Aventurile lui Cepelica(27)

Pătlăgică pune impozit pe vremea rea

În vreme ce la oraş se desfăşu­rau marile curse de care împiedecate, Pătlăgică convocase într-una din încăperile castelului Cireşiamare, ce servea drept sală a tribunalului, pe toţi locuitorii satului, pentru a se da sen­tinţa într-o chestiune de cea mai mare importanţă. E de prisos, cred, să adaug că preşedintele era însuşi Pă­tlăgică, iar avocat domnul Mazăre; don' Pătrunjel era, ca de obicei, grefier şi însemna răspunsurile într-o condică uriaşă, scriind cu mîna stîngă, pentru a putea să-şi sufle în voie nasul cu dreapta.

Oamenii aşteptau cu sufletul la gură, ştiind că ori de cîte ori erau citaţi la tribunal, ploua pe capul lor cu tot felul de belele. De pildă, tribunalul hotărîse în ultima şedinţă că aerul era proprietatea conteselor Cireşiamare şi toţi erau obligaţi să plătească administraţiei castelului un impozit pentru aerul ce-l respirau. O dată pe lună, Pătlăgică mergea din casă în casă, îi punea pe oameni să răsufle adînc în faţa lui şi le măsura volu­mul respiraţiei: făcea apoi cîteva înmulţiri şi la urmă comu­nica cifra preţului de cost al dreptului de a respira.

Moş Dovleac, de pildă, care, după cum ştiţi, suspina într-una, era încondeiat cu un impozit foarte mare.

Cavalerul Pătlăgică luă cel dintîi cuvîntul şi, în mijlocul unei tăceri desăvîrşite, zise:

– În ultima vreme veniturile castelului au fost destul de scăzute. După cum ştiţi, cele două sărmane bătrîne, orfane de tată şi de mamă, trăiesc în cea mai neagră mizerie şi pe dea­supra se află în trista situaţie de a întreţine pe socoteala lor şi pe tînărul duce Mandarină şi pe baronul Portocală, pentru a nu-i lăsa muritori de foame.

Meşterul Strugure aruncă o privire furioasă spre baron, care şedea într-un colţ şi înghiţea, cu ochii închişi, o tocăniţă de iepure cu garnitură de vrăbii.

– Îţi atrag atenţia că aici nu se priveşte pe sub sprîncene – îl dojeni aspru Pătlăgică – încetează să mai priveşti aşa, altfel ordon evacuarea sălii.

Meşterul Strugure se grăbi să-şi fixeze cu privirea vîrful pantofilor.

– Nobilele contese, prea iubitele voastre stăpîne, ne-au înaintat prin urmare o cerere timbrată pentru a obţine recu­noaşterea unuia din cele mai importante   drepturi   ce   li   se cuvin. Maestre, dă citire documentului.

Domnul Mazăre se ridică, îşi drese vocea, se umflă în pene plin de importanţă şi începu să citească: „Mai jos semnatele contesa Prima şi contesa Secunda de Cireşiamare, avînd în vedere şi luînd în consideraţie că fiind stăpîne ale aerului, urmează să fie în consecinţă recunos­cute şi stăpîne ale ploii, cerem, ca toţi locuitorii să plătească o taxă de una sută de lire pentru una bură de ploaie, două sute de lire pentru una furtună cu tunete şi trăsnete, trei sute de lire pentru una ninsoare şi patru sute de lire pentru una grindină”. Urmează iscă­liturile.

Domnul Mazăre se aşeză. Preşedintele întrebă: Ştampilele sunt în regulă?

– Da, domnule preşedinte – se grăbi să răspundă avo­catul sărind din nou în picioare.

– Perfect – încheie Pătlăgică – din moment ce ştam­pilele sunt în bună regulă, însemnează că mai sus-semnatele contese au dreptate şi tribunalul se retrage pentru chibzuinţă.

Cavalerul se ridică, îşi strînse toga neagră ce-i alunecase pe umeri şi se retrase într-o odăiţă pentru a întocmi hotărîrea. Profesorul Pară îşi înghionti uşor vecinul, pe Praz grădinarul, şi-i şopti înfricoşat:

– Găseşti că se cade să plătim şi pentru grindină? Pen­tru ploaie şi zăpadă treacă-meargă, la urma urmei aduc fo­loase cîmpului. Dar grindina, ea însăşi e o năpastă, şi tocmai ea a fost taxată mai vîrtos.

Praz nu răspunse. Îşi ciupea fără milă mustăţile, ajutat şi de nevastă-sa, care de altfel îl ajuta să-şi potolească nervii. Meşterul Strugure se scotocea prin buzunare după o sulă ca să se scarpine la ceafă, dar îşi aduse aminte că înainte de a intra în sala de judecată trebuise să depună orice armă. Don' Pătrunjel nu pierdea o clipă sala din ochi şi însemna tot timpul:

,,Pară-Mălăiaţă a bombănit. Praz îşi roade vîrful mustă­ţilor. Lelea Lubeniţă strănută. Moş Dovleac a suspinat de două ori... Făcea tocmai ca şi şcolarii puşi de profesoară să facă lista cu „răii clasei" în timp ce dînsa stă de vorbă pe coridor cu colegele sale.

În coloana celor buni, domnul Pătrunjel scrisese:  "Ducele Mandarină este grozav. Baronul Portocală este şi mai grozav. El termină de mîncat cea de-a treizecea vrabie. "

– Ah - gândea meşterul Strugure - dacă ar fi aici Cepelică, anumite lucruri nu s-ar întâmpla. Deoarece Cepelică este în închisoare, suntem tratați ca niște sclavi și nu avem curajul să deschidem gura, de teamă că Don’Patrunjel o să ne încondeieze în caietul lui.

De fapt, cei pe care Don’Pătrunjel îi trecuse în coloana celor răi, au trebuit să plătească mai tîrziu amendă. Meşterul Strugure a plătit pentru o zi aproape frumoasă, și peste ceva vreme pentru încă două.

În cele din urmă Curtea, în frunte cu Pătlăgică,  a revenit în sală.

– Ridica-ți-vă! – a ordonat Don’Pătrunjel, care, cu toate acestea, a rămas așezat.

– Acesta este verdictul, a spus Cavalerul: „Curtea recunoaște dreptul Conteselor Cireşiamare de a primi chiria pe ploaie și alte intemperii. Cu toate acestea, prevede după cum urmează: fiecare cetățean va plăti Administrației Castelului de două ori mai mult decît au cerut contesele.

   Camera a fost străbătută de un murmur.

   Toată lumea s-a uitat speriată pe fereastră, în speranța că vor vedea cerul albastru și senin. Din păcate, au văzut că se apropie o furtună înfricoșătoare.

– Mamma mia - gândi meşterul Strugure, asta o să mă coste 400 de lire. Nori blestemați!

Pătlăgică, de asemenea, s-a uitat pe fereastră și pe fața lui buhăită și stacojie s-a lățit un zîmbet plin de mulțumire.

– Excelent! - a strigat domnul Mazăre - suntem norocoși. Barometrul scade. Cu siguranță o să avem vreme rea.

   Cînd, după cîteva minute norii într-adevăr s-au rupt, domnul Mazăre a început chiar să țopăie pe biroul președintelui, iar meşterul Strugure, cu toată nemulțumirea, a trebuit să se mulțumească cu vizionarea foarte atentă a vârfului pantofilor săi, ca să nu fie încondeiat în caietul lui Don’Pătrunjel.

   Bieții săteni urmăreau furtuna de parcă ar fi privit sfîrșitul lumii. Tunetele li se păreau a fi loviturile celor mai puternice tunuri, iar cînd fulgera, parcă le-ar fi explodat inimile.

   Don Pătrunjel și-a umezit vîrful creionului cu limba și a început să calculeze repede cât de mult au cîștigat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, directorii Castelului. I-au ieșit la socoteală o  mulțime de bani; dacă adăuga și valoarea amezilor, ar fi putut vorbi despre o mică avere.

   Lelea Lubeniţă a început să plângă, iar soția lui Praz a imitat-o imediat, umezind mustața soțului, pe care a folosit-o ca să-și șteargă ochii.

   Pătlăgică s-a înfuriat foarte rău și i-a condus pe toți afară din sală.

