Legiunea blestematilor (3)

La câteva zile după moartea lui Käthe am fost transferat, împreună cu alţi câţiva deţinuţi, în lagărul de concen­trare de la Fagen, lângă Bremen, unde ne aştepta — cel puţin aşa ni se spusese — „o muncă specială de mare im­portanţă".

Puţin ne păsa în ce putea consta munca aceasta. Niciunul dintre noi nu credea o clipă că ar fi putut fi mai puţin anevoioasă decât cea cu care eram obişnuiţi. Ne deprinsesem să muncim ca animalele de povară, înhămaţi la pluguri, grape, tăvăluguri ori căruţe, trăgând până la istovire. Eram obişnuiţi să muncim în cariere spărgând piatră până la epuizare. Muncisem în filaturi de iută, inspirând aerul încărcat până la hemoragie pulmonară.

Toate muncile aveau ceva comun: mai devreme sau mai târziu sfârşeau prin moarte!

FAGEN

Fagen lucra, într‑adevăr, pe două fronturi. Iniţial fusese un centru de medicină experimentală, dar mai erau şi bombele.

        În primele zile am fost repartizat la munci de terasament. Trebuia să ne spetim precum ocnaşii săpând pământul de la cinci dimineaţa la şase seara, fără altă hrană decât o zeamă chioară în care era mai multă apă decât făină, ce ne era servită de trei ori pe zi. Apoi s‑a ivit prilejul nesperat, pe care m‑am grăbit să nu‑l scap: şansa de a fi graţiat!

Comandantul lagărului ne informă că doar voluntarii se vor bucura de această şansă. Erai graţiat dacă făceai câte cincispre­zece pe an de pedeapsă. Ceea ce, pentru mine, ar fi în­semnat un total de două sute douăzeci şi cinci.

Dar îmi dau seama că nu am lămurit despre ce era vorba. Ca să ai o şansă de a fi graţiat, trebuia să deza­morsezi câte cincisprezece bombe neexplodate pentru fiecare an de condamnare. Cincisprezece bombe ori cinci­sprezece ani, fac două sute douăzeci şi cinci...

Nu era vorba, fireşte, de bombe obişnuite, ci de acelea pe care nici artificierii de la apărarea pasivă şi nici uni­tăţile militare nu îndrăzneau să le atace. Au fost deţi­nuţi ce izbutiseră să dezamorseze vreo cincizeci înainte de a fi pulverizaţi, dar desigur că, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge mult mai departe, de pildă la două sute douăzeci şi cinci. Fără să ezit m‑am oferit voluntar.

Se prea poate ca hotărârea mea să fi fost determinată de faptul ca în fiecare dimineaţă, înainte de plecare, ni se dădea câte un sfert de pâine de secară, un căpeţel de cârnat şi trei ţigări, în chip de raţie suplimentară...

După o perioadă de instrucţie ca întotdeauna foarte scurtă — aşa cum sunt, în timp de război, toate „perioa­dele de instrucţie — SS‑iştii ne‑au dus, în fiecare zi, în diverse locuri unde ne aşteptau bombe neexplodate. Gar­dienii noştri se ţineau la o distanţă respectabilă iar noi săpam pământul în jurul bombei, ceea ce practic însemna uneori o adâncime de cinci sau şase metri. După ce bomba era degajată, trebuia eliberată ogiva care, prinsă de jur‑împrejur cu un cablu, era ridicată centimetru cu centi­metru, până se găsea complet suspendată. De îndată ce o asemenea maşinărie a morţii atârna cu întreaga ei greu­tate de stâlpii de susţinere instalaţi în groapă, toţi ceilalţi se făceau nevăzuţi. Cu precauţie, pentru a nu trezi mon­strul, dar în mare grabă, spre a se pune la adăpost. Unul singur rămânea pe loc: deţinutul desemnat sa deşurubeze amorsa. Dacă făcea o mişcare greşită...

Duceam întotdeauna cu noi, în camionul‑atelier, două cutii de lemn destinate unor asemenea neîndemânatici. Dar nu de fiecare dată puteau fi folosite. Şi asta nu pen­tru că mişcările greşite ar fi fost un lucru rar, dar adesea era peste putinţă să mai găsim ceva de pus în cutii.

Mulţi se aşezau lungiţi pe bombă pentru a deşuruba focosul. În felul acesta detonatorul poate fi ţinut mai uşor în poziţie fixă. Dar am descoperit că era şi mai bine să te lungeşti pe fundul gropii, dedesubtul bombei; era su­ficient atunci să laşi să lunece uşor tubul prin mâna în­mănuşată cu azbest...

Cea de a şaizeci şi optă mea bombă a fost o torpilă aeriană şi ne‑au trebuit cincisprezece ore s‑o degajăm. Când faci asemenea muncă nu vorbeşti deloc. Eşti veşnic în stare de alarmă. Sapi cu grijă, chibzuind înainte de a apăsa pe hârleţ, înainte de a te folosi de mâini sau de pi­cioare. Trebuie să respiri liniştit, regulat, să nu faci niciun gest negândit şi niciodată mai mult de unul deodată. Ajuns într‑un anumit stadiu, mâinile devin cele mai pre­ţioase unelte dacă vrei să previi orice alunecare de pământ. Dacă o torpilă se deplasează numai cu o jumătate de centimetru, aceasta poate însemna explozia, moartea. În poziţia ei de acum ea este cuminte şi tăcută. Dar nu poţi şti ce idei i‑ar fulgera prin cap dacă ai cuteza să‑i schimbi această poziţie. Cu alte cuvinte, tocmai ce trebuie să faci... Căci bomba urmează a fi încărcată pe derrick[1], care o va transporta mai departe. Trebuie să deşurubezi foco­sul. Până atunci cel mai bine ar fi să nici nu respiri, deci hai să ne grăbim... Nu, nu, graba e nepotrivită aici. Uşor, dar cu mână sigură. Fiecare mişcare cu calm şi bine gândită...

O torpilă aeriană este un adversar impasibil; nu dă niciun semn, nu îşi trădează tainele. Nu poţi păcăli o torpilă aeriană.

De data aceasta ni s‑a interzis să dezamorsăm bomba la faţa locului. Trebuia întâi transportată în afara oraşu­lui. Ceea ce însemna fie că era vorba de un nou tip de bombă pe care nimeni nu îl cunoştea încă, fie că zăcea într‑o asemenea poziţie încât explozia s‑ar fi produs dacă doar ai fi suflat pe focos... Iar explozia unui asemenea monument ar nimici cu siguranţă întregul cartier din jur.

Un camion Diesel‑Krupp ce remorca un derrick se apropie cu spatele, până la marginea gropii. După patru ore de opinteli, bomba fu instalată pe derrick, bine an­corată, în aşa fel încât să nu se poată mişca nici cât un fir de păr.

Uşurare generală. Dar uitasem un mic amănunt!

— Care din voi ştie să conducă?

Tăcere. Se spune că atunci când un şarpe veninos ţi se caţără pe picior trebuie să te transformi într‑o stană de piatră, în ceva mort, care să nu atragă atenţia şarpe­lui. Într‑o clipă, pe tot terenul n‑au mai fost decât stane de piatră, pitite mental în cea mai densă umbră, în timp ce privirea SS‑istului scruta chip după chip. Nimeni nu‑l privea, dar eram conştienţi de prezenţa sa într‑atât încât inimile ni se zbăteau dureros în piepturile noastre şi, în gând, săream într‑o fugă nebună peste craterele din mij­locul ruinelor.

— Tu, cel de colo, ştii să conduci?

N‑am îndrăznit să spun nu.

— Atunci dă‑i drumul!

Drumul pe care trebuia să‑l urmez era însemnat cu steguleţe. Şoseaua, slavă Domnului, era bine curăţată şi reparată, în aşa fel încât prezenta o suprafaţă destul de netedă. Şi toate astea numai şi numai pentru a‑şi salva blestematele lor de barăci! În toată zona nici suflet de om. Celelalte vehicule mă urmau la mare distanţă. Ni­meni nu avea chef să însoţească primejdia. Am trecut pe lângă o casă incendiată, arzând vioi în tăcere. Fumul îmi ustura ochii, mă orbea, însă nu am cutezat să măresc viteza. După vreo cinci minute de chin am izbutit să res­pir din nou aer curat.

Nu‑mi mai amintesc ce gândeam în timpul acestei curse lente, ştiu doar că aveam înaintea mea tot timpul să gândesc, că eram liniştit, poate doar în sinea mea puţin aţâţat şi, pentru prima oară după foarte mult timp, eram vag fericit. Când fiecare secundă ce se scurge ar putea fi ultima, ai tot timpul să gândeşti, pot să vă asigur. Şi pen­tru prima dată după o veşnicie redobândisem conştiinţa de a fi cineva. În ultima vreme mă scăpasem din vedere, încetasem să am despre mine însumi cea mai neînsemnată părere, personalitatea mea fusese comprimată, stri­vită în fel şi chip, cu toate acestea însă supravieţuise, ieşind neatinsă din umilinţele, degradările zilnice. Te salut, conştiinţă! Mai exişti totuşi. Şi ai rămas tu însuţi. Priveşte‑te: eşti pe cale să faci un lucru pe care ceilalţi nu ar îndrăzni să‑l facă. Deci încă mai eşti în stare de ceva. Ceva indispensabil. Atenţie la şinele de tramvai!

Am părăsit oraşul, am străbătut ultimele loturi cu cabane acoperite cu tablă ondulată, în care trăiau doar vagabonzii, golanii, zdrenţăroşii. Singuri... Cel puţin îna­inte, căci acum era război şi în oraş apăreau în fiecare noapte noi constelaţii de cratere.

Undeva pe câmp, un bărbat săpa. Se sprijini în coada hârleţului şi mă privi trecând. I‑am strigat:

— Hei!... Nu fugi să te pui la adăpost?

Zgomotul motorului acoperi răspunsul, dar rămase unde era. Poate îmi strigase „drum bun"? Ciudată chestie să rulezi atât de încet pe drumurile pustii!

Probabil că în oraş începuseră să se întoarcă la lo­cuinţe, la prăvălii. Mai întâi cel mai curajos. Apoi şi cei­lalţi, încântaţi şi uşuraţi. Ia te uită, toate mai sunt încă în picioare!

Poate aş fi putut să fug? Prilejuri s‑ar fi găsit să mă ascund, la întâmplare, pe străzile pustii. Aş fi putut sări din camion din mers şi bomba şi‑ar fi urmat drumul, fără conducător, până la primul hop mai serios precedând ma­rele bum. De ce nu am profitat de şansa asta, habar nu am. Cred că niciodată înainte nu gustasem atât de adînc din bucuria de a trăi. Eram numai noi doi, scumpa şi mica mea torpilă aeriană şi cu mine şi cât timp va fi îm­preună cu mine, nimeni nu se va putea apropia, fără per­misiunea ei...

Am ieşit din transă abia când am ajuns în plin câmp, în mijlocul bărăganului, pe un drum jalonat din ce în ce mai rar cu steguleţe. Aici şi‑a spus cuvântul instinctul meu de conservare. Până unde aveau de gând să mă facă să merg? Ar fi fost prea absurd să sar în aer acum, după atâţia kilometri, la capătul a douăzeci şi patru de ore de muncă...

Am lăsat în cele din urmă bomba printre bălării, la vreo doisprezece kilometri depărtare de oraş. Cum nu era cu putinţă să fie descărcată, s‑a dispus să explodeze împreună cu derrickul.

