O poveste a lui James Joyce(10)

Lut

Supraveghetoarea îi dăduse voie să plece în oraş de îndată ce-avea să se termine cu ceaiul femeilor, şi Maria se bucura dinainte şi-abia aştepta seara. Bucătăria era lună; în oalele mari de aramă te oglindeai, nu alta — aşa zicea bucătăreasa. Focul ardea frumos, răspîndind lumină, iar pe una dintre mesele lăturalnice stăteau înşiraţi patru colaci mari de tot. Colacii ăştia ai fi zis că-s dintr-o bucată, dar dacă te apropiai, vedeai că fuseseră tăiaţi în felii lungi, deopotrivă de groase, gata să fie împărţiţi în jurul mesei, la ceai. Chiar ea, Maria, îi tăiase.

Maria era o persoană foarte, foarte mărunţică, în schimb avea un nas foarte lung şi o bărbie foarte lungă. Vorbea niţeluş pe nas şi totdeauna cu glas alintător: „Da, drăguţă" şi „Nu, drăguţă". Totdeauna ea era chemată cînd se luau la'harţă femeile lîngă hîrdaiele lor de spălat şi totdeauna izbutea să le împace. Într-o zi supraveghetoarea îi spusese:

— Maria, dumneata chiar ştii să-mpaci lumea! Ajutoarea supraveghetoarei şi două doamne din Comitet fuseseră de faţă cînd i-a zis aşa. Iar Ginger Mooney mereu spunea că ce nu i-ar face ea blegei de la călcătorie, să nu fi fost Maria. Tuturor le era dragă Maria.

La şase o să li se dea femeilor ceaiul şi înainte de şapte ea o să poată pleca. De la Ballsbridge la Pillar, douăzeci de minute, şi iar alte douăzeci cît să facă tîrguielile. Avea să fie acolo înainte de opt. Îşi scoase punga, cea cu încuietori de argint şi reciti cuvintele Suvenir din Belfast. Ţinea mult la punga asta, fiindcă i-o adusese cadou Joe, acum cinci ani, cînd el şi cu Alphy fuseseră în excursie la Belfast, de Rusalii. În pungă erau două jumătăţi de coroană şi ceva mărunţiş. Aveau să-i mai rămînă cinci Şilingi după ce plătea tramvaiul. Ce seară plăcută va fi — or să cînte copiii.... Atîta spera — ca nu cumva Joe să vină acasă băut. Dacă bea, parcă era altul.

Adesea o rugase Joe să vină să stea la dînşii, dar se temuse să nu-i încurce (deşi nevastă-sa se purta cît se poate de drăguţ cu ea) — şi-apoi se învăţase cu viaţa la spălătorie. Joe era băiat bun. Dînsa-l crescuse, şi pe Alphy tot dînsa, şi Joe adesea spunea:

— Mama-i mama, dar adevărata mea mamă e de fapt Maria.

După ce se desfăcuse casa şi apucaseră care-ncotro, îi găsiseră băieţii slujba asta la spălătoria Dublin by Lamplight şi ea se simţea bine aici. Ce părere proastă avusese înainte despre protestanţi — dar acum gîndea că-s nişte oamenii foarte plăcuţi — cam potoliţi şi serioşi, totuşi foarte plăcuţi în viaţa de toate zilele. Apoi îşi avea plantele de seră; îi plăcea să vadă de ele. Avea o frumuseţe de ferigi şi toate soiurile de leandru — şi de cîte ori venea cîte-un musafir, totdeauna îi dădea cîte-un răsad-două din seră. Un singur lucru nu-i plăcea ei pe-aici, şi anume citatele din Biblie prinse pe pereţi; dar cu supraveghetoarea mai mare plăcerea să ai de-a face — atîta era de blîndă şi manierată.

