Micul Cantemir ţinea
în mînă sticla cu lapte. Trebuia neapărat s-o ducă puiului de vulpe, deşi
aceluia, tot aşteptînd, i-o fi
trecut demult foamea.
Cele două bătrîne jucau
domino, era ora lor de domino, nu le mai interesa nimic altceva. Atît după ora
9: domino. Albumul, mai tîrziu.
Micul Cantemir ajunse
la uşă. Auzea sunetele seci ale pieselor de domino împrăştiate pe masă. Odată uşa
închisă în urma lui, băiatul închise şi ochii. Gîndul la Frica-de-întuneric nu
întîrzie să vină. Pesemne urîta îşi anunţa în felul acesta sosirea. Puterea ei
de convingere! Uşurinţa cu care te făcea să zici ca ea, aerul ei cu totul
dezinteresat! Fără să deschidă ochii, băiatul strigă (curajul trebuie chemat în
gura mare, altfel nu vine):
- E o noapte minunată!
N-am de ce să mă grăbesc
- Nici eu nu mă
grăbesc, spuse un glas, despre care îţi dădeai imediat seama că vine dintr-o încăpere
închisă.
- Abia te aud, spuse
băiatul. Ai cumva guturai? Sau ţi-e frică să dai ochii cu mine?
Se simţea deodată
foarte curajos.
- Nu te văd. Parcă
vorbeşti cu capul în pernă.
- Asfixie, se auzi. Cum să nu vorbesc aşa cînd mă apasă dopul ăsta?
Şi apoi, nici nu ştii cu cine vorbeşti. Unde ai învăţat tu să stai de vorbă în felul
ăsta?
- N-am învăţat, zise
băiatul. Dar am priceput. Eşti sticla cu lapte.
Scoase dopul, îl băgă
în buzunar: se auzi un oftat de uşurare. Apoi :
- Puteai să faci asta
de la început, nu eşti deloc atent cu cei din jurul tău. Educaţia pe care, noi
ştim, trebuie însuşită, cu toţii, noi, conform, de aceea.. faţă de faptele, conform,
cu asemenea lipsuri, de aceea, datoria revine...
Cu o singură mişcare,
micul Cantemir băgă dopul la loc, îl îndesă cu podul palmei, pluta intră adînc,
se auzi un geamăt, parcă bubuitul unui plîns. Răpăitul ploii de lacrimi
parcă...
- Stai aşa! zise băiatul.
Era curios să ştie
cine a vorbit, sticla sau laptele, dar îşi spuse că pînă la cuşca puiului de
vulpe sunt doar vreo cîţiva paşi; numai acolo va scoate iarăşi dopul. Poate
pînă atunci uită ce avea de spus. Deşi începuse destul de frumos!
Luat de gînduri, micul
Cantemir coborî cele cîteva trepte ale cerdacului; era bucuros că Frica-de-întuneric
nu se arată. Ajunse în curte. Si aici constată că nu numai curajul lui este de
vină. De jur împrejur, lumina soarelui de lapte fusese iar trimisă. Nici urmă de
întuneric. „Cireşul trebuie să fie! îşi zise băiatul. Îi tot dădea cu un
consiliu, vorbea cam în dodii. Ia să-l întreb."
De bună seamă, lumina
venea din locurile înalte, unde faurii argintari topesc şi lucrează argintul. Aveau
poate de făcut podoabe pentru nouă nunţi de împăraţi şi cu toţii, calfe şi
meşteri, lucrau şi iar lucrau, şi pămîntul primea lumină de la sporul lor, lumină
de argint strecurat, de mari sfetnici lăudat, de ursitoare descîntat,
desferecat, cu puterile luate, împletite şi pecetluite în podoabe pentru braţe,
pentru glezne, pentru mijloc, pentru împrejurul gîtului şi sfîrcul urechilor,
podoabe pentru frunte albă.
Terminînd de gîndit ce
voia să-i spună cireşului, băiatul ajunse lîngă poarta grădinii. Curtea
binecunoscută de noi se vedea ca ziua. Cireşul însă dispăruse. Baiatul se învîrti
de cîteva ori în locul unde ştia că a trait cireşul. Nimic. Cireşul nu era! Îşi
făcu mustrări că l-a crezut mincinos. Nu! Se dusese într-adevăr la consiliu. Se
va întoarce. Va avea oare timp să se întoarcă? Dar băiatul îşi dădu seama că nu
timpul e important acum, ci locul.
Desigur, timp îşi găseşte el. Nu prea se vede însă locul. Locul ar trebui să
fie o gaură mare, adîncă, în care să-şi fi fost culcat rădăcinile. Nici vorbă
de aşa ceva. Pămînt bătătorit, cîteva fire de iarbă, o bucată de cărămidă
veche. Băiatul aşeză sticla cu lapte în apropiere. Tot aplecîndu-se, căutînd ce
nu era de găsit, răsucindu-se în dreapta şi în stînga, micul Cantemir se izbi
de unul din stîlpii porţii de la grădină. Acesta zise supărat:
- Fii atent, băieţaş,
şi adăugă după ce se consultă în şoaptă cu un greier care venise mai demult, într-un
sac cu cafea, tocmai din Brazilia şi se stabilise definitiv aici: nu cumva cauţi ziua de ieri?
- În curînd cea de
ieri o să fie cea de alaltăieri, zise băiatul fără să se piardă cu firea.
- Cam ai dreptate,
zise celălalt. Văd că nu eşti prea greu de cap. Dimpotrivă, aş zice că prea uşor.
Nefiind sigur dacă e
luat sau nu peste picior, băiatul îşi propuse atenţie. Intrebă:
- Cum adică, prea uşor?
- Ascultă, băieţaş,
dacă o să ţi se tot pară că cineva, cutare sau mai ştiu eu cine, vorbeşte cu
tine în două sau mai multe înţelesuri, n-are să-ţi fie prea uşor. Una, două, ai
să crezi că ţi s-a spus altceva şi în
felul ăsta şi raspunsul tău are să fie altul şi cutare o să creadă la fel şi tu
la fel, şi o să vă tot depărtaţi, de pildă...
Micul Cantemir dori
din tot sufletul să găsească chiar acum bila de cristal care, dacă o ţii în mîna
stîngă, te face nevăzut. Dar era un făcut: dorinţele i se împlineau, aţi
observat şi voi, ori de cîte ori nu
avea nevoie sau nu se
putea folosi de ele. Rămase întreg. „Nu scapi de ăştia cicălitori nici
noaptea”, îşi zise. Băgă un deget îndoit în gură şi fluieră puternic. (Ştia să
facă asta foarte bine, cîştigase cîteva concursuri interstrăzi, fusese
selecţionat pentru faza superioară, intercartiere, nimeni nu se îndoia că va
ieşi primul, ceea ce îi asigura o eventuală participare la un concurs de
anvergură, internaţional chiar, cu care prilej ar fi putut să vadă Australia,
presupunînd că acest concurs se va fi desfăşurat în Australia.)
- Ce ai? se întrerupse
stîlpul porţii. Ce te-a apucat?
- lartă-mă, minţi,
fără să-i pară rău, micul Cantemir. Iartă-mă! Mi-am adus aminte că trebuie să-i
spun ceva fratelui meu mai mare.
- Aha, făcu stîlpul
porţii uşurat, bine că n-a fost altceva. Ce sistem de comunicare! Oricum,
puteai să-i spui mai încet. M-ai asurzit.
Se aplecă să se
consulte iarăşi cu greierul.
- Stă departe
frate-meu, zise băiatul.
- Îl invidiez, se întristă
stîlpul. De cînd îmi doresc eu să stau departe şi nu reuşesc.
- Departe de tot?
- De tot felul! Alţii
cum stau?!
- Ai dreptate, zise
băiatul. la spune, cînd se întoarce bătrînul de la consiliu? Sau mai bine:
chiar la consiliu a plecat? Nu-mi vine să cred.
- Frumoasă noapte!
zise stîlpul
Băiatul insistă:
- Unde-i locul lui, dacă a plecat şi se întoarce?
Trebuia să fie aici o groapă.
Stîlpul porţii zise cu
îngăduinţă:
- A luat-o cu el.
Puteai să-ţi închipui mai demult. Încep să mă îndoiesc de isteţimea ta.
- Sunt prea mic ca să
ştiu de toate: pentru asta sunt oamenii mari, se sclifosi băiatul.
Dar fu luat în serios.
- Ei, bravo, acum îmi
placi. Aşa mai merge. Ia spune, ce notă ai la modestie?
- Am nota zece, şopti
micul Cantemir, dar n-o merit, mai am multe de făcut pînă s-o merit.
Acum semăna leit cu
ceea ce se cheamă un copil-exemplu. Pînă şi eu l-aş fi luat în serios. Stîlpul
porţii se încălzi:
- Ba meriţi, o meriţi,
bravo! Poţi să mă crezi, am o mare experienţă, meriţi.
- Mulţumesc, unchiule, zise băiatul.
Fluieră încă odată
atît de tare, că australienii, dacă l-ar fi auzit, l-ar fi declarat campion din
oficiu.
- Ce s-a întîmplat,
vai, ce s-a întîmplat?
- I-am
spus şi lui frate-meu bucuria asta, zise băiatul. Te salut, babacule.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu