Păţaniile lui Şontîc-Şontic
şi ale lui Şapte-Jumate
Ce oare se
întîmplase cu păianjenul poştaş?
Iată, în cîteva
cuvinte:
Abia ieşit din
închisoare, o apucase pe strada principală, mergînd lipit de bordura
trotuarului, ca nu cumva să-l calce vreo trăsură. Roata unei biciclete îl
atinse în treacăt, ameninţînd să-l strivească fără glorie. Avu doar timpul să
sară în lături.
– Măiculiţă,
mamă – bolborosi înspăimîntat – cît pe ce să-mi termin călătoria înainte de-a o
fi început!
Spre norocul lui
găsi un grătar de scurgere şi dădu să se lase în jos, spre fundul canalului.
Dar nici nu apucă bine să-şi pună capul la cutie, că se auzi strigat. Era o
veche cunoştinţă, rudă de-a şaptea spiţă cu tatăl său, foşti amîndoi pe vremuri
vecini de apartament în bucătăria castelului. îl chema Şapte-Jumate, pentru că
avea şapte labe şi jumătate. Cealaltă jumătate o pierduse într-un groaznic
accident – o lovitură de mătură prost mînuită. Şontîc-Şontîc îl salută
respectuos, iar Şapte-Jumate îl luă de braţ şi începu să-i vorbească despre
timpurile bune de altădată. Se oprea din cînd în cînd şi-i explica oftînd cum
se petrecuseră lucrurile cu mătura, dar Şontîc-Şontîc întindea pasul şi nu se
lăsa ademenit de ispita unei pălăvrăgeli plăcute.
– Dar unde te
grăbeşti aşa, vericule?
– Mă duc să fac
o vizită vărului meu, – răspunse în doi peri Şontîc-Şontîc, care nu voia să
intre în amănunte.
– Celui de stă
la castelul Cireşiamare? Ce potriveală! Tocmai am primit şi eu o invitaţie să
petrec o săptămînă în podul lui. Mergem împreună – momentan tot n-am nici o afacere
urgentă pe aici.
Şontîc-Şontîc nu
se prea bucura de această neaşteptată tovărăşie. Pe urmă însă se gîndi că în
doi timpul trece mai repede şi că, vorba aia, unde-s doi puterea creşte.
– Cu multă
plăcere – răspunse el – numai că te rog să umbli niţel mai repede. Am de făcut
un comision şi n-aş vrea să ajung cu întîrziere.
– Tot poştaş pe
la închisoare? întrebă Şapte-Jumate.
– Oh, am ieşit
la pensie, – răspunse Şontîc-Şontîc.
Şapte-Jumate îi
era prieten, dar anumite lucruri nu tre buie să le ştie nici prietenii.
Tot trăncănind
verzi şi uscate ajunseră în afara oraşului şi putură în sfîrşit să iasă din
canal.
Şontîc-Şontîc
răsuflă uşurat, pentru că în canal era o duhoare de ţi se întorceau
măruntaiele pe dos.
Curînd se aflară
în plină cîmpie. Era o zi senină, şi o boare dulce mîngîia molcom iarba
înmiresmată. Şapte-Jumate se opri şi căscă gura de parcă ar fi vrut să soarbă
toată adierea parfumată a dimineţii.
– Ce minunăţie –
suspină el cu ochii închişi – de trei ani n-am mai scos nasul din canalele
mele, dar acum – gata cu viaţa de canalagiu, o să mă stabilesc la ţară.
– După cum văd,
e destulă aglomeraţie şi pe aici – remarcă Şontîc-Şontîc, arătînd
însoţitorului său un lung şir de furnici foarte absorbite în transportarea unei
omizi spre muşuroaiele lor.
– Domniilor
voastre nu vă convine? îi luă în răspăr un greier ce sta în pragul găuricii
lui.