Cînd îi spuse bucătăreasa că-i totul gata, Maria se duse în odaia femeilor şi începu să sune clopotul cel mare. În cîteva minute prinseră a intra femeile, cîte două, cîte trei, stergîndu-şi de fuste mîinile din care ieşeau aburi şi trăgîndu-şi mînecile bluzelor peste braţele roşii, fumegînde. Se aşezară în faţa stacanelor înalte pe care bucătăreasa şi cu bleaga le umpleau cu ceai fierbinte, amestecat dinainte cu lapte şi zahăr, în căni enorme de tablă. Maria supraveghea împărţirea colacilor, avînd grijă să aibă fiecare femeie cîte patru felii. Rîseră şi glumiră din belşug în timpul mesei. Lizzie Fleming zicea că diseară Maria are să găsească negreşit inelul si, cu toate că Fleming mai spusese asta de atîtea ori în ajun de „Toţi Sfinţii", Mariei tot îi veni să rîdă — şi răspunse că ei nu-i trebuie nici inel şi nici bărbat; iar pe cînd rîdea, îi scînteiau cu sfială înfrîntă ochii cenusii-verzui şi vîrful nasului mai că i se întîlnea cu vîrful bărbiei. Ginger Mooney îşi ridică stacana cu ceai şi le pofti pe toate să bea în sănătatea Mariei; şi toate bătură cu stacanele în masă, şi Mooney mai zise că-i părea rău că n-are un strop de bere, să-l bea cînd închină pentru Maria. Şi Maria iar rîse — mai să i se întîlnească vîrful nasului cu vîrful bărbiei — rîse de mai să i se rupă trupsorul mărunţel — fiindcă ea ştia că Mooney îi vrea binele, deşi, fireşte, gîndea biata ca o femeie de rînd ce era.

Dar cît fu de bucuroasă Maria cînd terminară femeile cu ceaiul, iar bucătăreasa şi cu bleaga începură să strîngă masa. Se duse în odăiţa ei şi amintindu-si că dimineaţa următoare era dimineaţă de liturghie, mută acul deşteptătorului de la şapte la şase. Apoi îşi scoase fusta de lucru şi ghetele de casă, întinse pe pat fusta ei cea mai bună şi aşeză ghetuţele de plimbare alături de piciorul patului, îşi schimbă şi bluza şi pe cînd sta în faţa oglinzii, îşi amintea cum se îmbrăca ea de liturghie duminica dimineaţa, cînd era fată tînără; şi se uita cu o ciudată duioşie la trupsorul mărunt pe care-l dichisise de atîtea ori. Cu toţi anii lui, găsea că e încă un trupsor drăguţ şi curăţel.

Cînd ieşi din casă, văzu că plouase; străzile luceau de umezeală; îi păru bine că-şi luase vechiul ei impermeabil cafeniu. Tramvaiul era plin; trebui să şadă pe scăunaşul de la capătul vagonului, cu faţa la toată lumea, cu vîrfurile picioarelor abia atingînd podeaua. Îşi rînduia în minte tot ce-avea de făcut şi se gîndea ce bine e să nu depinzi de nimeni şi să ai în buzunar bănuţul tău. Spera c-or să petreacă o seară plăcută. Sigur c-aşa va fi — totuşi, ce păcat că Alphy şi Joe nu vorbeau unul cu altul! Mereu se certau acuma şi doar în copilărie fuseseră cei mai buni prieteni; de, asta-i viaţa.

Se dădu jos din tramvai la Pillar şi se strecură ca o zvîrlugă prin mulţime. Intră în cofetăria Downes, dar era atîta lume în prăvălie, încît trecu mult pînă să-i vină rîndul să fie servită. Cumpără o duzină de prăjituri felurite, de cîte un penny, şi în cele din urmă ieşi din prăvălie cu un pachet mare. După asta se gîndi ce-ar putea să mai cumpere; dorea să ia ceva arătos şi care să le facă într-adevăr plăcere. Mere şi nuci cu siguranţă că aveau cu toptanul. Greu să nimereşti ceva potrivit; nu-i venea nimic în gînd decît tot cozonac. Se hotărî să cumpere nişte plumcake; dar plumcake-ul de la Downes n-avea destulă glazură de migdale pe deasupra, aşa că trecu în Henry Street, la altă cofetărie. Aci îi trebui multă vreme pînă să se hotărască şi domnişoara cea dichisită, de după tejghea, care se vedea că-i cam sîcîită din pricina ei. O întrebă dacă doreşte un tort de nuntă, de alege atîta. Asta a făcut-o pe Maria să roşească şi să-i zîmbească domnişoarei; dar domnişoara n-avea chef de zîmbit — a rămas serioasă şi pîn' la urmă i-a tăiat o bucată groasă de plumcake, i-a împachetat-o şi-a zis: „Doi şi patru, vă rog”.

În tramvaiul de Drumcondra credea că va trebui să stea în picioare, fiindcă niciunul dintre tineri nu părea s-o observe; dar un domn mai în vîrstă îi făcu loc. Era un domn voinic, cu o faţă rumenă, pătrată, şi o mustaţă căruntă; purta o pălărie tare, cafenie. Maria gîndi că domnul ăsta arăta a colonel şi cugetă cu cît era dînsul mai cuviincios decît tinerii, care pur şi simplu se uitau ţintă înaintea lor. Domnul acela începu a vorbi cu ea — despre ajunul sărbătorii şi despre vremea ploioasă. Zicea că-şi închipuie că pachetul e plin cu bunătăţi pentru copilaşi şi că aşa se şi cuvine, să petreacă ăi mici şi să se bucure la vîrsta lor. Maria era de aceeaşi părere şi nu pregeta să-i dea dreptate, încuviinţînd grav din cap şi făcînd des: „îhî! îhî!" Domnul fu foarte drăguţ cu ea şi cînd trebui să coboare la Canal  Bridge,  ea-i  mulţumi  şi  făcu  o plecăciune, şi domnul îi făcu şi el o plecăciune şi, cu un zîmbet plăcut, îşi scoase pălăria; şi pe cînd Maria suia terasa, prin ploaie, strîngîndu-şi capul mititel între umeri, se gîndea cît e de lesne să-l deosebeşti pe un gentleman, chiar dacă-i un picuşor băut.

Cînd ajunse acasă la Joe, se bucurară cu toţii „A, uite c-a venit Maria!" Îl găsi şi pe Joe — venise direct acasă de la slujbă; şi toţi copiii erau îmbrăcaţi de sărbătoare. Veniseră şi două fetişcane voinice din vecini, şi se şi apucaseră de jocuri. Maria îi dădu pachetul cu prăjituri băiatului mai mare, lui Alphy, să le împartă el, iar doamna Donnelly spuse că era prea drăguţă Maria să aducă un pachet atît de mare cu prăjituri, şi-i puse pe toţi copiii să spună: „Îţi mulţumim, Maria”.

Maria însă zise că pentru tăticu şi mămica adusese ceva special, ceva care era sigură c-o să le placă, şi începu să se uite unde pusese plumcake-ul. Căută în pachetul de la Downes, să vadă nu cumva l-o fi pus acolo, şi-apoi în buzunarele impermeabilului, şi apoi pe cuierul din antreu, dar nicăieri nu-l găsi. Dacă văzu aşa, îi întrebă la rînd pe toţi copiii, nu cumva mîncase vreunul plumcake-ul — din greşeală, fireşte — dar copiii spuseră toţi că nu; şi vedeai bine că ar fi preferat să nici nu mănînce prăjituri decît să fie învinuiţi că furau. Fiecare îşi dădu cu părerea ce să se fi întîmplat cu plumcake-ul, iar doamna Donnelly zise că e limpede: Maria îl uitase în tramvai. Cînd îşi aminti Maria cum se fîstîcise din pricina purtării domnului cu mustaţa căruntă, se îmbujoră de ruşine şi de ciudă. Atît era de dezamăgită că-i dăduse greş mica ei surpriză şi zvîrlise de pomană doi şilingi şi patru penny, încît mai că-i venea să plîngă, nu alta. Dar Joe spuse că n-avea nicio importanţă şi o pofti să şadă lîngă foc. Foarte drăguţ era cu ea. Îi povesti tot ce se mai petrecuse pe la biroul lui, şi-i repetă un răspuns isteţ pe care-l dăduse şefului. Maria nu prea înţelegea de ce rîde Joe aşa tare de răspunsul ce-l dăduse — îi spuse însă că şeful trebuie să fie un om cu care anevoie te poţi împăca. Joe zise că nu era el chiar aşa rău dacă ştiai cum să-l iei, că e de treabă cît nu-l piepteni în răspăr. Domnul Donnelly le cîntă la pian copiilor, iar ei dansară şi cîntară. După asta, cele două fete din vecini îi serviră pe toţi cu nuci. Nu fu nimeni în stare să găsească spărgătorul de nuci şi Joe era gata-gata să se supere din pricina asta şi întrebă cum îşi închipuiau ei c-o să spargă Maria nucile fârâ spărgător. Maria însă spuse că ei nu-i plac nucile şi să nu-şi facă nicio bătaie de cap pentru dînsa. Atunci Joe o întrebă dacă nu vrea să bea o sticlă cu stout, iar doamna Donnelly spuse că aveau în casă şi vin de Porto, dacă preferă. Maria zise că ar prefera să nu-i servească nimic, dar Joe stărui, încît Maria i-a făcut voia — şi-au şezut la gura sobei, vorbind despre zilele de altădată, iar Maria se gîndi să pună o vorbă bună pentru Alphy. Dar Joe a strigat că să-l trăsnească Dumnezeu pe loc cînd o mai schimba el o vorbă cu frate-său — iar Maria i-a spus cît de rău îi pare că pomenise de asta. Doamna Donnelly l-a mustrat pe soţul ei şi i-a zis că-i mai mare ruşinea să vorbească aşa despre un om de-un sînge cu dînsul, dar Joe i-a răspuns că Alphy nu-i fratele lui, şi cît p-aci să se işte o ceartă din pricina asta. Dar pînă la urmă Joe a zis că nu vrea să se supere într-o asemenea seară, şi a pus-o pe nevastă-sa să mai deschidă o sticlă cu stout. Cele două fete din vecini aranjaseră nişte jocuri care se joacă în ajun de „Toţi Sfinţii" şi curînd domni iar voioşia. Maria era încîntată că-i vede pe copii atît de veseli şi pe Joe şi nevastă-sa aşa de bine dispuşi. Fetele din vecini puseră pe masă nişte farfurii mici şi, legat la ochi, trebuia să ghiceşti ce-ai găsit. Careva a dat de cartea de rugăciuni, ceilalţi trei de apă; iar cînd una dintre fetele vecine a nimerit inelul, doamna Donnelly a ameninţat-o cu degetul pe fata care se roşise ca racul — de parcă i-ar fi spus: „Las’ că ştiu eu tot!" Apoi au stăruit să se lege la ochi şi Maria şi s-o ducă de mînă pînă la masă, ca să vadă ea ce găsea; şi pe cînd o legau la ochi, Maria rîdea şi iar rîdea, de mai să i se întîlnească vîrful nasului cu vîrful bărbiei.

O duseră pînă la masă, cu rîsete şi glume, iar ea întinse mîna în aer, după cum i se spusese să facă. Bîjbîi cu mîna în gol, încoace şi încolo, apoi si-o lăsă pe una dintre farfurioare. Simţi între degete ceva moale şi ud şi se miră că nu spune nimeni nimic şi nici nu-i scoteau legătura de pe ochi. Cîteva clipe fu tăcere; şi apoi o groază de freamăte şi de şuşoteli. Cineva pomeni de grădină, şi în cele din urmă doamna Donnelly se adresă uneia dintre fetele din vecini, poftind-o foarte, foarte supărată, să arunce imediat afară ce era în farfurie. „Asta-i joacă?!" zicea, Maria a priceput că rîndul ăsta nu se socoteşte şi că trebuie s-o ia de la început, iar de data asta a nimerit cartea de rugăciuni.

Apoi doamna Donnelly le-a cîntat la pian copiilor dansul domnişoarei McCloud, şi ei ţopăiră ţinîndu-se de mînă, doi cîte doi, şi rotindu-se iute; iar Joe a convins-o pe Maria să bea un pahar cu vin. Curînd fură iarăşi plini de voie bună cu toţii, şi doamna Donnelly îi prezise Mariei că are să intre la o mănăstire pînă nu se sfîrşeşte anul, fiindcă nimerise cartea de rugăciuni. Niciodată nu-l mai văzuse Maria pe Joe atît de drăguţ cu dînsa ca-n seara asta şi cu atît de multe vorbe plăcute şi amintiri de pe vremuri. Maria spuse că erau toţi foarte buni cu dînsa.

Pînă la urmă copiii osteniră şi li se făcu somn, şi-atunci Joe o întrebă pe Maria dacă nu vrea să le cînte măcar un singur cîntec, înainte de-a pleca, unul din cîntecele de altădată. Doamna Donnelly zise şi ea: „Hai, Maria, te rog!" Aşa că Maria n-avu încotro şi trebui să se scoale şi să vină să stea lîngă pian, în picioare. Doamna Donnelly le-a poruncit copiilor să stea liniştiţi şi să asculte cîntecul Mariei. Apoi cîntă preludiul şi zise: „Hai, acuma, Maria!" şi Maria, roşindu-se foarte tare, a început să cînte cu glas mititel şi tremurător. A cîntat Visam că-ntr-un falnic palat şi cînd a ajuns la strofa a doua, a cîntat iarăşi:

Visam că-ntr-un falnic palat locuiam,

Cu vasali şi cu robi slujitori,

Şi celor acolo adunaţi le eram

Mîndrie şi scut tuturor.

Cu strămoşi de neam mare, cu bogătii mă mîndream —

Să le numeri nici nu puteai —

Dar ce mă-ncînta mai mult,

Visam că tu tot la fel mă iubeai.

Dar nimănui nu i-a trecut prin gînd să-i spună că greşise şi după ce-a terminat de cîntat, Joe a rămas foarte mişcat. A spus că timpuri ca acelea de demult nu mai există şi, după el, nici cîntece cum erau acelea ale bietului Balfe, nu mai sunt, orice-ar zice alţii; aşa de rău îl podidiră lacrimile, că fu cu neputinţă să găsească ce căuta şi pînă la urmă trebui s-o întrebe pe nevastă-sa unde era tirbuşonul.