Această performanţă mi‑a adus trei ţigări în plus, în­soţite de remarca obişnuită că nu le meritam, dar că mult‑iubitul nostru Führer nu era lipsit de sentimente umanitare. Trei ţigări suplimentare: consideram că fu­sesem bine plătit. Nu sperasem decât una.

 Mi s‑a întâmplat ceva – tot ce putea fi mai rău pentru un deţinut: m‑am îmbolnăvit. Cine ştie însă, poate tocmai boala aceasta mi‑a salvat viaţa. Timp de cinci zile am izbutit să rezist. Dacă te declarai bolnav erai imediat ex­pediat la infirmeria lagărului, unde deveneai obiect de experienţă până când nu mai puteai fi de folos; şi nu mai puteai fi de folos decât atunci când erai mort, tocmai pen­tru că fuseseşi prea mult de folos. Dar în timpul apelului m‑am prăbuşit fără cunoştinţă şi, când mi‑am revenit, eram la infirmerie.

Nu mi s‑a spus de ce sufeream. Nu se spunea nici unui bolnav. În ziua în care am fost considerat destul de res­tabilit pentru a mă putea ţine pe picioare, au început ex­perienţele. Mi‑au făcut o mulţime de injecţii. Am fost băgat într‑o încăpere în care domnea o căldură de etuvă, apoi într‑o cameră frigorifică, luându‑mi‑se probe de sânge la intervale regulate. Într‑o zi mi se da tot ce puteam în­fuleca, iar în ziua următoare eram lăsat să crăp de foame şi de sete. Ori mă puneau să înghit tuburi de cauciuc pen­tru a pompa din mine tot ce înfulecasem sau fusesem pus să înghit.

Treceam dintr‑o stare jalnică într‑alta. La urmă mi‑au făcut o puncţie dureroasă în măduva spinării, apoi mi‑au legat încheieturile mâinilor de mânerele unei roabe pline cu nisip, pe care mi‑au ordonat s‑o împing fără pauză, într‑o îngrăditură circulară. La fiecare sfert de oră mi se lua o probă de sânge. Treaba asta a durat o zi întreagă; capul parcă îmi plutea şi îmi pierdeam treptat luciditatea. În urma acestui tratament mi‑au rămas dureri de cap de nesuportat ce m‑au chinuit luni de zile.

Am avut mai mult noroc decât alţii. Într‑o bună zi au fost de părere că nu mai puteau scoate nimic de pe urma mea. M‑au trimis înapoi în lagăr. Aici un SS‑ist m‑a in­format bine dispus că nu mai făceam parte din echipele de artificieri. Şi aşa s‑au dus pe apa sâmbetei bombele pe care le dezamorsasem.

M‑am întors să mă spetesc la cariere.

Dar am fost din nou repartizat la bombe, unde am atins un număr considerabil când, pe neaşteptate, am fost trimis înapoi la Lengries, astfel că totalul bombelor mele a ajuns iar egal cu zero...

Şapte luni de spart pietre în hrubele de la Lengries. Şapte luni de demenţă letargică, monotonă. Într‑o zi m‑am pomenit că mă caută un tip de la SS. Am fost examinat de un medic; eram împănat cu furuncule purulente. Mi le‑a curăţat, dezinfectat, le‑a uns cu pomadă şi m‑a în­trebat dacă mă simt bine. „Da, doctore, mă simt bine, sunt în perfectă stare de sănătate." A te plânge de starea să­nătăţii era ultimul lucru pe care‑l puteai face. Cât timp mai aveai o scânteie de viaţă în tine, erai sănătos tun.

Am fost introdus în biroul Sturmbannführer‑ului SS Shendrich. La ferestre erau perdele. Perdele curate. Vă daţi seama, perdele! Perdele de un verde deschis, cu mo­tive galbene. Verde deschis cu motive galbene. Verde deschis cu...

— La ce naiba te holbezi aşa?

Dintr‑o tresărire, mi‑am revenit.

— La nimic, Herr Sturmbannführer. Iertaţi‑mă, Herr Sturmbannführer, am onoarea să declar că nu mă holbez la nimic.

Brusc inspirat, am adăugat cu voce slabă:

— Am onoarea să declar că doar mă holbez...

M‑a privit descumpănit. Apoi, alungând nu ştiu ce gânduri stânjenitoare, îmi întinse o coală de hârtie.

— Semnează aici că ai primit hrana obişnuită din armată, că nu ai avut niciodată de suferit, nici de foame, nici de sete, că nu ai nici un motiv să te plângi de condi­ţiile de trai din lagăr, în toate perioadele detenţiei.

Am semnat. Ce importanţă avea? Urma să fiu transfe­rat în alt lagăr? Sau îmi venise rândul să mă legăn la capătul ştreangului?

Întinse spre mine un al doilea act, destul de impozant ca aspect.

— Mai semnează şi aici că al fost tratat întotdeauna sever, dar bine, conform prevederilor dreptului interna­ţional.

Am semnat. N‑avea nici o importanţă.

— Dacă vreodată scoţi o singură vorbă despre ce ai văzut şi auzit aici, te aduc înapoi imediat şi mă voi ocupa personal de ceremonia de bun venit, ai înţeles?

— Am înţeles, Herr Sturmbannführer.

Prin urmare tot de un transfer era vorba.

M‑au dus într‑o celulă unde mă aştepta o uniformă verde, lipsită de orice fel de însemne, pe care m‑au pus s‑o îmbrac.

— Şi curăţă‑ţi unghiile, porcule!

Un SS‑ist m‑a introdus apoi în biroul comandantului, unde am primit o marcă şi 21 pfennigi, pentru ultimele şapte luni de muncă, de la şase dimineaţa până la opt seara. Un Stabscharführer zbieră la mine:

— Deţinut 552318 A... la eliberareeee... marş!

Desigur, o nouă formă de tortură. Le cunoşteam prea bine perfidia şi eram mândru că nu mă lăsam dus. Am făcut stânga‑mprejur şi am ieşit, aşteptând hohotele de râs. Dar nu, erau chiar mai subtili decât bănuisem. Îşi slăpâneau desigur râsul nebun.

— Ia loc pe coridor până când vine să te ia!

Nu. Nu râdeau. Şi, fără să vreau, am început să sper. A trebuit să aştept mai mult de un ceas, în timp ce nervii îmi stăteau să plesnească. Cum puteau fiinţe cu aspect omenesc să atingă asemenea culmi de sadism, de perver­siune rafinată? Şi îmi repetam mereu: „Doar ştii că pot merge şi mai departe. Te crezusem lecuit pentru totdea­una de iluziile copilăreşti..."

Chiar şi astăzi, când îmi aduc aminte, retrăiesc cu in­tensitate acea uluire fără margini ce m‑a cuprins pe când îl urmam pe Feldwebel în micul Opel cenuşiu, după ce aflasem că fusesem graţiat şi că urma să servesc într‑un batalion disciplinar.

Poarta grea bufni în urma noastră. Marile edificii de beton cu mici ferestre zăbrelite s‑au mistuit în urmă îm­preună cu spaima, groaza fără nume...

Nu izbuteam să înţeleg. Eram uluit, mai mult, eram consternat. Maşina străbătea curtea cazărmii din Hanovra şi eu încă nu îmi revenisem din şoc.

         Astăzi, după atâţia ani, îmi amintesc ororile şi groaza doar sub forma unor lucruri definitiv trecute; odată pen­tru totdeauna; dar de ce eram atunci consternat privin­du‑le dispărând în urmă? Iată o întrebare la care nu am izbutit să răspund vreodată.

---

[1] — trailer de transportat încărcături grele