   Bietii oameni au ieșit în ploaie și au început să coboare dealul fără ca măcar să se grăbească. Nici nu le păsa dacă o să se ude fleașcă și o să răcească. Atunci când suferi de un rău mare, relele mai mici nu se mai simt.

   Înainte de a ajunge la sat era o cale ferată, și oamenii au trebuit să se oprească, deoarece venea un tren. A privi cum trece trenul este întotdeauna o priveliște interesantă. La inceput vine locomotiva, scoțind niște nori de fum. In cabina lui, mecanicul ține o floare in gura și trage șnurul sirenei, care fluiera vesel. La ferestrele vagoanelor se îngrămădesc cei ce se întorc de la tîrg: ţăranii în cojoace, ţă­răncile cu basmale negre pe cap. Iar în ultimul vagon...

– Doamne sfinte! se minunară ei crucindu-se. Lele Lubeniţo, ia uitaţi-vă oleacă la ultimul vagon!

– S-ar zice – îşi dădu cu părerea sfios moş Dovleac – s-ar zice că-s urşi.

Într-adevăr erau trei urşi ce priveau cu interes afară, pe fe­reastră.

– E nemaipomenit! declară Praz grădinarul, iar vîrfurile mustăţilor i se zbîrliră de mirare.

Unul din cei trei urşi avu chiar neobrăzarea să-i salute..

– Neruşinatule – îl ameninţă cu pumnul meşterul Stru­gure. Mai ai curajul să-ţi baţi joc de noi?!

Aş, ursul continua să-i salute şi chiar cînd trenul se înde­părtase, el tot se mai apleca peste geam, fluturîndu-şi laba cu atîta aprindere, încît fu gata-gata să cadă afară. Din fericire, ceilalţi doi urşi îl apucară la timp de coadă şi îl traseră în vagon.

Prietenii noştri ajunseră în gară exact în clipa cînd se opri şi trenul. Şi iată-i din nou pe cei trei urşi! Coborau legănîndu-se plini de gravitate, iar cel mai în vîrstă dintre ei încre­dinţă bagajele hamalului.

– Sunt trei urşi saltimbanci – zise cu dispreţ meşterul Strugure – au venit să dea un spectacol de circ. Acuşi apare şi îmblînzitorul. Sunt convins că e unul din acei nemţi cu barbă roşie şi cu un flaut de lemn.

Îmblînzitorul avea însă o şapcă verde, o pereche de pan­taloni albaştri peticiţi la genunchi... o mutrişoară şireată şi is­teaţă – înfăţişarea unuia ce se ţine de şotii.

– Cepelică! strigă meşterul Strugure, alergînd spre el.

Era Cepelică în persoană, care înainte de a se întoarce la ţară trecuse pe la grădina zoologică şi eliberase familia urşi­lor. Paznicul era de data asta atît de încîntat de revedere, încît i-ar fi dăruit şi elefantul, dacă i-ar fi trecut prin minte lui Cepelică să-l ceară.

Dar elefantul nu voia să creadă că ar fi izbucnit revoluţia şi rămase în baraca lui să-şi scrie memoriile. Închipuiţi-vă îmbrăţişările, pupăturile, istorisirile, etcetera, etcetera. Şi totul pe o ploaie cu găleata, asta-i frumuseţea; căci cînd omul e mulţumit, nu-i mai stă gîndul la flecuşteţe şi nu-i pasă că e ud ciuciulete sau că se poate alege cu o răceală.

Pară-Mălăiaţă nu contenea să-i strîngă laba ursuleţului mezin, bîlbîindu-se mişcat:

– Iţi mai aduci aminte cînd dansai? Cînd îţi cîntam din vioară?

Ursuleţul îşi aducea bineînţeles aminte şi începea pe dată să danseze şi să ţopăie, în timp ce copiii înveseliţi băteau din palme. Fireşte, Cireşel fu înştiinţat îndată de reîntoarcerea lui Cepelică; închipuiţi-vă îmbrăţişările celor doi prieteni.

– Acum însă, gata cu ceremonia – zise la un moment dat Cepelică – trebuie să vă expun un mic plan de bătaie...

Şi în timp ce Cepelică îşi va expune planul, să dăm o raită să vedem  ce s-a întîmplat cu prinţul Lămîie.