Păşunile Raiului (3)

Trei

Edward Wicks trăia la Păşunile Raiului, într-o căsuţă mohorîtă de pe marginea unui drum mai lăturalnic. In spatele casei se întindeau o livadă de piersici şi o mare grădină de zarzavat. In vreme ce Edward Wicks se îngrijea de piersici, nevasta şi cu fata lui cea frumoasă munceau în grădină şi culegeau mazăre, fasole verde şi căpşuni timpurii, pentru a fi duse şi vîndute la Monterey.

Edward Wicks avea o faţă smeadă, butucănoasă şi ochi mici, neprietenoşi, aproape fără gene. Era cunoscut drept cel mai mare şmecher de pe vale. Se tocmea cu înverşunare şi niciodată nu era mai fericit decît atunci cînd izbutea să ia pe piersici cîţiva cenţi mai mult decît vecinii. Dacă i se ivea prilejul, mai păcălea pe cîte cineva şi la afacerile de geambăşie, iar din pricina acestui soi de iscusinţă cîştigase stima comunităţii; dar ciudat era că nu izbutea deloc să se îmbogăţească. Totuşi, îi plăcea să mintă spunînd că îşi vîră banii în bonuri de tezaur. La întrunirile comitetului scolar, cerea celorlalti sfaturi cu privire la diverse asemenea hîrtii de valoare Şi, procedînd astfel, izbutea să creeze impresia că economiile lui s-ar ridica la sume considerabile. Oamenii din vale îi spuneau "Shark" Wicks.

"Shark? spuneau ei. Ehei, cred că e om de vreo douăzeci de mii de dolari, dacă nu şi mai bine. Nu e prost deloc."

Adevărul era că Shark nu avusese în viaţa lui mai mult de cinci sute de dolari deodată. Cea mai mare plăcere a lui Shark izvora din faptul că era socotit om bogat. Intr-adevăr, atît de mare bucurie trăia, încît presupusa bogăţie începu să capete pentru el consistenţă. Stabilindu-şi averea imaginară la cincizeci de mii de dolari, ţinea un registru în care îşi calcula dobînzile şi nota cu grijă feluritele investiţii. Aceste tertipuri constituiau cea mai mare bucurie a vieţii lui.

La Salinas se înfiinţă o societate petrolieră, cu scopul de a săpa o sondă în partea de sud a comitatului Monterey. Cum auzi vestea asta, Shark se duse la John Whiteside, la fermă, ca să discute cu el despre valoarea acţiunilor noii societăţi.

−  Stăteam şi mă gîndeam la această South County Oil Company, începu Shark.

− Ei, după rapoartele geologilor, s-ar zice că lucrurile stau bine, răspunse John Whiteside. Incă demult am auzit eu că pe acolo s-ar găsi petrol. Sunt ani de zile de-atunci.

In asemenea chestiuni lui John Whiteside i se cerea deseori sfatul.

− Dar, bineînţeles, eu n-aş băga prea mulţi bani în afacerea asta.

Shark îşi îndoi buza de jos cu degetul arătător şi cîteva clipe rămase dus pe gînduri, pe urmă zise:

− Am stat şi m-am gîndit mult la treaba asta. Mi se pare că ar fi o perspectivă foarte îmbietoare. Am vreo zece mii de dolari pe ici, pe colo, şi nu prea îmi aduc chiar cît s-ar  cuveni. Cred că o să mă ocup mai îndeaproape de povestea asta. Dar ziceam să aflu şi părerea dumitale.

Numai că hotărîrea lui Shark fusese luată. De îndată ce ajunse acasă, luă de pe poliţă registrul şi retrase zece mii de dolari din presupusul lui cont la bancă. Pe urmă înregistră în inventarul hîrtiilor de valoare o mie de acţiuni South County Oil Company şi, din ziua aceea, începu să urmărească plin de înfrigurare cursul acţiunilor. Cînd preţul acţiunilor sălta puţin, îşi vedea de treburi fluierînd întruna, iar cînd preţul scădea, simţea cum, de teamă, parcă i se pune un nod în gît. In fine, cînd s-a întîmplat ca acţiunile South County să se ridice vertiginos, pe Shark l-a cuprins o asemenea bucurie, încît s-a dus la magazinul universal din Păşunile Raiului şi a cumpărat o pendulă de marmură neagră, de pus pe consolă, cu coloane de onix pe ambele părţi ale cadranului şi cu un cal de bronz deasupra. Bărbaţii din magazin au schimbat între ei priviri pline de înţeles şi şi-au şoptit că Shark se pregăteşte să cucerească pe cineva.

Peste o săptămînă, cursul acţiunilor a scăzut catastrofal şi compania a dispărut. In clipa cînd a auzit vestea, Shark şi-a şi luat registrul şi a înscris în el că vînduse acţiunile cu o zi înainte de prăbuşire, cu un cîştig de două mii de dolari.

Intorcîndu-se de la Monterey, Pat Humbert a oprit maşina pe drumul lăturalnic, în faţa casei lui Shark. Numaidecît i-a spus:

− Am auzit că te-ai curăţat cu acţiunile alea South County.

Shark zîmbi încîntat.

− Drept cine mă iei, Pat? Am vîndut toate acţiunile acum două zile. Ar trebui să ştii şi tu, ca toată lumea, de altfel, că eu nu-s fraier. Ştiam că e vorba de un rahat, dar ştiam şi că la un moment dat acţiunile au să crească neapărat, pentru ca fondatorii să-şi poată scoate gologanii. Cînd s-au lepădat ei, m-am lepădat şi eu.

− Nu mai spune! exclamă Pat plin de admiraţie.

Şi, cînd s-a dus la magazinul universal, a lansat noutatea. Oamenii clătinau din cap şi făceau noi presupuneri cu privire la banii lui Shark, şi cu toţii recunoşteau că n-ar fi deloc încîntaţi să se lanseze într-o afacere şi să-l aibă pe Shark drept concurent.

Cam pe vremea aceea, Shark a împrumutat de la o bancă din Monterey patru sute de dolari şi şi-a cumpărat un tractor Fordson vechi.

Treptat, faima lui de om cu judecată sănătoasă şi prevăzător a ajuns atît de mare, încît nimeni din Păşunile Raiului nu se gîndea să cumpere vreo hîrtie de valoare, o bucată de pămînt sau chiar un cal, fără ca mai întîi să îi ceară sfatul lui Shark Wicks. Cu fiecare dintre admiratorii lui, Shark stătea şi cerceta amănunţit situaţia, apoi încheia cu un sfat uimitor de înţelept.

Peste cîţiva ani, registrul arata că prin plasamente bine chibzuite strînsese o sută douăzeci şi cinci de mii de dolari. Văzîndu-l cum trăieşte totuşi ca un om sărac, vecinii îl preţuiau încă şi mai mult, pentru că nu e puţin lucru să nu ţi se suie bogăţia la cap. Nu era el prost. Nevasta şi fata lui cea frumoasă tot mai îngrijeau de legume şi le culegeau ca să le vîndă la Monterey, în vreme ce Shark îşi vedea de cele o mie de treburi din livadă. In viaţa lui Shark nu existase nicio poveste de dragoste. La nouăsprezece ani o dusese de trei ori la bal pe Katherine Mullock, fiindcă era liberă. Cu asta şi-a asigurat precedentul şi s-a însurat cu ea fiindcă familia lui Katherine şi toţi vecinii se aşteptau la aşa ceva. Katherine nu era frumoasă, dar avea prospeţimea robustă a unei buruieni tinere şi vigoarea unei mînze abia puse la ham. După măritiş, şi-a pierdut şi vigoarea şi prospeţimea, cum se întîmplă cu floarea după ce e polenizată. Obrajii îi căzură, şoldurile i se lăţiră, şi astfel porni pe calea celui de al doilea destin al său - acela al muncii.

Felul cum se purta Shark cu nevasta nu era nici drăgăstos, nici hain. O conducea cu aceeaşi blîndă neînduplecare cu care îşi mîna caii. Cruzimea i s-ar fi părut o prostie la fel de mare ca îngăduinţa. Nu discuta niciodată cu ea aşa cum se discută cu o faptură omenească, nu-i împărtăşea niciodată nădejdile, gîndurile sau necazurile lui, nu-i pomenea nimic despre averea lui de pe hîrtie sau despre starea recoltelor de piersici. Dacă ar fi făcut una ca asta, Katherine ar fi fost uluită şi speriată. Viaţa era destul de grea şi fără a mai adăuga povara gîndurilor şi a necazurilor altuia.

Singurul lucru lipsit de frumuseţe de la ferma Wicks era casa, mohorîtă şi înnegrită.

Gunoaiele şi necurăţiile naturii dispar în pămînt odată cu trecerea fiecărui an, dar necurăţiile omeneşti dovedesc mai multă îndărătnicie. Curtea era împînzită de saci vechi, hîrtii, sticle sparte şi ghemotoace de sîrmă încurcată. Singurul loc din fermă unde nu creşteau iarba şi florile era porţiunea de gunoi bătătorit din jurul casei, gunoi ajuns neprietenos şi neroditor din cauza albiilor cu apă săpunită aruncate peste el. Shark îşi irigase livada, dar nu vedea niciun motiv sa risipească apa bună în jurul casei.

Cînd se născuse Alice, femeile de la Păşunile Raiului veniseră cu cîrdul acasă la Shark, pregătite să se minuneze de frumuseţea pruncului. Dar cînd văzuseră că pruncul era într-adevăr frumos, n-au mai ştiut ce să spună. Acele exclamaţii feminine pline de admiraţie, menite să le asigure pe tinerele mame că oribilele creaturi cu aspect de reptilă din braţele lor sunt oameni şi cînd o să se facă mari n-au să fie nişte monştri, îşi pierduseră orice sens. Mai mult decît atît, Katherine îşi privea copilul cu ochi lipsiţi de încîntarea prefăcută cu care cele mai multe femei îşi alină dezamăgirile. Atunci cînd a văzut cît de frumos e pruncul, Katherine a fost cuprinsă de mirare şi de teamă şi de presimţiri rele. Frumuseţea fetiţei se arăta prea minunată ca să nu ceară ceva în schimb. "Copiii frumoşi, îşi zicea Katherine, ajung bărbaţi sluţi şi femei urîte cînd se fac mari." Spunîndu-şi astfel, izbuti să mai alunge din presimţiri, ca şi cum ar fi prevăzut uneltirile sorţii şi, ştiindu-le dinainte, le-ar fi răpit o parte din putere.

In cea dintîi zi de vizită, Shark auzise o femeie spunîndu-i alteia, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor: "Dar e un copil cu adevărat frumos. Cum îţi explici că poate fi aşa de frumos?"

Atunci Shark se întorsese în dormitor şi se uitase îndelung la fiică-sa. Pe urmă ieşise în livadă şi căzuse pe gînduri. Pruncul era într-adevăr frumos. Dar ar fi fost o prostie să creadă că el sau Katherine, sau oricine ar fi să fie dintre neamurile lor, ar putea să aibă vreo legătură cu treaba asta, căci toţi erau nişte oameni cu totul lipsiţi de farmec, chiar şi dacă i-ai fi privit ca oameni simpli, aşa cum fuseseră totdeauna. Era limpede că primise un dar de mare preţ, iar de vreme ce lucrurile de mare preţ au fost totdeauna rîvnite de toţi, Alice trebuia apărată. Cînd gîndea aşa, Shark credea în Dumnezeu, bineînţeles, văzînd în el acea făptură misterioasă în stare să facă toate lucrurile care lui îi rămîneau de neînţeles.

Alice creştea şi se făcea din ce în ce mai frumoasă. Pielea îi era la fel de străvezie şi de catifelată ca petalele de mac; părul negru şi ondulat avea ceva din moliciunea frunzelor de ferigă, ochii aminteau de cerurile aburite şi încărcate de făgăduieli. Cine privea în ochii gravi ai copilului, tresărea deodată şi îşi zicea: "In ochii aceia se află ceva ce cunosc, ceva ce mi se pare că îmi amintesc limpede, ori un lucru în căutarea căruia am alergat toata viaţa". Apoi Alice întorcea capul. "Ia te uită. Nu-i decît o fetiţă drăguţă."

Asemenea lucruri a observat Shark la multă lume. A văzut bărbaţi roşind cînd se uitau la ea, a văzut puştani încăierîndu-se ca tigrii cînd Alice se afla prin preajmă. I se părea că descifrează jinduire pe orice chip de parte bărbătească. Deseori, pe cînd lucra în livadă, se chinuia singur închipuindu-şi scene în care zlătarii o furau pe fetiţă. De zece ori pe zi îi atrăgea atenţia asupra anumitor primejdii: picioarele dindărăt ale cailor, gardurile înalte, suferinţele ghemuite la pîndă pe fundurile rîpelor, sinuciderea sigură ce te aştepta în cazul cînd treceai şoseaua fără să te uiţi bine la dreapta şi la stînga, să vezi dacă nu cumva vine vreo maşină. Pentru el, în fiecare vecin, în fiecare negustor ambulant şi, mai ales, în orice străin, se ascundea un potenţial răpitor de copii. Cînd se zvonea că au venit cine ştie ce vagabonzi la Păşunile Raiului, nicio clipă n-o mai scăpa pe fetiţă din ochi. Cei veniţi să petreacă la iarbă verde rămîneau uluiţi de ferocitatea cu care Shark le poruncea să plece numaidecît de pe pămîntul lui.

Cît despre Katherine, frumuseţea mereu mai înfloritoare a fetei nu făcea decît să-i sporească presimţirile negre. Destinul aştepta momentul prielnic loviturii, şi asta însemna doar că îşi aduna puterile ca să poată lovi şi mai crîncen. Ajunse să fie roaba fiică-sii, mereu se învîrtea în jurul ei şi îi făcea servicii mărunte, de felul celor oferite de obicei invalizilor aflaţi la un pas de moarte.

In ciuda faptului că soţii Wicks îşi adorau copilul, că se îngrijeau cu spaimă în suflet de protejarea lui şi cu sete arzătoare îi sorbeau din ochi frurnuseţea, amîndoi ştiau că fiica lor cea frurnoasă era o biată fetiţă incredibil de proastă, searbădă şi arierată. Pentru Shark, conştientizarea acestui lucru nu făcea decît să-i sporească temerile, întrucît era convins că nu e în stare să-şi poarte singură de grijă, aşa că avea să fie o pradă uşoară pentru oricine ar fi vrut s-o ducă de nas. Pentru Katherine însă, prostia lui Alice era ceva plăcut, de vrerne ce îi oferea mamei atîtea prilejuri de a-i veni în ajutor. Ajutînd-o, Katherine îşi dovedea superioritatea şi micşora într-o oarecare măsură marea prăpastie ce le despărţea; Katherine se bucura de orice slăbiciune a fetei, fiindcă asta o făcea să se simtă mai aproape de ea şi mai importantă.

Cînd Alice împlini paisprezece ani, o nouă răspundere veni să se adauge celor atît de numeroase asumate de tatăl ei. Pînă acum Shark nu se temuse decît că ar putea s-o piardă sau s-o vadă schilodită, dar de acum încolo începu să fie înspăimîntat de gîndul că ar putea să-şi piardă fecioria. Incetul cu încetul, după o îndelungă şi atentă cercetare a subiectului, spaima asta din urmă ajunse să le absoarbă pe celelalte două. Incepu să vadă în posibila pierdere a fecioriei fiică-sii atît dispariţie, cît şi schilodire. Iar de atunci deveni neliniştit şi bănuitor, ori de cîte ori vreun bărbat sau vreun băiat ajungea prin preajma fermei.

Preocuparea asta se transformă în coşmar. De nenumărate ori îi punea în vedere nevestei să nu cumva s-o scape vreo clipă pe Alice din ochi.

− N-ai cum să ştii ce se poate întîmpla, repeta el şi bănuiala i se aprindea în ochii spălăciţi. N-ai cum să ştii ce se poate întîmpla.

Slăbiciunea de minte a fiicei lui îi sporea cumplit spaima. "Oricine, se gîndea el, ar putea s-o nenorocească. Absolut oricine ar fi lăsat singur cu ea, ar putea să-şi facă toate mendrele." Fiind atît de proastă, nu era în stare să se apere singură. Niciun om nu şi-a păzit vreodată căţeaua premiată aflată în călduri cu mai multă grijă decît îşi păzea Shark fiica. De la o vreme, Shark nu mai fu mulţumit cu ceea ce ştia despre nevinovăţia ei, ci trebui neapărat să capete şi asigurări. Lună de lună o înnebunea de cap pe nevastă-sa. Ştia soroacele chiar mai bine decît ea şi întreba crunt:

− E cum trebuie?

Katherine răspundea cu dispreţ:

− Nu încă.

Apoi peste cîteva ceasuri:

− E cum trebuie?

Şi o ţinea aşa întruna, pînă cînd, în cele din urmă, Katherine răspundea:

− Sigur că este. Ce ţi-oi fi închipuit?

Răspunsul ăsta îi ajungea lui Shark pentru o lună de zile, dar nici pe departe nu-i slăbea vigilenţa. Neprihănirea rămăsese intactă, prin urmare trebuia păzită mai departe.

Shark ştia bine că într-o zi Alice o să se mărite, dar, oricît de des i-ar fi trecut prin minte acest gînd, de fiece dată îl alunga şi încerca să-l dea uitării, fiindcă şi căsătoria fetei îi pricinuia aceeaşi aversiune ca seducerea. Alice era un lucru de preţ şi deci trebuia păzit şi păstrat. Pentru el nu era vorba de o problemă morală, ci de una estetică. De îndată ce şi-ar fi pierdut neprihănirea, n-ar mai fi fost acel bun de preţ păstrat de el ca o adevărată comoară. N-o iubea pe Alice aşa cum un tată îşi iubeşte copilul. Mai curînd o tezauriza, nu se mai sătura privind-o, aşa cum ar fi privit un lucru de-al său unic şi de negrăită frumuseţe. Iar pe măsură ce trecea timpul şi el întreba: "E cum trebuie?", lună după lună, neprihănirea asta ajunse să reprezinte sănătatea, rămînerea în viaţă şi integritatea ei corporală.

Intr-o zi, cînd Alice avea şaisprezece ani, Shark se apropie de nevastă-sa cu adîncă îngrijorare întipărită pe faţă.

− Ştii, de fapt, nu putem spune că fata e cum trebuie... adică... nu putem fi într-adevăr siguri decît dacă o ducem la un doctor.

Mai întîi Katherine s-a uitat lung la el, străduindu-se să înţeleagă ce anume vor să spună cuvintele acelea. Pe urmă şi-a ieşit din fire, pentru prima oară în viaţa ei, şi i-a spus:

− Eşti o lighioană împuţită şi bănuitoare. Ieşi afară de-aici! Şi dacă mai spui vreodată asemenea vorbe, să ştii că... te las şi plec.

Izbucnirea lui Katherine îl uimi, dar nu-l sperie pe Shark. Totuşi, renunţă la ideea examenului medical şi se mulţumi doar cu întrebarea de fiecare lună.

Intre timp, averea din registrul lui Shark continua să crească. Noapte de noapte, după ce Katherine şi Alice se culcau, lua de pe poliţă registrul cel gros şi îl deschidea sub lampa atîrnată de tavan. După aceea, ochii spălăciţi priveau mijiţi, iar chipul butucănos căpăta o expresie de viclenie în vreme ce îşi tot aranja plasamentele şi îşi calcula dobînzile. Buzele începeau să i se mişte încet, fiindcă în acele clipe dădea telefonic dispozitie să i se cumpere un nou stoc de acţiuni. O expresie gravă şi îndurerată i se aşternea pe chip cînd pornea procedura de executare a ipotecii pe care o avea asupra unei ferme de mîna întîi. "Imi calc pe suflet cînd fac asta, şoptea el. Dar, oameni buni, trebuie să înţelegeţi că aşa e în afaceri."

Atunci îşi înmuie peniţa în sticla cu cerneală şi trecu în registru executarea ipotecii. Apoi mormăi: "Salată. Toată lumea pune salată. Pe piaţă are să fie un adevarat potop. Cred c-aş face mai bine să pun cartofi şi să scot ceva gologani. Pămîntul din luncă e grozav". Şi înscrise în registru semănarea a trei sute de acri de cartofi. Ochii îi alunecară pe deasupra cifrelor. Treizeci de mii de dolari zăceau la bănci şi nu aduceau decît o dobîndă mică. Era o ruşine. Practic, banii ăştia stăteau degeaba. O adîncă încordare i se ivi în ochi. Se întreba cum oare stăteau lucrurile la San Jose Building & Loan. Acolo se plătea dobîndă de şase la sută. Însă nu se cădea să dea buzna cu ochii închişi, fără să cerceteze cum merg treburile la compania asta. In vreme ce închidea registrul ca să se ducă la culcare, Shark hotărî să ceară sfatul lui John Whiteside cu privire la compania din San Jose. Işi spunea cu nelinişte: "Uneori companiile astea mai dau şi faliment, şi funcţionarii se ascund".

Mai înainte ca familia Munroe să se mute pe vale, Shark bănuia de intenţii rele faţă de Alice pe toţi bărbaţii şi băieţii, dar îndată ce a dat pentru prima oară cu ochii de Jimmie Munroe, temerile şi bănuielile i s-au îngustat pînă au ajuns să se concentreze toate asupra blazatului Jimmie. Flăcăul era subţirel şi frumos la chip, avea gura senzuală şi bine desenată, iar în ochi îi strălucea aroganţa aceea provocatoare atît de des folosită de băieţii din ultimele clase de liceu. Despre Jimmie se spunea că ar bea gin; purta haine de oraş, din stofă de lînă - niciodată salopetă. Părul îi strălucea de briantină şi întregul său fel de a se purta, gesturile şi ţinuta, care îi dădeau un aer de fante, făceau ca fetele din Păşunile Raiului să înceapă a chicoti şi a se agita la vederea lui, pline de admiraţie şi de stinghereală. Jimmie le cerceta pe fete cu ochi senini şi cinici şi se străduia să le arate că nu era de nasul lor. Ştia că fetele tinere sunt puternic atrase de băieţii cu trecut şi Jimmie avea trecut. De mai multe ori se îmbătase la Riverside Dance Palace; sărutase cel puţin o sută de fete şi de trei ori avusese aventuri vinovate printre sălciile de pe malul rîului Salinas. Incerca el să lase a i se citi pe chip viaţa vicioasă, dar se temea că nu e de ajuns ce se poate citi pe chip, aşa că lansă cîteva zvonuri mîrşave care se răspîndiră prin Păşunile Raiului cu o iuţeală ce-i mergea la inimă.

Zvonurile ajunseră şi la urechea lui Shark, şi în sufletul său se născu împotriva lui Jimmie Munroe o ură ce-şi afla izvorul în teama pricinuită de felul cum se purta Jimmie cu femeile. "Oare ce şansă i-ar mai rămîne frumoasei şi neajutoratei Alice – îşi spunea Shark, împotriva unuia atît de iscusit în deşertăciunile lumeşti?"

Alice nu-l zărise niciodată pe Jimmie, cînd Shark îi şi interzise să-l întîlnească. Ii vorbi cu asemenea înverşunare, încît în creierul indolent al fetei se trezi un oarecare interes.

− Să nu dea dracu' sa te prind vreodată stînd de vorbă cu Jimmie Munroe ăla, îi spuse Shark.

− Da' cine-i Jimmie Munroe, tată?

− Nu te interesează pe tine cine e. Atîta ţine minte: să nu dea dracu' să te prind vreodată stînd de vorbă cu el! Auzi ce-ţi spun?! Ia seama! Te jupoi de vie, dacă măcar te uiţi odată la el.

Shark nu-i atinsese fetei nici măcar un fir de păr din cap, pentru aceleaşi motive pentru care nu-i trecuse prin cap să biciuiască un vas de Dresda. Nu îndrăznea nici s-o mîngîie, de teamă să nu lase cumva vreo urmă. De altminteri, nevoia de pedeapsă nu se ivise niciodată.

Alice fusese totdeauna un copil blînd şi cuminte. Neastîmpărul nu poate porni decît dintr-o idee sau dintr-o ambiţie. Iar ea nu cunoscuse niciodată asemenea lucruri.

Şi iarăşi:

− Ia spune, nu cumva ai stat de vorbă cu Jimmie Munroe? Ai stat?

− Nu, tată.

− Bine. Ai grijă, să nu dea dracu' să te prind.

După ce i se repetă de mai multe ori aceeaşi poruncă, în celulele lipsite de agerime ale creierului lui Alice se strecură convingerea că, într-adevăr, ar fi o plăcere să-l întîlnească pe Jimmie Munroe. Se întîmplă chiar să-l şi viseze, de unde se poate bănui cît de stîrnită era. Alice visa rareori. In visul acela, se făcea că un bărbat cu înfăţişarea indianului de pe calendarul din odaia ei, pe care îl chema Jimmie, venise într-un automobil strălucitor şi îi dăduse o piersică mare şi zemoasă. Cînd muşcase din piersică, zeama i se prelinsese pe bărbie şi lucrul acesta o stînjenise foarte rnult. Pe urmă o trezi rnaică-sa din somn, fiindcă sforăia prea tare. Katherine era fericită că fiică-sa sforăie, fiind vorba de un neajuns menit să le pună pe aceeaşi treaptă. Dar, în acelaşi timp, nu prea era semn de distincţie.

Shark Wicks primi o telegramă. "Mătuşa Nellie s-a săvîrşit din viaţă noaptea trecută. Inmormîntarea sîmbătă." Se urcă în Fordul lui şi se duse pînă la ferma lui John Whiteside să-i

spună că n-are să poată veni la şedinţa comitetului şcolar. John Whiteside era secretarul comitetului. Inainte de a pleca, Shark păru încurcat vreo cîteva momente şi pe urmă spuse:

− Mă gîndeam să te întreb ce părere ai despre San Jose Building and Loan Company.

John Whiteside zîmbi şi răspunse:

− Nu prea ştiu multe despre compania asta anume.

− Ei, uite, am treizeci de mii care zac la bancă şi nu aduc decît trei la sută. Şi mă gîndisem să mă interesez dacă nu cumva aş putea scoate de undeva puţin mai multă dobîndă.

John Whiteside îşi rotunji buzele, începu să sufle încetişor şi opri curentul de aer folosind arătătorul.

− Ţi-o spun pe loc. Building and Loan e cea mai bună carte pe care o poţi juca.

− Ei, eu nu fac afaceri de felul ăsta. Nu vreau jocuri de noroc, i-o tăie Shark. Dacă nu pot fi sigur de profit într-o afacere, nu mă amestec. Prea multă lume joacă la noroc.

− N-a fost decît un fel de a vorbi, domnule Wicks. Nu prea se întîmplă ca asemenea companii de construcţii şi împrumut să dea faliment. Şi plătesc dobîndă frumoasă.

− Oricum, o să mă interesez, hotărî Shark. Mă duc astăzi pînă la Oakland, la înmormîntarea mătuşii Nellie, şi am să mă opresc vreo cîteva ceasuri la San Jose, să mă interesez de compania asta.

In seara aceea, la magazinul universal din Păşunile Raiului s-au făcut noi presupuneri cu privire la averea lui Shark, fiindcă Shark se sfătuise cu mai multă lume.

− Ei, oricum ar fi, un lucru e sigur, încheie T.B. Allen. Shark Wicks nu e prost. De sfătuit se sfătuieşte cu toată lumea, dar nu se ia după vorba nimănui, pînă nu cercetează şi nu se convinge el singur.

− Nu, nu-i prost deloc, conveniră toţi cei de faţă.

Shark a plecat la Oakland sîmbătă dimineaţa, lăsîndu-şi pentru prima oară în viaţă nevasta şi fata singure. Sîmbătă seara Tom Breman a venit să le ia pe Katherine şi pe Alice la un bal din clădirea şcolii.

− Vai! Nu cred că domnului Wicks i-ar plăcea una ca asta, răspunse Katherine cu glas tremurător şi speriat.

−  Dar nu v-a spus să nu vă duceţi, nu-i aşa?

− Nu, numai că pînă acum n-a mai lipsit niciodată de acasă. Nu cred că i-ar plăcea să ne ducem.

− Atîta doar că nu s-a gîndit niciodată la o asemenea posibilitate, o linişti Tom Breman. Haideţi! Imbrăcaţi-vă!

− Hai să mergem, mamă, zise Alice.

Katherine ştia bine că fiică-sa e în stare să ia o hotarîre atît de pripită, deoarece era prea proastă ca să-i fie teamă. Alice nu putea să-şi dea seama de urmările unei fapte. N-avea cum să se gîndească la săptămînile de chinuitoare discuţii ce aveau să urmeze după întoarcerea lui Shark. Katherine parcă îl şi auzea, de pe acum: "Nu înţeleg de ce trebuia să te duci cînd eu nu

eram acasă. Cînd am plecat, mi-am zis că amîndouă o să aveţi grijă de treburile fermei, dar cel dintîi lucru pe care l-aţi făcut a fost să vă duceţi la bal!" Şi pe urmă întrebările: "Cine a dansat cu Alice? Aşa, şi ce i-a spus? De ce n-ai auzit? Ar fi trebuit să auzi". Shark n-avea să păstreze supărare, dar săptămîni la rînd numai despre asta avea să vorbească, să vorbească întruna, pînă ce ei i s-ar fi făcut lehamite chiar şi să audă de bal. Iar în ziua cuvenită a lunii, întrebările lui aveau să bîzîie ca roiurile de ţînţari, pînă s-ar fi încredinţat că Alice nu e pe cale de a avea un copil. Katherine nu socotea că distracţia oferită de bal ar merita chinul întregii zarve pe care urma s-o înfrunte după aceea.

− Hai să mergem, mamă, se rugă Alice. In viaţa noastră n-am fost nicăieri numai noi două.

Un val de milă năpădi sufletul lui Katherine. Sărmana fată nu avusese în viaţa ei nici măcar o singură clipă care să fie numai a ei. Niciodată nu discutase fleacuri cu vreun băiat, fiindcă taică-său nu i-ar fi îngăduit să spună ori să asculte vorbe pe care el să nu le audă.

− Bine, încuviinţă cu sufletul la gură. Dacă domnul Breman aşteaptă pînă ne îmbrăcăm, o să mergem.

Se simţea foarte vitează, de vreme ce era în stare să aţîţe neliniştile lui Shark.

Pentru o fată de la ţară, frumuseţea prea deosebită e un inconvenient aproape la fel de mare ca urîţenia. Cînd băieţii de prin împrejurimi se uitau la Alice, li se punea un nod în gît, mîinile şi picioarele nu mai aveau astîmpăr, iar gîturile li se înroşeau ca focul. Nimic nu i-ar fi putut sili să stea de vorbă cu ea ori s-o cheme la dans. In loc de asta, dansau dezlănţuiţi cu fete mai puţin frumoase, deveneau gălăgioşi ca nişte copii timizi şi se dădeau în spectacol cu frenezie. Cînd fata privea în altă parte, o cercetau cu ochi iscoditori, dar, dacă se uita spre ei, se străduiau să lase impresia că nici n-au băgat de seamă c-ar fi acolo. Tratată totdeauna în acest fel, Alice habar n-avea cît era de frumoasă. Aproape se resemnase că, în asemenea împrejurări, trebuia să joace pur şi simplu rolul unei flori lipite de perete.

