Repartiția - un hatâr făcut băicoienilor

În 1985, m-am prezentat, conform repartiției guvernamentale, la Băicoi - Ţintea, pentru a prelua postul de profesor de matematică la școală generală de acolo. Băicoi era localitatea cea mai apropiată de Sinaia din lista posturilor scoase la repartiție în anul acela. Băicoi... Ţintea - mă gândeam. Ce-o mai fi și asta? Un sat, cu oameni înapoiați, cu vreo școală dărăpănată, unde lumea nu a auzit nici de Segovia, nici de Ken Kesey, unde nu găsești nici bere străină, nici țigări...

Când m-am dus, nici vorbă de școală dărăpănată. O clădire micuță, înconjurată de brazi, cu o curte mare și betonată în spate. Bineînțeles că nu era nimeni acolo, nimerisem exact în ziua în care toată lumea era la nu știu ce „consfătuiri”. Așa că am stat pe treptele unei clădiri care se numea „Biblioteca” și am privit școala. Îmi spuneam că acolo o să-mi petrec următorii ani, că s-ar putea să fie frumos, că poate o să scot olimpici etc. Și îmi mai spuneam că toți înapoiații aia de băicoieni or să se uite la mine ca la un semizeu, că doar veneam de la București, iar ei nu erau decât niște simpli lucrători cu sapa și hârlețul etc. Asta era, așa mă vedeam pe-atunci. Nici nu-mi imaginam cum o să mă înghită încet-încet lumea aia, a lucrătorilor cu sapa, cum o să mă dezlipesc tot mai mult de cercurile studențești, de mediile boeme, de berăriile unde se discuta filosofie, de filmele lui Fellini văzute la Cinematecă după nopți de stat la coadă pentru bilete, de casele vechi, cu holuri mirosind indescriptibil a scrinuri prăfuite, a fotolii îmbrăcate în piele de Cordoba și a cotoare de cărți legate manual în timpuri străvechi.

La un moment dat a apărut o femeie cu basma, care - aveam să aflu mai târziu - era bibliotecara. M-a întrebat ce e cu mine și i-am zis „Sunt noul profesor”. Îmi și imaginam cum o să îi stea respirația la auzul acestei rostiri. Când colo, m-a întrebat: „Profesor de ce materie?”
Oh, ce lovitură am primit! Așadar nu eram eu Zeus Olimpianul, care poposise, într-un hatâr făcut baicoienilor, la școala din Ţintea. Eram un profesor de o materie, printre alți profesori, de alte materii.
„De matematică”, am zis, sperând că poate asta o va face pe tipa cu basma să rămână mută de admirație. Da' de unde! „Aha!”, a zis. Atât, "Aha!". Aveam să mai întâlnesc acest „Aha” peste mulți ani, când l-am auzit rostit de nimeni altul decât de filosoful Liiceanu, cu singura diferență că el îl condensase la maximum, adresându-mi-l sub forma atotcuprinzătoare "A!".
Prin urmare, a trebuit să accept încă înainte de a păși pentru întâia oară în școala Ţintea, că pentru oamenii de acolo apariția mea nu reprezenta mare lucru. Așa că am plecat către Sinaia și tot drumul am cugetat la diferențele dintre realitate și așteptările omului.