Cepelică
pierde orice speranţă
Cepelică sfîşie o mînecă din cămaşă şi o împărţi în
bucăţele.
– Cu cărţile poştale am cam fi gata – se gîndi mulţumit
– să aşteptăm acum să ne aducă marmita cu cerneală.
Cînd Lămîilă de gardă îi aduse ciorba, Cepelică nu
sorbi din ea nicio înghiţitură. Zgîrie cu lingura niţel praf roşu de cărămidă
şi-l turnă în zeamă. Mestecă puţin şi, slujindu-se apoi de coada lingurii,
scrise misivele pe care şi le pregătise în gînd.
„Tăticule dragă – scria în prima scrisoare – mai ţii
minte că odinioară ţi-am făgăduit să te eliberez? Ei bine, clipa se apropie. Am
pus la cale un plan de evadare. Te sărută fiul tău, Cepelică." Scrisoarea
a doua era adresată Cîrtiţei şi suna astfel: „Bătrînă Cîrtiţă a inimii mele, să
nu crezi că te-am uitat. Aici în închisoare nu am nimic de făcut şi mă gîndesc
mereu la vechii mei prieteni. Şi tot gîndindu-mă şi răzgîndindu-mă, m-am gîndit
că poate ţie ţi-ar sta în puteri să mă ajuţi să scap de aici şi să-l eliberez
şi pe tata. Ştiu, nu-i o treabă prea uşoară, dar dacă ai putea să mobilizezi
vreo sută de cîrtiţe care să te ajute, totul ar fi cu putinţă. Aştept răspunsul
tău neîntîrziat, mai bine zis clipa cînd o să te văd ţîşnind în celula mea. Post
scriptum: de data asta, te asigur, nu te vor durea ochii. Puşcăria este mai
întunecoasă decît o călimară."
Scrisoarea a treia era adresată lui Cireşel şi
cuprindea cele ce urmează:
„Dragă Cireşel, nu ştiu nimic despre tine, dar sunt sigur
că nu ţi-ai pierdut curajul, deşi am fost înfrînţi. Îţi promit solemn că pe
Pătlăgică o să-l pun eu la punct odată pentru totdeauna. În închisoare mi-au trecut
multe prin cap şi m-am gîndit la cîte toate, la care altminteri n-aş fi avut
cînd să chibzuiesc. Tu trebuie să mă ajuţi să ies de aici. Predă Cîrtiţei scrisoarea
mea, la locul cunoscut. Urmează instrucţiuni. Salutări tuturor, Cepelică."
Ascunse sub perină cele trei scrisori, vărsă cerneala
care-i mai rămăsese într-o gaură de şoarece de sub pat, iar spre seară, cînd
Lămîilă îşi făcu rondul, îi înapoie strachina goală, apoi se culcă.
A doua zi dimineaţă Şontîc-Şontîc îi mai aduse o scrisoare
de la tatăl său. Bietul Cepeloi ardea de nerăbdare să primească veşti de la
Cepelică, dar îl povăţuia să nu-şi consume prea repede cămaşa.
Drept răspuns Cepelică îşi scoase cămaşa, o sfîrtecă
în două, întinse o jumătate pe pămînt şi, după ce muie degetul în călimară,
adică în gaura de şoarece, începu să scrie.
– Ce faci? întrebă poştaşul uimit şi revoltat. Dacă întrebuinţezi
foi d-astea de plăcintă, într-o săptămînă nu-ţi mai rămîne nici cît o confeti
pentru scris.
– Fii fără grijă – îl asigură Cepelică – într-o săptămînă nu voi mai fi aici.
– Te amăgeşti, băieţaşule!
– Tot ce se poate, dar n-ai vrea ca în loc să-mi ţii
predici să-mi dai o mînă de ajutor?
– Una? Te ajut bucuros şi cu toate cele opt labe ale
mele. Ce ai de gînd?
– Vreau să desenez pe această jumătate de cămaşă un
plan al închisorii. Clădirile, zidul înconjurător, celulele, curtea, toate,
înţelegi, toate trebuie însemnate exact la locul lor.
– O, asta-i foarte uşor. Cunosc închisoarea la
milimetru pătrat.
Cu ajutorul păianjenului Şontîc, Cepelică schiţă din
cîteva trăsături harta închisorii şi însemnă curtea cu o cruce.
– De ce ai făcut crucea asta? întrebă păianjenul.
– O să-ţi explic altă dată – răspunse Cepelică în doi
peri. Acum îţi încredinţez o scrisoare pentru tata. Astelalte două, precum şi
planul, va trebui să le predai unui prieten.
– În afara închisorii?
– Da, vicontelui Cireşel.
– Locuieşte departe?
– La castelul Cireşiamare.
– Ştiu unde este. Am un văr funcţionar în podul castelului.
De cîte ori nu mi-a trimis vorbă să-i fac o vizită, dar nu am mai ajuns! Ce
să-ţi spun, zice că trăieşte acolo, o splendoare! Deh, frăţioare, ştiu eu?
căzu pe gînduri păianjenul. Dar dacă plec atît de departe cine o să-mi ţină
locul cu poşta?
– Dus-întors ţi-ar trebui două zile, aşa şchiop cum
eşti. Două zile n-o să se facă gaură în cer fără poştă.
– Ştii, n-aş vrea să lipsesc de la slujbă – zise
Şontîc-Şontîc – dar din moment ce nu e vorba de o călătorie de plăcere...
– Nici vorbă – protestă Cepelică – e vorba de o misiune
extrem de importantă şi foarte, foarte delicată. Gîndeşte-te că de succesul
acestei călătorii atîrnă libertatea deţinuţilor.
– A tuturora?
– A tuturora!
– În cazul ăsta, cum îmi termin tura, o pornesc la
drum.
– Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
– Oh, lasă, lasă – răspunse Şontîc-Şontîc – la urma urmei
e şi în interesul meu: dacă se goleşte închisoarea o să pot în sfîrşit să mă
mut şi eu la ţară, nu-i aşa?
Vîrî cele trei scrisori în geantă, zvîrli geanta pe
umăr şi se îndreptă şchiopătînd spre ferestruică.
– La revedere – şopti Cepelică, scoţîndu-şi nasul printre
gratii pentru a-l urmări cum se caţără înspre acoperiş. Şi drum bun!
În clipa cînd păianjenul se pierdu în beznă, Cepelică
începu să numere orele şi minutele. După douăzeci şi patru de ore se gîndi:
– La ora asta trebuie să fie aproape de castel. O să
găsească el pe cineva să-i arate drumul... Şi cînd o să spună că e vărul
vestitului Păianjen al podurilor o să-l însoţească cineva pînă la castel...
I se părea că-l şi zăreşte, micuţ, puţin gîrbovit,
şchiopătînd pe burlan în sus, întrebînd de camera vicontelui, pornind apoi
de-a lungul coridoarelor, apropiindu-se de patul lui Cireşel şi trezindu-l în
şoaptă pentru a-i înmîna scrisorile. Apoi Cepelică deveni nerăbdător.
Şontîc-Şontîc trebuia să pice din oră în oră...
Se scurse însă o zi, apoi încă una şi păianjenul nu se
arătă. Trecuseră trei zile. Prizonierii erau îngrijoraţi de lipsa poştei şi a
poştaşului. Şi cum păianjenul nu destăinuise nimănui secretul misiunii sale,
ci îi înştiinţase numai că-şi ia o permisie de cîteva zile, nu puţini dintre
prizonieri începură să creadă că păianjenul i-a lăsat baltă, mutîndu-se
definitiv la ţară, aşa cum, de fapt, visase o viaţă întreagă. Şi Cepelică era
descumpănit.
A patra
zi fură scoşi la plimbare, dar Cepelică nu-l zări pe tatăl său şi nimeni nu-i
putu da vreo ştire despre el. Se întoarse în celulă cu inima frîntă şi se
aruncă pe pat, deznădăjduit. Nu-i mai rămînea aproape nicio speranţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu