Aventurile lui Cepelica(25)

Unde e vorba de Lămîilă care nu se pricepe la aritmetică 

Intr-una din dimineţi, Lămîilă care-i aducea lui Cepelică mîncarea aşeză pe pămînt strachina şi, după ce-l privi cu asprime, îi zise:

– Bătrînului îi merge prost. E tare rău bolnav.

Cepelică ar fi vrut să afle amănunte, să-i pună întrebări.

Dar Lămîilă îi spuse doar că Cepeloi nu putea să se ridice de pe pat şi adăugă:

– Pune-ţi lacăt la gură. Nu care cumva să afle cineva că ţi-am dat de veste. M-ar zvîrli pe drumuri şi am acasă o mulţime de guri de săturat.

Cepelică nu suflă o vorbă. Îi fu limpede că nu era de ajuns ca prinţul să îmbrace pe cineva în uniformă şi să-i dea baionetă, ca să-l facă un Lămîilă convins, şi bătrînelul acesta acru şi fioros la înfăţişare nu era la urma urmei decît un tată de familie ce nu-şi găsise o meserie mai bună, ca să-şi poată creşte copilaşii.

Ziua aceea se nimerise a fi zi de plimbare.

Prizonierii fură scoşi în curte şi începură să se învîrtă roată, în timp ce un Lămîilă bătea tactul cu toba:

– Unu... doi... unu... doi...

Unu... Cepelică păşea cu gîndul aiurea. Păianjenul a pie­rit fără urmă... Au trecut zece zile şi sută la sută că n-o să se mai întoarcă niciodată... Mesajul nu l-a predat, altminteri Cîrtiţa s-ar fi înfiinţat de mult aici... Unu... doi... tata e bolnav şi nici gînd să poată fugi... Nici nu se mai ţine pe picioare. Să-l ducem cu targa? Şi cum să-l îngrijim? Cine ştie cît ar trebui să stăm ascunşi, fără medici, fără medicamente... Dragă Cepe­lică, ia-ţi orice nădejde de la fugă şi împacă-te cu gîndul că o să putrezeşti de viu în închisoare. Şi o să rămîi aici şi după moarte – îşi spuse aruncînd o privire spre cimitirul închisorii ce-şi arăta crucile printr-un grilaj al zidului înconjurător.

În ziua aceea plimbarea părea şi mai tristă ca de obicei. Deţinuţii, în costumele lor vărgate, păşeau încovoiaţi şi tă­cuţi, şi niciunul nu încerca, aşa ca alte dăţi, să şoptească ceva vecinului său. Visau toţi libertatea, dar libertatea părea în ziua aceea atît de depărtată... mult, mult mai depărtată decît soarele ascuns de nori într-o zi ploioasă.

Şi ca pentru a spori tristeţea generală, începu să plouă, iar deţinuţii, zgribuliţi, continuau să se învîrtă roată: aşa era regulamentul, plimbarea trebuia să aibă loc pe orice vreme.

Deodată Cepelică se auzi strigat.

– Cepelică – şuşoti o binecunoscută voce fornăită —încetineşte-ţi pasul la turul următor.

„Cîrtiţa – de-abia se putu opri Cepelică să nu izbuc­nească, simţind că se înăbuşă de bucurie. A venit! E aici!"

O clipă gîndul îi zbură la tatăl său închis în celulă. De­veni atît de nerăbdător să ajungă din nou la locul unde auzise glasul Cîrtiţei, încît începu să calce pe călcîie pe deţinutul din faţă. Acesta se întoarse bombănind:

– Ei, drăcie! Ia, vezi cum calci!

– Las-o moartă – îi şopti Cepelică – şi dă de veste mai departe, repede, că într-un sfert de ceas vom fi cu toţii liberi.

– Te-ai ţăcănit la cap! i-o întoarse morocănos prizonierul.

– Fă cum îţi spun. Înştiinţează-i să fie gata. O ştergem în timpul plimbării.

Deţinutul mormăi ceva, apoi socoti că tot n-are nimic de pierdut dacă „telefonează" vestea mai departe.

Nu terminaseră bine ocolul şi prizonierii începură să pă­şească mai înfipţi, cu vioiciune şi cu pieptul afară. Lămîilă to­boşarul observă schimbarea şi socoti de datoria lui să-i laude pe deţinuţi.

– Aşa, băieţi – zbiera el – pieptu-afară, sugeţi burta, umerii drepţi... unu... doi... unu... doi...

Nu mai părea deloc plimbarea tristă a unor puşcăriaşi, ci mai degrabă marşul unei companii la o paradă cu fanfară.

Cînd Cepelică ajunse la locul unde auzise vocea Cîrtiţei, încetini pasul.

– Tunelul e gata. Intrarea se află un pas mai la stînga. N-ai decît să sari şi pămîntul se va surpa sub picioarele tale, pentru că n-am lăsat decît o pojghiţă subţire de pămînt.

– Vom începe la rondul următor, – o înştiinţa Cepelică.

Cîrtiţa mai  adăugă ceva,  dar Cepelică  trecuse înainte. Călcă din nou pe picior pe prizonierul din faţă şi îi şopti:

– Cînd la următorul rond o să-ţi fac semn cu piciorul, sări un pas la stînga şi bate apăsat pămîntul.

Prizonierul ar fi vrut să-i ceară lămuriri, dar Lămîilă-toboşarul tocmai privea într-acolo. Trebuia făcut ceva ca să-i abată atenţia. Parola trecu din gură în gură şi la un moment dat se auzi ţipătul unui prizonier:

– Aoleu!

– Ce-i acolo? mugi Lămîilă, întorcîndu-şi capul.

– Aoleu! M-au călcat pe bătătură – se văicărea prizo­nierul.

Şi în timp ce Lămîilă ochea ameninţător şirul din partea aceea, de cealaltă parte rîndul ajunsese aproape de gura tu­nelului.

Cepelică îl călcă pe picior pe prizonierul din faţă: acesta îşi făcu vînt, sări la stînga şi... dispăru sub pămînt. Rămase o gaură rotundă destul de largă ca să se poată strecura un om, iar Cepelică transmise din om în om consemnul:

– La fiecare tură va evada un prizonier şi anume cel pe care-l voi călca pe picior.

Aşa se şi întîmplă. La fiecare ocol un deţinut făcea un salt la stînga, se arunca în bortă şi dispărea.

Şi pentru ca Lămîilă să nu bage nimic de seamă, de fie­care dată, din partea cealaltă ţipa cîte unul ca din gură de şarpe:

– Ai! Aoleu!  

– Ce-i acolo? tuna Lămîilă.

– M-au călcat pe bătătură! urla jalnic deţinutul, sărind în­tr-un picior.

în dimineaţa asta parc-aţi fi damblagii – răcnea Lă­mîilă. Ce vă tot împleticiţi? Ia fiţi mai atenţi!

După cinci-şase ture, Lămîilă începu să privească din ce în ce mai îngîndurat cercul prizonierilor ce-i dădeau tîrcol. „Ciudat – se încruntă el – aş jura că rîndul s-a micşorat."

Apoi alungă enervat acest gînd: „Nu, nu poate fi decît o nălucire prostească. Şi totuşi – îşi zicea nedumerit – totuşi, parcă-parcă sînt mai puţini." Ca să fie sigur de tot că n-avea vedenii, începu să-i nu­mere; dar cum prizonierii se roteau de jur împrejur, nu-şi mai aminti cu care începuse socoteala şi-i numără de două ori, aşa încît îi ieşiră mai mulţi la total. Cum se poate să fie mai mulţi? Doar n-au făcut pui! bombănea Lămîilă, crucindu-se. Sucită mai e şi aritmetica asta!"

După cum vă daţi desigur seama, Lămîilă nu prea era tare la acest obiect. Începu numărătoarea de la cap. O dată, de două ori, de trei ori: de fiecare dată numărul prizonierilor creştea. În cele din urmă se hotărî să-i lase în plata domnului, ca să nu se zăpăcească cu totul. Aruncă o privire de jur îm­prejur şi se frecă la ochi: peste poate! Nu mai rămăseseră decît jumătate din prizonieri. Ridică ochii spre cer, străduindu-se să vadă dacă nu care cumva vreunul plutea printre nori şi în aceeaşi clipă un alt prizonier sări în tunel şi dispăru. Nu mai rămăseseră decît douăzeci şi opt. În tot acest timp, Cepelică nu înceta să se gîndească la tatăl său. De cîte ori un prizonier din faţă sărea la stînga şi se afunda în tunel, i se strîngea inima: „O, dacă ar fi tăticu'!”... Dar bătrînul Cepeloi zăcea în celula sa şi nici gînd să poată fi eliberat. Cepelică hotărî să-i lase să fugă pe toţi, iar el să rămînă cu tatăl său. La ce bun să fie liber dacă taică-său rămînea să putrezească în închisoare? Şi iată că nu mai rămaseră decît cinsprezece prizonieri... zece... nouă... opt... şapte... Lămîilă, năuc de-a binelea, continua să bată în chip me­canic toba.

,,Aici nu-i lucru curat, – îşi zise buimăcit. La fiecare tur dispare cîte unul, ce-i de făcut? Pin' la terminarea plimbării mai sînt şapte minute. Regulamentu-i, regulament. Dar dacă se topesc cu toţii mai înainte? Ia te uită, n-au mai rămas decît şase. Dar ce zic eu? Cinci!”

Cepelică îşi simţi inima cătrănită. Încercă s-o strige pe Cîrtiţă, dar nu primi nici un răspuns. Ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la ea, să-i spună de ce nu poate fugi. În clipa aceea însă Lămîilă se hotărî să pună capăt vrăji­toriei care-i suflase unul după altul prizonierii de sub nas şi răcni:

– Staaai!

Mai rămăseseră doar patru prizonieri şi Cepelică. Se opriră încremeniţi şi se priviră în ochi.

– Daţi-i zor, fugiţi! strigă Cepelică. Pînă nu dă Lămîilă larma!

Prizonierii nu aşteptară invitaţii speciale şi se năpustiră în tunel.

Cepelică privea întristat în urma lor, cînd deodată se Simţi apucat de picioare. Tovarăşii lui îi ghiciseră intenţia şi Fără vorbă multă îl tîrîră în tunel.

– Ia nu mai fă pe deşteptul – îl certau ei – dacă scapi e aici o să-i fii şi mai de folos lui taică-tău. Hai, repede!

– Staţi, aşteptaţi-mă – îi imploră Lămîilă, care descoerise în sfîrşit păcăleala viu şi eu. Nu mă părăsiţi! Prinţul o să mă spînzure! Luaţi-mă cu voi!

– Să-l aşteptăm – porunci Cepelică – în definitiv îi datorăm şi lui în parte c-am reuşit s-o ştergem.

– Grăbiţi-vă – se auzi o voce fonfăită lîngă el – aici mă bate soarele în creştet şi n-am chef să mă aleg cu o insolaţie.

– Bătrîna mea Cîrtiţă – murmură Cepelică – nu putem fugi. Tata e bolnav şi zăvorit în celulă. Cîrtiţa se scărpină după ureche.

– Ştiu unde-i celula lui, – zise în sfîrşit. Am studiat în amănunt planul temniţei pe care mi l-ai trimis. Dar vom reuşi la timp? Ar fi trebuit să mă înştiinţezi din vreme.

Scoase un ţipăt şi cît ai bate din palme o sută de cîrtiţe se lunară în jurul lui Cepelică.

– Trebuie să mai sfredelim un mic tunel, – glăsui bătrana Cîrtiţă. Îl dăm gata într-un sfert de ceas.

Fără să mai stea pe gînduri, se năpustiră în direcţia ară­tată şi în cîteva minute ajunseră la celula lui Cepeloi. Cepelică sări primul înăuntru. Bătrînul zăcea întins pe pat şi aiura, pradă frigurilor.

Izbutiră să-l care în tunel tocmai la timp, deoarece paz­nicii, după ce înconjuraseră bezmetici închisoarea în căutarea prizonierilor, neputîndu-şi lămuri dispariţia lor, se năpustiră în celule. Cînd îşi dădură seama că prizonierii au fugit, se gîndiră înspăimîntaţi la caznele la care-i va supune prinţul şi, toţi de-a valma, azvîrliră armele şi săriră la rîndul lor, claie peste gră­madă, în tunelul săpat de cîrtiţe. Ajunşi în cîmp deschis, intrară în casele sătenilor, îşi lepădară uniformele şi se îmbrăcară în straie ţărăneşti.

Zvîrliră şi clopoţeii pe care-i purtau în vîrful tichiuţelor: haide aşadar să-i ridicăm noi şi să-i dăruim copiilor ca să se joace cu ei. Aţi spus ceva? Ce-i cu Cepelică?

A, da, Cîrtiţa şi Cepelică, crezînd că erau urmăriţi de paz­nici, hotărîră să sape un nou tunel, părăsindu-l pe cel vechi. Iată de ce nu i-au ajuns gardienii. Dar acum unde se află? Răbdare, o să vedeţi curînd.