Şapte-Jumate se
opri, ţinînd morţiş să-i explice greierului cum e viaţa la ţară. Greierul însă
avea părerile lui personale. Şapte-Jumate nu fu de acord cu ele, greierul
ridică vocea, Şapte-Jumate nu se lăsă mai prejos, dezbaterea devenea tot tot
înfierbîntată, vremea trecea...între timp se adună în jur o mulţime de gură
cască: greieri, lăcuste, cosaşi şi, la o aruncătură de băţ, chiar cîţiva ţînţari
mai îndrăzneţi.
O vrabie, care
avea funcţia de poliţai, zări adunarea şi coborî în zbor ca s-o împrăştie,
ochindu-l dintr-o privire pe Şapte-Jumate.
– Iată o
bucăţică grasă pentru puişorii mei, ciripi ea în sinea ei.
Un ţînţar dădu
alarma:
– Atenţie!
Poliţia!
Cît ai bate din
palme dispărură cu toţii de parcă i-ar fi înghiţit pămîntul. Şontîc-Şontîc şi
Şapte-Jumate se adăpostiră în gaura greierului care închise în grabă uşa şi se
postă de gardă. Şapte-Jumate tremura ca varga, iar Şontîc-Şontîc începea să se
căiască de a fi luat cu sine un astfel de palavragiu, care îl făcea să piardă
timpul şi atrăgea asupra lui atenţia poliţiei.
– Iată-mă
identificat, – se frămîntă bătrînul poştaş. Vrabia şi-a însemnat cu siguranţă
prezenţa mea în catastiful său şi cînd eşti pus pe lista poliţiei, gata beleaua
pe capul omului.
Se întoarse spre
Şapte-Jumate şi-i zise:
– După cum vezi,
cumetre, călătoria nu-i lipsită de primejdii. Ce-ai zice dacă ne-am despărţi
aici?
– Mă miră foarte
mult spusele tale – se supără Şapte-Jumate – întîi mă convingi să te urmez
peste mări şi ţări şi pe urmă vrei să mă laşi în plata domnului, nici în
căruţă, nici în teleguţă. Fain prieten, n-am ce zice.
– Să precizăm,
amice: dumneata ai vrut să mă urmezi cu tot dinadinsul. Dar nu e vorba acum de
asta. Eu, ţi-am mai spus, am treburi la castel şi n-am de gînd să-mi pierd
toată ziulica în această gaură, chiar dacă-i sînt foarte recunoscător
greierului pentru ospitalitatea sa.
– Dar, nici
discuţie, vin şi eu cu tine – se smiorcăi Şapte-Jumate. I-am făgăduit vărului
tău să-l vizitez şi vreau să mă ţin de cuvînt...
– Atunci, la
drum! îl îndemnă Şontîc-Şontîc, strîngîndu-şi catrafusele.
– O clipă numai
– zise greierele – să văd dacă s-a cărăbănit poliţia.
Deschise uşa
binişor: vrabia era la postul ei. Zbura la rasul ierbii, scormonind cu privirea
fîneaţa, fir cu fir.
Şapte-Jumate
oftă din băierile inimii şi declară că în condiţiile acestea nu se va clinti
un pas şi-l va împiedica şi pe Şontîc-Şontîc să plece.
– Nu-ţi voi
îngădui să-ţi rişti viaţa – lacrimă el – l-am cunoscut pe tatăl tău şi mă simt
răspunzător în faţa mormîntului său
pentru siguranţa ta.
Nu le rămase
altceva de făcut decît să aştepte. Şi cum vrabia îi pîndea cu îndărătnicie,
ziua se scurse într-o stearpă aşteptare. De-abia spre asfinţit poliţia se
retrase în cazărmile sale, adică în chiparoşii de lîngă ţintirim, şi călătorii
noştri îşi putură în sfîrşit vedea de drum.
De supărare că
pierduse o zi întreagă, Şontîc-Şontîc îşi rodea geanta.
În timpul
nopţii, pe răcoare, străbătură o bună bucată de drum, dar la un moment dat
Şapte-Jumate se opri, văitîndu-se că nu-şi mai simte picioarele şi că e cazul să facă un popas.
– Cu neputinţă –
protestă Şontîc-Şontîc – nici gînd. Dacă vrei n-ai decît să rămîi, eu merg mai
departe.
– Care va să
zică, vrei să mă părăseşti la mijlocul drumului, şi încă în toiul nopţii.
Bravo, aşa te porţi cu un vechi prieten al fie-iertatului tău tată! Ah, e ce
nu-i de faţă răposatul – să te scarmene după cum meriţi!?
Şi-l bătu la cap
pînă ce, vrînd-nevrînd, Şontîc-Şontîc trebui să primească. Găsiră un locşor
sub jgheabul unei clopotniţe şi îşi aşternură de dormit. E de prisos, cred, să
adaug că Şontîc-Şontîc nu închise ochii toată noaptea şi-şi trecu timpul
privindu-şi furios tovarăşul de drum care sforăia fără grijă.
Abia că se crăpă
de zi şi începu să-l tragă de cele şapte picioare şi jumătate.
– Ei, la drum!
porunci Şontîc-Şontîc.
Dar trebui să
mai aştepte pînă ce Şapte-Jumate se spilcui din tălpi şi pînă în creştet.
Bătrînul palavragiu îşi făcu conştiincios pedichiura la toate degetele şi
numai după aceea se declară gata de drum.
Dimineaţa se
scurse fără alte neplăceri. Spre amiază însă fură nevoiţi să se ascundă de
privirea altei vrăbii care se apropia ameninţătoare şi se tîrîră sub un fel de
boltă.
Cînd se
convinseră că primejdia a trecut, ieşiră la lumină şi se pomeniră într-o piaţă
nisipoasă, brăzdată de nişte urme necunoscute.
– Ce loc ciudat
– murmură Şapte-Jumate – s-ar zice că a trecut pe aici un corp întreg de
blindate.
Într-o parte a
pieţii se înălţa o clădire scundă, din care răzbăteau glasuri cu totul
neobişnuite.
– Nu sunt curios
din fire – adăugă Şapte-Jumate – dar, pe onoarea mea, aş da bucuros încă o
bucăţică din a opta mea labă să ştiu unde ne aflăm şi cine locuieşte acolo...
Şontîc-Şontîc
păşea de zor fără să mai caşte gura în stînga şi în dreapta. Era frînt de
oboseală pentru că nu închisese ochii toată noaptea şi pe deasupra parcă-i
fierbeau creierii – era un început de insolaţie. Avea ciudata presimţire că nu
va ajunge niciodată la castel, ca şi cum castelul în loc să se apropie s-ar fi
depărtat cu fiecare pas mai mult. Apoi cine ştie dacă nu cumva rătăciseră
drumul? Ar fi fost timpul după toate socotelile, să fi zărit cel puţin turnul
cel mai înalt. E drept că amîndoi erau bătrîni, aveau vederea slabă, şi n-aveau
ochelari, ca cine a mai pomenit păianjen cu ochelari. Te pomeneşti că
trecuseră de mult pe lîngă castel fără să-l fi zărit! Şi în timp ce
Şontîc-Şontîc mergea cufundat în gînduri, o omidă verde trecu în goană pe lîngă
ei strigînd în gura mare:
– Scape cine
poate! Vin găinile!
– Suntem
pierduţi – gemu îngrozit Şapte-Jumate, care mai auzise despre aceşti teribili monştri
şi o rupse la fugă cu toată viteza celor şapte picioare sănătoase plus bontul
de la al optulea picior.
Şontîc-Şontîc nu
fu atît de iute. Era pe de o parte dus pe gînduri, iar pe de altă parte, pur şi
simplu nu auzise încă vorbindu-se despre găini. Iar cînd una din acele dihănii
uriaşe se năpusti asupra lui, mai avu doar prezenţa de spirit să-şi smulgă geanta
de la gît şi s-o arunce bătrînului său prieten, strigîndu-i:
– Du acest mesaj
lui...
Dar nu mai avu
timp să spună cui anume trebuia să ducă mesajul. Găina îl înghiţi dintr-o
ciugulitură.
Sărman
Şontîc-Şontîc, n-o să mai duci scrisori dintr-o celulă într-alta, n-o să mai
stai nicicînd la taifas cu prizonierii şi nimeni n-o să te mai vadă căţărîndu-te
vreodată, aproape deşelat şi schiopătînd, pe zidurile mohorîte şi jilave ale
închisorii... Sfîrşitul său fu în acelaşi timp scăparea lui Şapte-Jumate, care
a putut să ajungă la gardul de sîrmă al curţii găinilor – căci asta era piaţa
nisipoasă – şi se puse la adăpost înainte ca găina să se întoarcă spre el.
Apoi, înspăimîntat şi sleit de puteri, leşină... Cînd îşi reveni în simţiri,
nu-şi mai amintea unde se află. Soarele stătea să apună şi după umbrele
amurgului îşi dădea seama că zăcuse leşinat mai multe ore. La depărtare de
numai cîţiva paşi se profila ciocul ameninţător al găinii. Ucigaşa nu-l
slăbise din ochi nicio clipă şi cîrîia satisfăcută, pigulindu-şi penele de la
gît.
Vederea
clonţului înfricoşător îi aminti dintr-odată sfîrşitul tragic al lui
Şontîc-Şontîc. Şapte-Jumate vărsă o lacrimă în amintirea lui, apoi se opinti să
se ridice şi-şi dădu seama că jumătatea lui de labă amorţise. Descoperi geanta
pe care Şontîc-Şontîc i-o aruncase înainte de moarte şi care-i apăsa piciorul. Îi
veniră în minte şi ultimele cuvinte ale bravului poştaş: ,,Du acest mesaj
lui..."
– Cui? se
întreba Şapte-Jumate. Şi care mesaj? N-ar fi mai bine să mă descotorosesc de
geanta asta? S-o zvîrl în prima groapă şi să mă întorc în canalul meu? Acolo,
nici tu vrăbii, nici tu găini... Duhneşte niţel, dar atîta rău să fie... Ce-ar
fi totuşi să mă uit în geantă? se răzgîndi el. Numai aşa, de curiozitate...
Începu să citească
scrisorile şi, pe măsură ce citea, ochii i se umpleau de lacrimi şi trebui să
şi le şteargă şi iarăşi să le şteargă, ca să ajungă la capăt.
,,Şi mie nu mi-a
spus nimic – lacrimă el – şi l-am făcut să piardă atîta timp cu flecărelile
mele, cînd el avea de dus la bun sfîrşit o misiune atît de importantă. Nu, nu,
e limpede – plîngea el în hohote. Şontîc-Şontîc a murit din vina mea... Da, dar
voi duce eu la destinaţie ultima lui poştă. Şi chiar dacă voi muri, voi cinsti
prin aceasta amintirea credinciosului meu prieten. L-am cunoscut pe tatăl său
în bucătăria palatului guvernatorului: ce om dintr-o bucată! Cîte lacrimi n-am
vărsat pe patul lui, la jumătatea drumului dintre tavan şi duşumea." Se
aşternu deci la drum, fără să se mai gîndească la somn şi ajunse în zorii zilei
la castel. Găsi cu uşurinţă drumul spre pod şi fu primit cu braţele deschise de
Păianjenul Văr Primar, căruia îi povesti toate păţaniile.
Inmînară
scrisorile lui Cireşel, care, drept pedeapsă, se mai afla încarcerat în pod.
Apoi Păianjenul Văr Primar îi propuse lui Şapte-Jumate să-şi petreacă toată
vara la castel, ceea ce bătrînul palavragiu primi cu multă plăcere: îl îngrozea
prea mult drumul de întoarcere spre casă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu