La câteva zile după moartea lui Käthe am fost transferat,
împreună cu alţi câţiva deţinuţi, în lagărul de concentrare de la Fagen, lângă
Bremen, unde ne aştepta — cel puţin aşa ni se spusese — „o muncă specială de
mare importanţă".
Puţin ne păsa în ce putea consta munca aceasta. Niciunul dintre
noi nu credea o clipă că ar fi putut fi mai puţin anevoioasă decât cea cu care
eram obişnuiţi. Ne deprinsesem să muncim ca animalele de povară, înhămaţi la
pluguri, grape, tăvăluguri ori căruţe, trăgând până la istovire. Eram obişnuiţi
să muncim în cariere spărgând piatră până la epuizare. Muncisem în filaturi de
iută, inspirând aerul încărcat până la hemoragie pulmonară.
Toate muncile aveau ceva comun: mai devreme sau mai târziu
sfârşeau prin moarte!
FAGEN
Fagen lucra, într‑adevăr, pe două fronturi. Iniţial fusese un
centru de medicină experimentală, dar mai erau şi bombele.
Comandantul lagărului ne informă că doar voluntarii se vor bucura
de această şansă. Erai graţiat dacă făceai câte cincisprezece pe an de
pedeapsă. Ceea ce, pentru mine, ar fi însemnat un total de două sute douăzeci
şi cinci.
Dar îmi dau seama că nu am lămurit despre ce era vorba. Ca să ai o
şansă de a fi graţiat, trebuia să dezamorsezi câte cincisprezece bombe
neexplodate pentru fiecare an de condamnare. Cincisprezece bombe ori cincisprezece
ani, fac două sute douăzeci şi cinci...
Nu era vorba, fireşte, de bombe obişnuite, ci de acelea pe care
nici artificierii de la apărarea pasivă şi nici unităţile militare nu
îndrăzneau să le atace. Au fost deţinuţi ce izbutiseră să dezamorseze vreo
cincizeci înainte de a fi pulverizaţi, dar desigur că, mai devreme sau mai
târziu, se va ajunge mult mai departe, de pildă la două sute douăzeci şi cinci.
Fără să ezit m‑am oferit voluntar.
Se prea poate ca hotărârea mea să fi fost determinată de faptul ca
în fiecare dimineaţă, înainte de plecare, ni se dădea câte un sfert de pâine de
secară, un căpeţel de cârnat şi trei ţigări, în chip de raţie suplimentară...
După o perioadă de instrucţie ca întotdeauna foarte scurtă — aşa
cum sunt, în timp de război, toate „perioadele de instrucţie — SS‑iştii ne‑au
dus, în fiecare zi, în diverse locuri unde ne aşteptau bombe neexplodate. Gardienii
noştri se ţineau la o distanţă respectabilă iar noi săpam pământul în jurul
bombei, ceea ce practic însemna uneori o adâncime de cinci sau şase metri. După
ce bomba era degajată, trebuia eliberată ogiva care, prinsă de jur‑împrejur cu
un cablu, era ridicată centimetru cu centimetru, până se găsea complet
suspendată. De îndată ce o asemenea maşinărie a morţii atârna cu întreaga ei
greutate de stâlpii de susţinere instalaţi în groapă, toţi ceilalţi se făceau
nevăzuţi. Cu precauţie, pentru a nu trezi monstrul, dar în mare grabă, spre a
se pune la adăpost. Unul
singur rămânea pe loc: deţinutul desemnat sa
deşurubeze amorsa. Dacă făcea o mişcare greşită...
Duceam întotdeauna cu noi, în camionul‑atelier, două cutii de lemn
destinate unor asemenea neîndemânatici. Dar nu de fiecare dată puteau fi
folosite. Şi asta nu pentru că mişcările greşite ar fi fost un lucru rar, dar
adesea era peste putinţă să mai găsim ceva de pus în cutii.
Mulţi se aşezau lungiţi pe bombă pentru a deşuruba focosul. În felul acesta detonatorul poate fi ţinut mai uşor în poziţie fixă. Dar am descoperit
că era şi mai bine să te lungeşti pe fundul gropii, dedesubtul bombei; era suficient
atunci să laşi să lunece uşor tubul prin mâna înmănuşată cu azbest...
Cea de a şaizeci şi optă mea bombă a fost o torpilă aeriană şi ne‑au
trebuit cincisprezece ore s‑o degajăm. Când faci asemenea muncă nu vorbeşti
deloc. Eşti veşnic în stare de alarmă. Sapi cu grijă, chibzuind înainte de a
apăsa pe hârleţ, înainte de a te folosi de mâini sau de picioare. Trebuie să
respiri liniştit, regulat, să nu faci niciun gest negândit şi niciodată mai
mult de unul deodată. Ajuns într‑un anumit stadiu, mâinile devin cele mai preţioase
unelte dacă vrei să previi orice alunecare de pământ. Dacă o torpilă se
deplasează numai cu o jumătate de centimetru, aceasta poate însemna explozia,
moartea. În poziţia ei de acum ea este cuminte şi tăcută. Dar nu poţi şti ce
idei i‑ar fulgera prin cap dacă ai cuteza să‑i schimbi această poziţie. Cu alte
cuvinte, tocmai ce trebuie să faci... Căci bomba urmează a fi încărcată
pe derrick[1],
care o va transporta mai departe. Trebuie să deşurubezi focosul. Până atunci
cel mai bine ar fi să nici nu respiri, deci hai să ne grăbim... Nu, nu, graba e
nepotrivită aici. Uşor, dar cu mână sigură. Fiecare mişcare cu calm şi bine
gândită...
O torpilă aeriană este un adversar impasibil; nu dă niciun semn,
nu îşi trădează tainele. Nu poţi păcăli o torpilă aeriană.
De data aceasta ni s‑a interzis să dezamorsăm bomba la faţa
locului. Trebuia întâi transportată în afara oraşului. Ceea ce însemna fie că
era vorba de un nou tip de bombă pe care nimeni nu îl cunoştea încă, fie că
zăcea într‑o asemenea poziţie încât explozia s‑ar fi produs dacă doar ai fi suflat pe focos... Iar explozia unui asemenea
monument ar nimici cu siguranţă întregul cartier din jur.
Un camion Diesel‑Krupp ce remorca un derrick se apropie cu
spatele, până la marginea gropii. După patru ore de opinteli, bomba fu
instalată pe derrick, bine ancorată, în aşa fel încât să nu se poată mişca
nici cât un fir de păr.
Uşurare generală. Dar uitasem un mic amănunt!
— Care din voi ştie să conducă?
Tăcere. Se spune că atunci când un şarpe veninos ţi se caţără pe
picior trebuie să te transformi într‑o stană de piatră, în ceva mort, care să
nu atragă atenţia şarpelui. Într‑o clipă, pe tot terenul n‑au mai fost decât
stane de piatră, pitite mental în cea mai densă umbră, în timp ce privirea SS‑istului
scruta chip după chip. Nimeni nu‑l privea, dar eram conştienţi de prezenţa sa
într‑atât încât inimile ni se zbăteau dureros în piepturile noastre şi, în
gând, săream într‑o fugă nebună peste craterele din mijlocul ruinelor.
— Tu, cel de colo, ştii să conduci?
N‑am îndrăznit să spun nu.
— Atunci dă‑i drumul!
Drumul pe care trebuia să‑l urmez era însemnat cu steguleţe.
Şoseaua, slavă Domnului, era bine curăţată şi reparată, în aşa fel încât
prezenta o suprafaţă destul de netedă. Şi toate astea numai şi numai pentru a‑şi
salva blestematele lor de barăci! În toată zona nici suflet de om. Celelalte
vehicule mă urmau la mare distanţă. Nimeni nu avea chef să însoţească primejdia.
Am trecut pe lângă o casă incendiată, arzând vioi în tăcere. Fumul îmi ustura
ochii, mă orbea, însă nu am cutezat să măresc viteza. După vreo cinci minute de
chin am izbutit să respir din nou aer curat.
Nu‑mi mai amintesc ce gândeam în timpul acestei curse lente, ştiu
doar că aveam înaintea mea tot timpul să gândesc, că eram liniştit, poate doar
în sinea mea puţin aţâţat şi, pentru prima oară după foarte mult timp, eram vag
fericit. Când fiecare secundă ce se scurge ar putea fi ultima, ai tot timpul să
gândeşti, pot să vă asigur. Şi pentru prima dată după o veşnicie redobândisem
conştiinţa de a fi cineva. În ultima vreme mă scăpasem din vedere,
încetasem să am despre mine însumi cea mai neînsemnată părere, personalitatea
mea fusese comprimată, strivită în fel şi chip, cu toate acestea însă
supravieţuise, ieşind neatinsă din umilinţele, degradările zilnice. Te salut,
conştiinţă! Mai exişti totuşi. Şi ai rămas tu însuţi. Priveşte‑te: eşti pe cale
să faci un lucru pe care ceilalţi nu ar îndrăzni să‑l facă. Deci încă mai eşti
în stare de ceva. Ceva indispensabil. Atenţie la şinele de tramvai!
Am părăsit oraşul, am străbătut ultimele loturi cu cabane
acoperite cu tablă ondulată, în care trăiau doar vagabonzii, golanii,
zdrenţăroşii. Singuri... Cel puţin înainte, căci acum era război şi în oraş
apăreau în fiecare noapte noi constelaţii de cratere.