Cînd Katherine şi Alice intrară pe uşa şcolii, Jimmie Munroe stătea rezemat de zid, cu eleganţă nepăsătoare şi afişînd un plictis trufaş. Pantalonii lui Jimmie erau largi la manşete cît roata carului, iar pantofii lui de piele veritabilă aveau boturile pătrate ca o cărămidă. O cravată neagră cu dungi de toate culorile curcubeului flutura pe piepţii cămăşii de mătase albă, iar părul îi lucea bine uns pe cap. Jimmie era băiat de la oraş. Se năpusti ca un vultur nepăsător. Nici n-apucase Alice să-şi scoată haina, că se şi afla lîngă ea. Cu glasul obosit căpătat în clasele de liceu, întrebă:

− Dansezi, drăguţo?

− Hî? făcu Alice.

− Ce-ai zice să dansezi cu mine?

− Adică să dansăm?

Alice întoarse spre el ochii neguroşi şi încărcaţi de făgăduieli, iar atunci întrebarea prostească deveni încîntătoare şi plină de haz, dezvăluind semne ale altor lucruri în stare să-l emoţioneze şi să-l aţîţe pînă şi pe cinicul Jimmie.

Lui i se păru că-l întrebase: "Să dansăm?" Adică: "Doar să dansăm?" şi, în ciuda faptului că terminase liceul, Jimmie simţi un nod în gît, mîinile şi picioarele începură să i se mişte nervos şi sîngele îi năpădi sub pielea gîtului.

Alice se întoarse către maică-sa, încă de pe acum angajată împreună cu doamna Breman în acele flecăreli pe teme culinare, specifice gospodinelor.

− Mamă, zise Alice, pot să dansez?

− Dansează, răspunse Katherine zîmbind. Apoi adăugă:

− Distrează-te şi tu odată.

Jimmie văzu că Alice dansează prost. Cînd muzica încetă, propuse:

− E tare cald aici, nu-i aşa? Hai să ne plimbăm puţin.

Şi o conduse afară, sub sălciile din curtea şcolii.

Peste cîtăva vreme, o femeie care se aflase pe verandă intră înăuntru şi îi şopti lui Katherine ceva la ureche. Katherine sări ca arsă, se repezi afară şi strigă disperată:

− Alice! Alice, treci numaidecît încoace!

Cînd cei doi răzleţiţi se iviră din întuneric, Katherine se răsti la Jimmie:

− Să stai deoparte, auzi ce-ţi spun? Să nu te mai apropii de fată, c-altminteri dai de bucluc.

Bărbăţia lui Jimmie se topi. Se simtea ca un copil eliminat din şcoală. Nu-i convenea deloc,  dar n-avea încotro. Katherine îşi conduse fiica îndărăt în şcoală.

− Nu ţi-a spus taică-tău să nu te apropii de Jimmie Munroe? Nu ţi-a spus? o întrebă ea cu groază.

− Ăsta era? şopti Alice.

− Sigur că ăsta. Ce făceaţi amîndoi acolo?

− Ne sărutam, răspunse Alice cu glas sfios.

Katherine rămase cu gura căscată. Pe urmă spuse:

− Vai, Dumnezeule! Vai, Dumnezeule, ce-am să mă fac?

− E ceva rău, mamă?

Katherine se încruntă, apoi spuse tare:

− Nu... nu, sigur ca nu e rău. E... bine. Dar cu niciun chip să nu-i spui vreodată lui taică-tău. Să nu-i spui nici măcar dacă te întreabă! Ar... ce mai, şi-ar pierde minţile. De-acum stai numai aici, lîngă mine, toată seara, şi să nu te mai vezi niciodată cu Jimmie Munroe, da? Poate că nu află taică-tău. Vai, Doamne, tare aş vrea să nu afle de povestea asta!

Luni, Shark Wicks coborî din trenul de seară la Salinas şi luă autobuzul pînă la răscrucea unde şoseaua către Păşunile Raiului dădea în autostradă. Îşi luă geanta şi porni să străbată pe jos cele patru mile ce-l despărţeau de casă.

Era o noapte senină, înmiresmată, cu cerul spuzit de stele. Sunete stinse şi tainice venite dinspre coline îi urau bun sosit acasă şi îi stîrneau în minte felurite visări, aşa că nici nu mai ştia pe unde calcă.

Ii plăcuse înmormîntarea. Fuseseră flori frumoase, şi atît de multe! Bocetele femeilor şi mersul grav al bărbaţilor umpluseră sufletul lui Shark de o jale duioasă ce numai neplăcută nu putea să fie. Pînă şi solemnul ritual al slujbei religioase, pe care nimeni nu-l înţelege şi nimeni nu-l ascultă, fusese un fel de balsam ce picurase în trupul şi în mintea lui Shark dulci şi tainice alinări. Un ceas întreg stătuse în biserică, şi din răstimpul petrecut acolo se alesese cu pacea florilor înmiresmate şi a norilor de tămîie, precum şi cu strălucirea legăturilor stabilite între el şi eternitate. Şi toate acestea fuseseră încrustate în făptura lui de zguduitoarea simplitate a înmormîntării.

Pe mătuşa Nellie n-o cunoscuse niciodată foarte bine, dar înmormîntarea ei îl desfătase profund. Se pare că într-un fel sau altul neamurile auziseră de averea lui, fiindcă îi arătaseră atenţie şi respect. Iar acum, în drum spre casă, redepăna în minte toate aceste lucruri, şi bucuria grăbi scurgerea timpului, scurtă drumul şi îl aduse repede la magazinul universal din Păşunile Raiului. Shark intră, fiind sigur că aici poate găsi pe cineva în stare să-i dea de ştire de cîte s-or mai fi petrecut pe vale în lipsa lui.

T.B. Allen, proprietarul, ştia tot ce se întîmpla, ba se mai pricepea şi să sporeasca interesul oricărei noutăţi, prefăcîndu-se că nu prea e bucuros să vorbească despre ea. Cea mai prostească veste devenea pasionantă dacă era înfăţişată de T.B.

La intrarea lui Shark, în prăvălie nu se afla decît proprietarul. T.B. depărtă de perete speteaza scaunului în care stătuse răsturnat şi ochii începură să-i sclipească de curiozitate.

− Am auzit c-ai fost plecat, spuse pe un ton ce lăsa să se înţeleagă lesne că e gata să păstreze taina.

− M-am dus pînă la Oakland, raspunse Shark. A trebuit să iau parte la o înmormîntare. Dar am gîndit că aş putea să mă ocup şi de ceva afaceri în vremea asta.

T.B. aşteptă atîta vreme cît ar fi cerut un cuviincios timp de gîndire.

− S-a întîmplat ceva, Shark?

− Ei, nu ştiu dacă aş putea spune chiar aşa. M-am interesat de o anumită companie.

− Ai investit ceva bani? întrebă T.B. cu deferenţă.

− Ceva.

Amîndoi îşi coborîră privirile în podea.

− Ce s-a mai întîmplat cît am lipsit eu?

In aceeaşi clipă, pe chipul bătrînului se întinse o expresie ce vădea şovaială. Se putea citi limpede acolo neplăcerea de a spune despre ce e vorba, o înnăscută silă faţă de tot ce poate fi prilej de bîrfă. Pînă la urmă, mărturisi:

− Bal la şcoală.

− Da, ştiam.

T.B. se foi puţin. Se părea că în mintea lui are loc un conflict: oare să-i spună lui Shark ce ştia, şi asta numai spre binele lui, sau mai bine să păstreze taina doar pentru sine? Shark urmărea lupta asta cu mult interes. De cîte ori nu asistase el la asemenea conflicte... Şi îl îndemnă:

− Ei, ia spune.

− Am auzit că foarte curînd s-ar putea să avem nuntă.

− Zău? Cine?

− Ei, foarte aproape de casă, aş zice eu.

− Cine? întrebă din nou Shark.

Incă odată T.B. luptă zadarnic şi pierdu, aşa că mărturisi:

− Dumneata.

− Eu? chicoti Shark.

− Alice.

Shark înlemni şi se uită lung la bătrîn. Pe urmă făcu vreo cîţiva paşi spre el şi se aplecă ameninţător asupra lui.

− Ce vrei să zici? Spune-mi ce vrei să zici... auzi!

T.B. ştia că întrecuse măsura. Se retrase ghemuit din faţa lui Shark.

− Linişteşte-te, domnule Wicks! Să nu faci vreo prostie!

− Spune-mi ce-ai vrut să zici! Să-mi spui cu de-amănuntul!

Shark îl înhăţă pe T.B. de umăr şi îl zgîlţîi cu furie.

− Păi, nu s-a întîmplat decît la bal... numai la bal.

− A fost Alice la bal?

− Îhî.

− Ce-a căutat acolo?

− Nu ştiu. Adică, vreau să spun... nimic.

Shark îl smuci din scaun şi-l ţinu cu putere în sus, pe picioarele lui nesigure. Porunci:

−Spune-mi!

Bătrînul scînci:

− Doar atît, c-a ieşit cu Jimmie Munroe în curte.

Shark îl înhăţă acum de amîndoi umerii şi îl scutură ca pe un sac pe negustorul îngrozit.

− Spune-mi! Ce-au făcut acolo, în curte?

− Nu ştiu, domnule Wicks.

− Spune-mi!

− Păi, domnişoara Burke... domnişoara Burke zicea... că se sărutau.

Shark lăsă sacul să cadă şi se aşeză. Îl tortura un simţămînt de gravă pierdere. In vreme ce se uita fix la T.B. Allen, mintea i se lupta din greu cu chestiunea prihănirii fiică-sii. Nu-i trecea prin gînd că totul s-ar fi putut opri la sărut; întoarse capul şi privirile îi rătăciră deznădăjduite prin magazin. T.B. văzu cum îşi îndreaptă ochii asupra vitrinei cu arme.

− Să nu faci vreo prostie, Shark, strigă bătrînul. Puştile acelea nu-s ale tale.

Shark nici măcar nu zărise puştile, dar acum, cînd i se atrăsese atenţia asupra lor, sări de pe scaun, împinse în lături geamul glisant şi scoase o carabină de calibru mare. Smulse eticheta cu preţul şi aruncă în buzunar o cutie de cartuşe. După aceea, fără să-l învrednicească pe negustor barem cu o singură privire, ieşi pe uşă şi se pierdu în întuneric. Dar bătrînul T.B. se şi repezise la telefon, mai înainte de a se fi stins sunetul paşilor grăbiţi ai lui Shark.

Mergînd cu pas zorit, întins, către casa lui Munroe, Shark simţi cum gîndurile încep să-i alerge bezmetice prin minte. De un lucru era totuşi sigur, acum, după ce mersese o vreme: nu voia să-l ucidă pe Jimmie Munroe. Nici măcar prin cap nu-i trecuse să-l împuşte, pînă ce negustorul nu-i strecurase în minte gîndul ăsta. Apoi, tot ce făcuse, făcuse fără să se gîndească. Acum, încotro s-o apuce? Incercă să-şi închipuie ce avea să facă după ce va ajunge la casa lui Munroe. Poate că va trebui să-l împuşte pe Jimmie Munroe. Poate că lucrurile se vor desfăşura în aşa fel încît îl vor sili să facă moarte de om ca să-şi păstreze prestigiul în Păşunile Raiului.

Auzi o maşină apropiindu-se şi se trase în lături, în tufişuri, lăsînd-o să treacă în goană pe lîngă el, duduind cumplit din ţeava de eşapament. Avea să ajungă repede la ţinta călătoriei, şi nu-l ura pe Jimmie Munroe. Nu ura nimic altceva în afara acelui simţămînt de gol în suflet care îl copleşise în clipa cînd aflase că Alice îşi pierduse virtutea. Acum nu se mai putea gîndi la fiică-sa decît ca la o moartă.

Zări înaintea sa luminile de la casa lui Munroe. Dar ştia că nu poate să-l împuşe pe Jimmie. Chiar dacă i-ar fi rîs în nas, tot nu l-ar fi putut ucide pe bietul băiat. Moartea de om nu i se potrivea. Hotărî să arunce un ochi printre ostreţele porţii, iar pe urmă să-şi vadă de drum, întins, pînă acasă. N-are decît sa rîdă lumea cît o vrea, dar el moarte de om nu poate face.

Deodată, o siluetă se ivi din umbra unui tufiş şi răcni la el:

− Azvîrle carabina, Wicks, şi mîinile sus!

Cuprins parcă de o supuşenie venită din oboseală, Shark aşeză carabina pe pămînt.

Recunoscuse glasul ajutorului de şerif şi strigă:

− Bună, Jack!

Pe urmă, o mulţime de lume se strînse în jurul lui. Undeva mai departe, Shark zări chipul speriat al lui Jimmie. Şi Bert Munroe era speriat şi îi spuse:

− De ce-ai vrut să-l împuşti pe Jimmie? Mi-a telefonat T.B. Acum trebuie să te vîr undeva de unde să nu poţi face rău.

− Nu poţi să-l bagi la puşcărie, interveni ajutorul şerifului. N-a făcut nimic. Singurul lucru pe care îl poţi face e să-i ceri să depună o garanţie, ca să fii sigur c-o să se astîmpere.

−  Aşa zici? Atunci cred c-aşa trebuie să fac, conveni Bert cu glas tremurător.

− Dar ai face bine să ceri o garanţie mare, continuă ajutorul şerifului. Shark e om cu avere frumoasă. Haideţi! Îl ducem la Salinas acum, şi pe urmă poţi să depui plîngerea.

A doua zi de dimineaţă, Shark Wicks intră abătut în casă şi se întinse pe pat. Ochii îi erau trişti şi obosiţi, dar îi ţinea deschişi. Braţele îi zăceau întinse de-a lungul trupului, ca ale unui mort.  Zăcu aşa ceasuri întregi.

Din grădina de zarzavat, Katherine îl văzuse intrînd în casă. Se bucură nespus la vederea umerilor căzuţi şi a felului cum abia îşi ţinea capul în sus, iar cînd se întoarse în casă pentru a pregăti prînzul, păşi pe vîrful picioarelor şi îi făcu şi fetei semn să păstreze liniştea.

La ceasurile trei, Katherine veni în pragul dormitorului şi se uită înăuntru, spunînd:

− Alice e neprihănită. Ar fi trebuit să mă întrebi şi pe mine înainte de a face ceva.

Shark nu răspunse şi nu făcu nicio mişcare.

− Ce, nu mă crezi?

Amorţeala totală a bărbatului ei o înspăimînta.

− Dacă nu mă crezi, putem chema un doctor. Trimit chiar acum după unul, dacă nu mă crezi.

Capul lui Shark nu se clinti. Dar spuse totuşi, cu glas lipsit de vlagă:

−Te cred.

Pe cînd stătea în prag, un simţămînt niciodată încercat pînă atunci se ivi în sufletul lui Katherine. Şi făcu un lucru la care nu se gîndise în toată viaţa ei. O năzuinţă caldă i se cuibări în miezul fiinţei. Se aşeză pe marginea patului şi, cu un gest hotărît, luă capul lui Shark şi îl aseză în poală. Asta venea din instinct, şi acelaşi instinct puternic si şigur îi împinse mîna să mîngîie fruntea lui Shark. Din pricina înfrîngerii, trupul lui părea să nu mai aibă oase.

Privirile lui Shark nu se clintiră de pe tavan, dar în timpul mîngîierilor începu să vorbească sacadat:

− Nu am niciun ban, spunea glasul lui monoton. M-au dus la puşcărie şi mi-au cerut o garanţie de zece mii de dolari. Judecătorului a trebuit să-i spun. Şi toţi au auzit. Acum toţi ştiu... că nu am niciun ban. Niciodată n-am avut. Nu pricepi? Registrul ăla nu era... decît o minciună. De la început şi pînă la sfîrşit numai minciuni. Totul a fost o minciună. Judecătorului a trebuit să-i spun.

Katherine îl mîngîia pe cap cu duioşie şi năzuinţa aceea fierbinte creştea mereu. Se simţea mai necuprinsă decît lumea întreagă. Lumea întreagă stătea în poala ei, şi ea îi aducea alinare. Mila o făcea să capete statură de uriaş. Sufletul ei generos tînjea să aline chinurile lumii.

− N-am vrut să fac rău nimănui, continuă Shark. Nu l-aş fi împuşcat pe Jimmie. Au pus mîna pe mine înainte de-a apuca să fac cale-ntoarsă. Credeau c-am avut de gînd să-l omor. Iar acum a aflat toată lumea. N-am niciun ban.

Zăcea neputincios, cu privirea pironită în tavan.

Dintr-odată, năzuinţa aceea fierbinte a lui Katherine se preschimbă în putere, puterea îi năvăli în trup şi o inundă cu totul. Intr-o clipită îşi dădu seama de ceea ce este şi de ceea ce e în stare să facă. Jubila de fericire şi era foarte frumoasă, cînd îi spuse duios:

− Nu te-a ajutat norocul. Toată viaţa ai trudit la fermă şi norocul niciodată nu ţi-a ieşit în cale. De unde ştii că nu poţi să faci bani? Eu cred că poţi. Ştiu că poţi.

Inţelesese că e în stare de asemenea faptă. Aşa cum şedea acolo, conştiinţa puterii se născuse în sufletul ei şi înţelegea că întreaga-i viaţă către această unică zi se îndreptase. In clipa aceea era zeiţă, rapsod al destinului. Şi nu se miră cînd văzu că trupul bărbatului ei prinde treptat tărie. Continuă să-l mîngîie pe frunte şi îngînă cu voce alinătoare:

− O să plecăm de-aici. Vindem ferma asta şi plecăm de-aici. Pe urmă ai să te întîlneşti cu norocul pe care niciodată nu l-ai zărit. O să vezi. Eu te cunosc şi cred în tine.

Din ochii lui Shark dispăru acea îngrozitoare lipsă de viaţă. Trupul lui află puterea de a se răsuci. Se uită la Katherine şi văzu cît de frumoasă era în acel moment şi atunci, în vreme ce o privea, năzuinţa ei cea fierbinte trecu în făptura lui. Shark îşi apăsă cu putere capul de genunchii femeii.

Katherine îşi coborî fruntea şi se uită la bărbatul ei. Ii era teamă acum, cînd puterea o părăsea. Şi deodată Shark se ridică pe pat, în capul oaselor. O uitase pe Katherine, dar în ochi îi strălucea energia de la ea dobîndită. Rosti cu glas puternic:

− Plec cît mai repede. Plec îndată ce izbutesc să vînd ferma. Pe urmă o sa mă pun pe treabă. Am să le arăt eu celorlalţi cine sunt!