norul de fum în care se retrăsese. E o
lume trăsnită... Dacă-i vorba de imoralitate - am auzit eu de unele cazuri - ce
spun? le-am şi cunoscut, cazuri de... imoralitate...
Ignatius Gallagher
pufăi din ţigară, căzut pe gînduri şi-apoi, cu tonul calm al unui istoric,
începu să schiţeze amicului său cîteva tablouri ale corupţiei ce înflorea pe meleagurile
străine. Trecu în revistă viciile numeroaselor capitale şi păru dispus să ofere
oraşului Berlin cununa. De unele lucruri nu putea garanta (îi povestiseră
prietenii), dar în altele avea experienţă personală. Nu cruţa nici rang, nici
castă. Dădu în vileag multe dintre tainele instituţiilor religioase de pe
continent şi descrise unele obiceiuri la modă în înalta societate. Termină
povestind cu amănunte o istorie despre o ducesă engleză - o istorie pe care o
ştia ca adevărată. Micul Chandler era uluit.
— Ei, dar noi sîntem în bătrînul Dublin, care-şi
vede binişor de drum, cum a apucat din bătrîni, şi habar n-are de toate astea.
— Cît de plictisitor trebuie să ţi se pară,
constată Micul Chandler, după toate locurile pe care le-ai văzut!
— De, răspunse Ignatius Gallagher, oricum e
odihnitor să vii pe-aici. La urma urmei, e ţara unde te-ai născut, nu? Orice-ai
face, păstrezi o slăbiciune pentru ea. Asta-i firea omenească... Da' spune-mi
ceva şi despre tine. Hogan mi-a povestit că te înfrupţi din bucuriile fericirii
conjugale. E-al doilea an, nu-i aşa?
Micul Chandler
roşi, surîzînd.
— Da,
zise. În mai,
anul acesta, am
împlinit douăsprezece luni de căsătorie.
— Sper că nu-i prea tîrziu ca să-ţi prezint
cele mai bune urări, spuse Ignatius Gallaher. Nu ţi-am ştiut adresa, altfel ţi
le trimiteam la timp. Întinse mîna şi Micul Chandler i-o strînse.
— Ei, Tommy dragă, îţi urez ţie şi alor tăi
toate bucuriile din lume şi bani cu duiumul - şi să nu mori decît cînd te-oi
împuşca eu. Ţi-o doreşte un prieten sincer, un vechi prieten - ştii asta, nu-i
aşa?
— O ştiu, răspunse Micul Chandler.
— Ceva odrasle? se informă Ignatius Gallagher.
Micul Chandler iarăşi roşi.
— Avem un copil, spuse.
— Băiat ori fată?
— Un băieţel.
Ignatius Gallagher
îşi bătu sonor pe umăr amicul.
— Bravo, Tommy, zise, nu mă-ndoiam de tine.
Micul Chandler zîmbi, se uită fîstîcit la paharul lui şi-şi muşcă buza de jos
cu trei dinţi din faţă, copilăros de albi.
— Sper c-ai să petreci o seară cu noi, înainte
de plecare, zise. Soţia mea are să fie foarte bucuroasă să te cunoască. Putem
face puţină muzică şi...
— Îţi mulţumesc din toată inima, dragul meu.
Păcat că nu ne-am întîlnit mai devreme. Dar mîine trebuie să plec acasă.
— Poate
astă-seară ?...
— Îmi pare tare rău, dragă. Vezi, am venit
încoace împreună c-un alt tip, un băiat deştept foc, şi-am aranjat să mergem la
o mică partidă de cărţi. Să nu fi fost asta...
— O,
atunci...
— Da' cine ştie? adăugă Ignatius Gallagher,
politicos. La anu' poate mă mai reped pîn-aici, acum că am spart gheaţa. Nu-i
decît o plăcere amînată.
— Foarte bine, întări Micul Chandler, data
viitoare petreci o seară cu noi. Ne-am înţeles, da?
— Da, ne-am înţeles, replică Ignatius Gallaher.
La anu', dacă vin,parole d'honneur.
— Şi ca să pecetluim convenţia, spuse Micul Chandler, mai luăm un păhăruţ.
Ignatius Gallagher
scoase un ceas mare de aur si-l consultă.