Undeva pe câmp, un bărbat săpa. Se sprijini în coada hârleţului şi
mă privi trecând. I‑am strigat:
— Hei!... Nu fugi să te pui la adăpost?
Zgomotul motorului acoperi răspunsul, dar rămase unde era. Poate
îmi strigase „drum bun"? Ciudată chestie să rulezi atât de încet pe
drumurile pustii!
Probabil că în oraş începuseră să se întoarcă la locuinţe, la
prăvălii. Mai întâi cel mai curajos. Apoi şi ceilalţi, încântaţi şi uşuraţi.
Ia te uită, toate mai sunt încă în picioare!
Poate aş fi putut să fug? Prilejuri s‑ar fi găsit să mă ascund, la
întâmplare, pe străzile pustii. Aş fi putut sări din camion din mers şi bomba
şi‑ar fi urmat drumul, fără conducător, până la primul hop mai serios precedând
marele bum. De ce nu am profitat de şansa asta, habar nu am. Cred că niciodată
înainte nu gustasem atât de adînc din bucuria de a trăi. Eram numai noi doi,
scumpa şi mica mea torpilă aeriană şi cu mine şi cât timp va fi împreună cu
mine, nimeni nu se va putea apropia, fără permisiunea ei...
Am ieşit din transă abia când am ajuns în plin câmp, în mijlocul
bărăganului, pe un drum jalonat din ce în ce mai rar cu steguleţe. Aici şi‑a
spus cuvântul instinctul meu de conservare. Până unde aveau de gând să mă facă
să merg? Ar fi fost prea absurd să sar în aer acum, după atâţia
kilometri, la capătul a douăzeci şi patru de ore de muncă...
Am lăsat în cele din urmă bomba printre bălării, la vreo
doisprezece kilometri depărtare de oraş. Cum nu era cu
putinţă să fie descărcată, s‑a dispus să explodeze împreună cu derrickul.
Această performanţă mi‑a adus trei ţigări în plus, însoţite de
remarca obişnuită că nu le meritam, dar că mult‑iubitul nostru Führer nu era
lipsit de sentimente umanitare. Trei ţigări suplimentare: consideram că fusesem
bine plătit. Nu sperasem decât una.
Mi s‑a întâmplat ceva – tot ce putea fi mai rău pentru un deţinut:
m‑am îmbolnăvit. Cine ştie însă, poate tocmai boala aceasta mi‑a salvat viaţa.
Timp de cinci zile am izbutit să rezist. Dacă te declarai bolnav erai imediat
expediat la infirmeria lagărului, unde deveneai obiect de experienţă până când
nu mai puteai fi de folos; şi nu mai puteai fi de folos decât atunci când erai
mort, tocmai pentru că fuseseşi prea mult de folos. Dar în timpul apelului m‑am
prăbuşit fără cunoştinţă şi, când mi‑am revenit, eram la infirmerie.
Nu mi s‑a spus de ce sufeream. Nu se spunea nici unui bolnav. În
ziua în care am fost considerat destul de restabilit pentru a mă putea ţine pe
picioare, au început experienţele. Mi‑au făcut o mulţime de injecţii. Am fost
băgat într‑o încăpere în care domnea o căldură de etuvă, apoi într‑o cameră
frigorifică, luându‑mi‑se probe de sânge la intervale regulate. Într‑o zi mi se
da tot ce puteam înfuleca, iar în ziua următoare eram lăsat să crăp de foame
şi de sete. Ori mă puneau să înghit tuburi de cauciuc pentru a pompa din mine
tot ce înfulecasem sau fusesem pus să înghit.
Treceam dintr‑o stare jalnică într‑alta. La urmă mi‑au făcut o
puncţie dureroasă în măduva spinării, apoi mi‑au legat încheieturile mâinilor
de mânerele unei roabe pline cu nisip, pe care mi‑au ordonat s‑o împing fără
pauză, într‑o îngrăditură circulară. La fiecare sfert de oră mi se lua o probă
de sânge. Treaba asta a durat o zi întreagă; capul parcă îmi plutea şi îmi
pierdeam treptat luciditatea. În urma acestui tratament mi‑au rămas dureri de
cap de nesuportat ce m‑au chinuit luni de zile.
Am avut mai mult noroc decât alţii. Într‑o bună zi au fost de
părere că nu mai puteau scoate nimic de pe urma mea. M‑au
trimis înapoi în lagăr. Aici un SS‑ist m‑a informat bine dispus că nu mai
făceam parte din echipele de artificieri. Şi aşa s‑au dus pe apa sâmbetei
bombele pe care le dezamorsasem.
M‑am întors să mă spetesc la cariere.
Dar am fost din nou repartizat la bombe, unde am atins un număr
considerabil când, pe neaşteptate, am fost trimis înapoi la Lengries, astfel că
totalul bombelor mele a ajuns iar egal cu zero...
Şapte luni de spart pietre în hrubele de la Lengries. Şapte luni de
demenţă letargică, monotonă. Într‑o zi m‑am pomenit că mă caută un tip de la SS. Am fost examinat de un medic; eram împănat cu furuncule purulente. Mi
le‑a curăţat, dezinfectat, le‑a uns cu pomadă şi m‑a întrebat dacă mă simt
bine. „Da, doctore, mă simt bine, sunt în perfectă stare de sănătate." A
te plânge de starea sănătăţii era ultimul lucru pe care‑l puteai face. Cât
timp mai aveai o scânteie de viaţă în tine, erai sănătos tun.
Am fost introdus în biroul Sturmbannführer‑ului SS Shendrich. La
ferestre erau perdele. Perdele curate. Vă daţi seama, perdele! Perdele de un
verde deschis, cu motive galbene. Verde deschis cu motive galbene. Verde
deschis cu...
— La ce naiba te holbezi aşa?
Dintr‑o tresărire, mi‑am revenit.
— La nimic, Herr Sturmbannführer.
Iertaţi‑mă, Herr Sturmbannführer,
am onoarea să declar că nu mă holbez la nimic.
Brusc inspirat, am adăugat cu voce slabă:
— Am onoarea să declar că doar mă holbez...
M‑a privit descumpănit. Apoi, alungând nu ştiu ce gânduri
stânjenitoare, îmi întinse o coală de hârtie.
— Semnează aici că ai primit hrana obişnuită din armată, că nu ai
avut niciodată de suferit, nici de foame, nici de sete, că nu ai nici un motiv
să te plângi de condiţiile de trai din lagăr, în toate perioadele detenţiei.
Am semnat. Ce importanţă avea? Urma să fiu transferat în alt
lagăr? Sau îmi venise rândul să mă legăn la capătul ştreangului?
Întinse spre mine un al doilea act, destul de impozant ca
aspect.
— Mai semnează şi aici că al fost tratat întotdeauna sever, dar
bine, conform prevederilor dreptului internaţional.
Am semnat. N‑avea nici o importanţă.
— Dacă vreodată scoţi o singură vorbă despre ce ai văzut şi auzit
aici, te aduc înapoi imediat şi mă voi ocupa personal de ceremonia de bun
venit, ai înţeles?
— Am înţeles, Herr Sturmbannführer.
Prin urmare tot de un transfer era vorba.
M‑au dus într‑o
celulă unde mă aştepta o uniformă verde, lipsită de orice fel de însemne, pe
care m‑au pus s‑o îmbrac.
— Şi curăţă‑ţi unghiile, porcule!
Un SS‑ist m‑a introdus apoi în biroul comandantului, unde am
primit o marcă şi 21 pfennigi, pentru ultimele şapte luni de muncă, de la şase
dimineaţa până la opt seara. Un Stabscharführer zbieră la mine:
— Deţinut 552318 A... la eliberareeee... marş!
Desigur, o nouă formă de tortură. Le cunoşteam prea bine perfidia
şi eram mândru că nu mă lăsam dus. Am făcut stânga‑mprejur şi am ieşit,
aşteptând hohotele de râs. Dar nu, erau chiar mai subtili decât bănuisem. Îşi
slăpâneau desigur râsul nebun.
— Ia loc pe coridor până când vine să te ia!
Nu. Nu râdeau. Şi, fără să vreau, am început să sper. A trebuit să
aştept mai mult de un ceas, în timp ce nervii îmi stăteau să plesnească. Cum
puteau fiinţe cu aspect omenesc să atingă asemenea culmi de sadism, de perversiune
rafinată? Şi îmi repetam mereu: „Doar ştii că pot merge şi mai departe. Te
crezusem lecuit pentru totdeauna de iluziile copilăreşti..."
Chiar şi astăzi, când îmi aduc aminte, retrăiesc cu intensitate
acea uluire fără margini ce m‑a cuprins pe când îl urmam pe Feldwebel în micul
Opel cenuşiu, după ce aflasem că fusesem graţiat şi că urma să servesc într‑un
batalion disciplinar.
Poarta grea bufni în urma noastră. Marile edificii de beton cu
mici ferestre zăbrelite s‑au mistuit în urmă împreună cu spaima, groaza fără
nume...
Nu izbuteam să înţeleg. Eram uluit, mai mult, eram consternat. Maşina străbătea curtea cazărmii din Hanovra şi
eu încă nu îmi revenisem din şoc.
Astăzi, după atâţia ani, îmi amintesc
ororile şi groaza doar sub forma unor lucruri definitiv trecute; odată pentru
totdeauna; dar de ce eram atunci consternat privindu‑le dispărând în urmă?
Iată o întrebare la care nu am izbutit să răspund vreodată.
[1] — trailer de
transportat încărcături grele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu