O poveste despre putere a lui Pär Lagerkvist

Prinţesa şi întreaga împărăţie

A fost odată un prinţ care a purtat război ca s-o cîştige pe prinţesa a cărei frumuseţe era mai presus decît a oricărei alteia şi pe care o iubea mai presus de orice. Îşi riscă viaţa, luptă pas cu pas prin ţară străină, o pustii, nimeni şi nimic nu-l putu opri. Rănile îi sîngerau, însă el se arunca dintr-o bătălie în alta – cel mai viteaz cavaler ce se putea vedea şi cu scutul tot atît de pur ca şi trăsăturile chipului său tînăr. În sfîrşit, ajunse în faţa cetăţii în care prinţesa locuia în castelul său regesc. Acesta nu putu să reziste şi apărătorii lui trebuiră să cerşească îndurare. Porţile se deschiseră larg şi prinţul intră ca un învingător.

Cînd prinţesa îl văzu cît de mîndru şi de chipeş era şi cînd se gîndi cum îşi riscase viaţa pentru ea, nu putu să-i stea împotrivă şi-i întinse mîna. El se înclină şi-i acoperi mîna cu sărutări fierbinţi.

– Iată, mireasă, te-am cucerit! strigă strălucind de fericire. Uite, tot pentru ce-am luptat, acuma am dobîndit!

Şi porunci ca nunta să se facă în aceeaşi zi. Toată cetatea se împodobi de sărbătoare şi nunta  porni în mare bucurie, cu pompă şi strălucire. Iar cînd seara, prinţul se îndreptă înspre odaia prinţesei, îl întîlni în prag pe bătrânul rege, un om demn de toată cinstea. Acesta îşi înclină capul alb ca neaua şi îi oferi tînărului învingător cheile împărăţiei şi coroana de aur cu pietre scumpe.

– Doamne, iată cheile care duc la tezaurul unde sînt păstrate toate cele care acum îţi aparţin.

Prinţul încruntă sprîncenele.

– Ce tot spui tu, bătrîne? Nu vreau cheia asta! Eu n-am luptat din pricina lăcomiei de cîştig. Am luptat doar ca s-o dobândesc pe aceea pe care o iubesc, aceea care pentru mine este singura fiinţă de preţ de pe pământ!

Bătrînul răspunse:

– Şi pe astea le-ai câştigat, doamne, şi nu poţi să le dai la o parte. Acum trebuie să le stăpâneşti şi să le păzeşti.

– N-ai priceput ce-am spus? Nu pricepi că se poate lupta şi se poate învinge fără să rîvneşti la altă răsplată decît la propria-ţi fericire - nici glorie, nici aur, nici pămînturi şi nici putere pămîntească? Iată, am învins, însă nu rîvnesc la nimic, doar atît, să trăiesc fericit cu aceea care pentru mine este singurul lucru de preţ pe lumea asta.

– Da, Măria-Ta, ai învins. Ai luptat ca cel mai viteaz între viteji, n-ai fugit de nimic, pe acolo pe unde ai trecut a rămas pământul pustiit. Ţi-ai câştigat fericirea. Dar, Măria-Ta, alţii au fost prădaţi. Tu ai învins şi de aceea toate îţi aparţin acum. Este o ţară mare, rodnică şi sărăcită, puternică şi pustiită, plină de bogăţii şi de mizerie, plină de bucurii şi de tristeţe şi acum toate sunt ale tale. Căci cel care a cîştigat-o pe prinţesă şi fericirea, aceluia îi aparţine şi ţara asta, unde ea s-a născut; el trebuie s-o stăpînească şi să-i poarte de grijă.

Prinţul stătea înnegurat şi se juca neliniştit cu mînerul spadei.

– Eu sunt prinţul fericirii, şi nimic altceva! strigă el. Nu vreau să fiu nimic altceva! Şi dacă îmi stai în cale, am spada mea cea bună!

Dar bătrînul întinse mîna liniştitor, şi braţul tineresc căzu. Se uită cercetător la prinţ, cu liniştea unui înţelept.

– Măria-Ta, tu nu mai eşti prinţ de-acum încolo, zise el domol. Eşti Rege.

Apoi, cu mîinile lui bătrîne ridică coroana şi i-o aşeză pe cap.

Cînd tînărul domnitor o simţi pe creştet, rămase tăcut şi încremenit. Parcă era mai înalt decît înainte. Şi grav, cu capul încununat de puterea pămîntească, intră să împartă pentru prima dată patul cu iubita lui.