— Da' ăsta-i ultimul, nu? Fiindcă, ştii, am o
întîlnire.
— A, da, desigur... făcu Micul Chandler.
— Foarte bine, aprobă Ignatius Gallagher,
atunci hai să mai bem un păhărel la botul calului, cum îi şade bine
călătorului, nu?
Micul Chandler
comandă băuturile. Roşcata ce i se urcase în obraji cu cîteva minute în urmă se
statornicise. Roşea uşor, dintr-o nimica toată, şi acum se simţea încălzit şi
însufleţit. Trei păhărele de whisky i se suiseră la cap, iar trabucul tare cu
care-l tratase Gallagher îi tulburase mintea - el fiind un om delicat şi
abstinent. Aventura întîlnirii cu Gallagher după opt ani, a prezenţei sale
alături de Gallagher la Corless, în localul plin de lumini şi larmă,
povestirile lui Gallagher şi faptul de a fi luat parte scurt timp la viaţa
hoinară şi triumfală a lui Gallagher - toate astea răsturnaseră echilibrul
firii sale sensibile. Simţea cu acuitate contrastul dintre propria-i viaţă şi
aceea a prietenului său şi i se părea nedrept. Gallagher era mai prejos decît
el, şi ca origine şi ca educaţie. Era sigur că ar putea să facă ceva mai bun
decît făcuse vreodată prietenul lui, sau decît ar fi fost în stare să facă
vreodată, ceva superior jurnalismului gălăgios, numai de i s-ar oferi prilejul.
Ce-i sta în cale? Nenorocita lui de timiditate! Dorea să se justifice într-un
fel oarecare, să-şi afirme puterea, înţelegea el prea bine de ce-i refuzase Gallagher
invitaţia. Gallagher îi făcea o favoare purtîndu-se prietenos cu el - exact cum
îi făcea şi Irlandei favoarea de a o vizita.
Barmanul le
aduse băuturile. Micul Chandler împinse un pahar către prietenul lui şi-l luă
cutezător pe celălalt.
— Cine ştie? spuse pe cînd ridicau paharele.
Cînd vei veni la anul, poate că voi avea plăcerea să urez viaţă lungă şi
fericire domnului şi doamnei Ignatius Gallaher.
Ignatius
Gallaher, care începuse să bea, închise expresiv un ochi pe deasupra marginii
paharului. După ce bău, plescăi din buze cu hotărîre, puse paharul jos şi
răspunse:
— Nicio grijă de-aşa ceva, băiatule! Deocamdată
vreau să mă mai zbenguiesc niţeluş, să mai cunosc niţel viaţa şi lumea, înainte
de a-mi vîrî capul în sac - dacă oi face vreodată una ca asta.
— Într-o bună zi ai s-o faci, spuse calm Micul
Chandler.
Ignatius Gallagher
îşi întoarse din plin spre prietenul său cravata portocalie şi ochii albaştri
ca ardezia.
—Crezi ? întrebă.
— Ai să-ţi vîri
capul în sac, repetă Micul Chandler tenace, şi tu ca şi oricare altul, cînd vei
găsi fata potrivită.
Rosti cuvintele
cu o uşoară ostentaţie şi îşi dădu seama că se trădase; dar, deşi roşeaţa din
obraji i se înteţise, nu clinti sub privirea fixă a prietenului său. Ignatius Gallagher
continuă cîteva clipe să-l privească, apoi îi spuse:
— Dacă se întîmplă cîndva, poţi liniştit să pui
la bătaie şi să pariezi pe ultimul tău dolar c-are să se întîmple fără
gîngureală de amor şi fără clar de lună. Eu, unul, mă-nsor cu bani. Ori are un
cont frumuşel la bancă, ori nu-i de mine.
Micul Chandler
clătină din cap.
— Ascultă, omule, făcu Ignatius Gallagher cu
aprindere. Ştii cum stau lucrurile? Mîine pot să am şi femeia şi numerarul -
numai un cuvinţel să spun. Nu crezi? Sînt sute - ce vorbesc - sunt mii de
nemţoaice şi ovreice putred de bogate, care ar mulţumi lui Dumnezeu să pună
mîna pe mine. Aşteaptă numa' niţel, băiatule. Să vezi tu dacă nu-mi joc eu bine
cărţile! Cînd m-apuc de ceva, apoi o fac cu seriozitate! Aşteaptă şi-ai să
vezi!
Duse brusc
paharul la gură, dădu pe gît restul de whisky şi rîse zgomotos. Pe urmă privi
gînditor în gol şi spuse pe un ton mai calm:
— Da' n-am niciun zor. Să aştepte! Ştii, nu
prea mă văd legat de o singură femeie. Mişcînd din buze, păru să guste ceva, şi
apoi se strîmbă: cred că i se strică gustul cînd se-nvecheşte.
Micul Chandler
şedea în odăiţa de lîngă hol, cu un copil mic în braţe. Ca să facă economie, nu
ţineau servitoare, însă venea să ajute, cîte un ceas dimineaţa şi cam tot atîta
după masă, Monica, sora mai mică a lui Annie. Dar Monica plecase de mult. Era
nouă fără un sfert. Micul Chandler venise acasă tîrziu la ceai si, în plus, mai
şi uitase să-i aducă lui Annie pachetul cu cafea de la Bewley. Bineînţeles că
asta a indispus-o; cînd încercase să-i vorbească, ea-i răspunse foarte scurt.
Spusese că nu mai bea ceai, dar cînd s-a apropiat ora de închidere a prăvăliei
din colţ, s-a hotărît să se ducă singură după osută de grame de ceai şi un
kilogram de zahăr. I-a pus cu dibăcie în braţe copilul care dormea şi i-a spus:
— Ţine-l tu.
Vezi să nu-l trezeşti!
O lampă mică,
umbrită de un abajur alb de porţelan, sta pe masă şi lumina ei cădea pe o
fotografie încadrată într-o ramă de corn. Era fotografia lui Annie. Micul
Chandler se uită la ea şi privirea îi zăbovi asupra buzelor subţiri şi strînse.
Purta bluza de vară bleu-pal pe care i-o adusese el în dar într-o sîmbătă. Îl
costase zece şilingi şi unsprezece penny; dar ce chinuri, ce emoţii groaznice
îl costase! Cît suferise în ziua aceea, aşteptînd la uşa magazinului pînă se
golise de cumpărători, stînd apoi în faţa tejghelei şi străduindu-se să pară la
largul său în timp ce vînzătoarea îi îngrămădea în faţă vrafuri de bluze —
plătind apoi la casă şi uitînd să ia restul - chemat înapoi de către casier -
şi, în cele din urmă, ieşind din magazin, prefăcîndu-se că verifică dacă e bine
legat pachetul, ca să încerce să ascundă astfel roşeaţa ce i se tot urca în
obraji. Cînd venise acasă cu bluza, Annie îl sărutase şi spusese că era foarte
drăguţă şi de bun gust; dar cînd a aflat preţul, a aruncat bluza pe masă şi a
spus că e curată şarlatanie să se vîndă o bluză ca asta la zece şilingi şi unsprezece
penny. Întîi a vrut să o ducă înapoi, dar cînd a încercat-o a rămas încîntată,
mai ales de croiala mînecilor, şi 1-a sărutat şi i-a spus că e foarte drăguţ
din partea lui că s-a gîndit la ea.
Hm!...
Se uită cu
răceală în ochii fotografiei şi ochii îi răspunseră cu răceală. Desigur, erau
frumoşi şi fata însăşi era frumoasă. Dar găsea în ea ceva mărginit. De ce era
atît de neînsufleţită, de ce aerul ăsta rigid, de doamnă distinsă? Stăpînirea
de sine oglindită în ochi îl irita: îl respingeau şi-l sfidau. Nu era nici pic
de pasiune în ei, niciun extaz.
Se gîndi la ce
spusese Gallagher despre evreicele bogate. Ochii aceia întunecaţi, orientali,
gîndi, cît de plini sînt de patimă, de doruri voluptoase!... De ce se însurase
el cu ochii din fotografie?
Se surprinse
punîndu-şi această întrebare şi aruncă o privire neliniştită în juru-i. Mobila
drăguţă, ce şi-o cumpărase în rate pentru interiorul lui, i se păru meschină.
Annie o alesese; şi mobila îi amintea de ea. Era tot atît de
cuviincios-inexpresivă şi de drăguţă ca şi ea.
O înciudare
posomorîtă împotriva vieţii i se trezi în inimă. Nu putea oare să evadeze din
casa lui măruntă? Oare era prea tîrziu să încerce a trăi curajos, ca Gallagher? N-ar putea pleca la Londra? Mai avea
încă rate de plătit pentru mobilă. De-ar putea să scrie o carte şi să ajungă
s-o publice! Asta i-ar deschide drumul.
Pe masa din faţa
lui rămăsese uitat un volum de poezii de Byron. Îl deschise cu mîna stîngă,
grijuliu să nu trezească băieţelul, şi începu să citească prima poezie:
Line-s
vînturile, asfinţitu-i paşnic,
Şi zefirul
aţipit-a prin tufişuri,
Cînd mă'ntorc la
groapa Margaretei mele,
Flori să-mprăştii
pe ţarina dragă.
Se opri. Simţea
cadenţa versurilor în preajmă-i prin odaie. Cît de melancolică era! Putea oare
şi el să scrie astfel, să redea în versuri melancolia sufletului său? Erau
atîtea pe care ar fi dorit să le descrie: senzaţia de acum cîteva ore, pe Podul
Grattan, de pildă. De-ar putea să se transpună iar în atmosfera aceea...
Copilul se trezi
şi începu să ţipe. Micul Chandler îşi abătu ochii de la pagina de versuri şi încercă
să-l liniştească; dar în zadar
- nu se potolea. Începu să-l legene încolo şi încoace în braţe, dar ţipetele
lui jalnice se înteţeau din ce în ce. Îl legănă mai tare, cu ochii la începutul
strofei a doua: În ăst iatac îngust îi zace lutul, Lutul ce odinioară...
Degeaba! Nu
putea să citească. Nu putea să facă nimic. Zbieretele copilului îi sfîşiau timpanul. Degeaba! Degeaba! Era
prizonier pe viaţă. De enervare, începură să-i tremure braţele şi, deodată,
aplecîndu-se spre faţa copilului, strigă:
— Taci!
Copilul tăcu o
clipită, apoi, într-o frenezie de spaimă, reîncepu să zbiere. Micul Chandler
sări de pe scaun şi se apucă să umble repede de colo pînă colo prin odaie, cu
copilul în braţe. Pruncul începuse să plîngă în hohote de ţi se rupea inima;
cîte patru-cinci secunde îşi pierdea răsuflarea, apoi izbucnea din nou. Pereţii
subţiri ai încăperii răsfrîngeau ecoul vaierelor sale. Micul Chandler încerca
să-1 liniştească, dar copilul plîngea cu sughiţuri tot mai convulsive. Ii privi
faţa crispată şi tremurîndă şi începu să se îngrijoreze. Numără şapte sughiţuri
fără întrerupere şi strînse la piept copilul, speriat. Dacă murea!
Uşa se smulse în
lături şi o femeie tînără intră în goană, gîfîind.
— Ce e? Ce s-a întîmplat? strigă.
Copilul, la
auzul glasului maică-sii, izbucni într-un paroxism de hohote.
— Nimica, Annie... nimic. A început să plîngă.
Femeia îşi zvîrli pachetele jos şi-i smulse copilul.
— Ce i-ai făcut? strigă, fulgerîndu-1 cu
privirea. Micul Chandler îi înfruntă o clipă ochii şi inima i se strînse cînd
recunoscu în ei ura. Începu să bîlbîie:
— N-are nimic... A, a... a-nceput să ţipe...
N-am putut... N-am făcut nimic... Cum ?
Fără să-1 bage
în seamă, ea începu să umble de colo pînă colo prin odaie, strîngînd copilul la
piept şi murmurînd:
— Băieţelul meu!
Băieţaşu' meu! S-a speriat băieţaşu' mamii?... Taci cu mama, iubitule! Taci cu
mama!... Mieluţu' lu' mama — luţu — luţu — luţu! Mieluşelul lu' mama'iubit! Hai
şi taci cu mama!
Micul Chandler
îşi simţi obrajii învăpăiaţi de ruşine şi se dădu înapoi din lumina lămpii. Asculta
hohotele de plîns ale copilului, domolindu-se cu încetul; lacrimi de căinţă îi
scăldau ochii.
James Joyce - Dubliners
James Joyce - Dubliners
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu